VIAŢA DE ZI CU ZI

Bine că am scăpat și de data aceasta

Săptămâna trecută a fost dedicată cititului. Cum am avut o clipă liberă, cum m-am ținut de activități intelectuale, căci se ridicase teancul de cărți pe noptieră de nu mai ajungeam să aprind veioza. Ultima carte de pe lista de trecut de la capul patului în bibliotecă a fost coșmar, norocul meu că au venit calamitățile și a trebuit să mă întrerup.

Știu, voi o să râdeți, dar până nu trăiești în mijlocul evenimentelor n-ai cum să înțelegi adevăratul lor impact și de pe margine poate să pară ușor. Poate ați văzut sau nu, dar săptămâna trecută Marea Britanie a fost lovită de un val crunt de orecipitații (zăpadă) și frig. Cum bine zicea o prietenă de-ale mele, această insulă tropicală nu a fost cruțată nici anul acesta.

Au fost momente cumplite, când urgia albă ne copleșise, a fost atât de mult alb încât am crezut că un vecin a văruit cu ușa de la balcon deschisă.

Zăpezile pe alocuri au atins înălțimi inimaginabile pentru ființa umană, 10 cm, în munți, iar la Londra am avut chiar și 1,8 -2,1 cm. Și cum asta nu era de ajuns, precipitațiile însemnate cantitativ (să vorbesc ca la meteo) au fost însoțite de un val de frig. Temperaturile au scăzut dramatic până la -1. Nu știu câți dintre voi ați trăit astfel de extreme, dar englezul greu încercat a înțeles că nu e de glumit cu natura și s-a ascuns în casă.

Pe bune, vienri la birou eram vreo doi fraieri rătăciți, restul au lucrat de acasă pentru că ”n-au putut să se deplaseze în condiții de iarnă”. Bine, colegul din Canada se tăvălea pe jos de râs când se plângeau ăștia în teleconferințe. Printre hohote și lacrimi le-a explicat că el acasă are doar două anotimpuri: winter is coming și winter is here și că chestia asta de afară e un fel de ploaie mai densă 🙂

Încă mai primesc pe email oferte cu ”winter essentials”, dar după Brexit kit nu mă mai surprinde nimic. E adevărat că mă tot întreabă copilul noi de ce n-am văzut iarna, pentru că i-au zis niște colegi la școală că ar fi venit. Cum să-i explic eu că: pe când era nu s-a văzut acum o văd și nu e? Mai ales că acum prognoza meteo arată așa!

Bine că ne-am revenit, și plouă așezat cum ne place nouă, căci mă speriasem rău, dacă ajungea zăpada de 3 cm și eu n-aveam lanțuri?

Sursa foto: arhiva proprie/ pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Brexit survival kit. Oare cum de au cucerit ăștia lumea?

Cred că am mai spus eu pe aici și cam pe peste tot că după 19 luni de trai în Regat tot nu mă prind cum au cucerit ăștia lumea. Știu, o să-mi spuneți că au fost câțiva cu mapa, foarte puțini, și restul cu sapa, pe principiul ”mușchii mei creier nu are”. Dacă mai aveam nevoie de ceva care să-mi întărească convingerea că doar forțele oculte i-au ajutat, ăsta e Brexit-ul.

În primul rând ei și doar ei ar putea striga sus și tare că nu mai vor imigranți după ce au colonizat jumătate de mapamond, doar englezii ar putea să spună acum ”aaaa, păi noi n-am știut de granițe și facturi, lăsați-ne să ne mai gândim” și doar ei ar putea asemui un ”divorț” cu apocalipsa, inventând BREXIT survival kit!

Kit-ul include mâncare pentru 30 de zile, conform porțiilor pentru englezi, deci un om obișnuit ar trăi 60-90 de zile, filtru de apă, în cazul în care pușchea pe limbă ajungem să bem din Tamisa (n-am nici cea mai vagă idee de ce brexit-ul ar impacta filtrele de apă ala primăriei) și gel de aprins focul. Era cât pe ce să spun că nu pricep nici chestia asta până când am citit un articol prin care se spunea că producția de hârtie igienică va fi afectată drastic. Aici m-am alarmat și am făcut stoc pentru că sigur, sigur vin vremuri căcăioase.

Fabulosul kit mai sus menționat a fost inventat de un domn deștept, pe numele lui James Blake, care a sesizat perfect lipsa acută de creier a eneglezului de rând. Și pentru că omul dă oricât pentru supraviețuire, pachețelul acesta costă modica sumă de 300 lire.

The Brexit Box includes 60 portions of freeze-dried UK favourites – chicken tikka, chilli con carne, macaroni cheese and chicken fajitas, 48 portions of dried mince and chicken, firelighters liquid and an emergency water filter. 
„Right now we are in a Brexit process that nobody has control over, we have no idea what is happening. Our government has no idea what is happening, but you can control what happens to you by taking control yourself,” said Blake. 

Numai la englezi putea să aibă succes așa ceva. Francezul ar fi zis un ”merde” și și-ar fi umplut pivnița cu brânză puturoasă și făină, iar italianul dosea paste prin canapea. Oricărui om normal ideea de provizii i se părea sinonimă cu alimente de bază, nu rahaturi semiprocesate și cu, atenție aici, termen de garanție 25 de ani. E bine, investiția e sigură. Dacă n-apare nicun cutremur, vreo zăpadă de 11 cm sau ceva inundații se pune că le-ai lăsat ceva la copii după ce mori tu!

Acum știu că o să mă luați cu d-alea, că degeaba ai materie primă dacă n-ai cum să o procesezi. Na, să mă scuzați dacă nu m-am prins exact cum stă treaba asat cu plecatul din Europa, dar pe bune dacă pricep de ce n-am mai avea gaz, electricitate sau apă. Dacă îmi aduc bine aminte englezii nu importă chiar tot, mai au și d-astea ”proudly produced in UK”, nu?

Sursa foto:pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

La morți dăm like sau ador?

În capul meu blond platformele de socializare nu se pupă cu pozele de la înmormântări, coroane, ultima poză în viață a celui decedat și textele lacrimogene. Înțeleg că vrei să-ți strigi durerea, dar mie mi se par niște chestii care ar trebui să rămână în cercul tău de prieteni și familie. Mai ales că ”prietenii” ăia de pe FB nu-s și-n viața reală și nu cred că scopul este să chemi lumea la pomană prin strigare publică.

Ei și acum vine marea mea întrebare, ce faci când vezi o astfel de poză? Dai like? Bun, dau like, dar ce-mi place? Că e mort? Că a pus o rudă sau un prieten o poză cu el/ea pe FB. coroana de flori, sicriul? Ce îmi place? Sau am văzut că unele persoane dau ”ador”. Ce adori? Pfuu, bine că am aflat că a murit și ăsta că îl aveam trecut aici pe listă și nu se mai întâmpla? Ador sicriul, culoarea e fenomenală, cireșul ăla e ultima fiță acum și cum e tăiat lemnul și îmbinările, doamneeee, parcă mi-aș lua și eu unul că tare bine i-ar sta și soacră-mii în el? Sau ador coroanele de flori? Moammmă cum erau jerbera alea, să faci moarte de om pentru ele, a pardon, că era deja la mort, sau funda aia, pfuuuua, câtă poezie, câtă pasiune au pus ăia de la pompe funebre în crearea ei!!! Mor dacă nu-mi iau și eu una. Na, că faci ce faci și tot cu moartea în gură ajungi.

Mă scuzați dar să mă lămuriți și pe mine că nu pricep. Știu, știu, facebook e paltformă de socializare și la noi înmormântările sunt evenimente sociale intense, sunt mai ceva care premiera la teatru. Dar ce speri să se întâmple? Să primești condoleanțe de la cât mai mulți oameni dintre acre pe mulți nu i-ai văzut și nu-i vei vedea în veci?

VIAŢA DE ZI CU ZI

D-aia e bine să știi cât înseamnă 10 cm

N-am fost nicodată de acord cu ideea că femeile sunt soferițe mai puțin abile decât bărbații, și expresia ”conduci ca un bărbat” mi-a provocat mereu urticarie. N-am studiat dacă numărul de accidente ușoare sau grave în care șoferii implicați sunt femei este mai mare decât cel în care șoferii sunt bărbați, așa că n-am date statistice cu care să-mi susțin iritarea.

Și pe bune, ce înseamnă să conduci ca un bărbat? Sportiv? Să ai conținutul stomacal pe bord la fiecare intersecție și când ai ajuns al destinație să fii fericit că mai ești în viață? Am întâlnit șoferi excelenți și execrabili de ambele sexe. Dar cei mai ”proști” șoferi sunt englezii, indiferent de sex și mi-ar trebui vreo două zile să explic de ce. În fiecare zi mă întreb cum naiba au colonicat ăștia jumătate de glob? Cum naiba au reușit să ajungă până la colț?

Dar să vă spun o povestioară de astăzi, din parcarea uzinei. Domne, s-au zgârcit ăștia maxim când au făcut parcarea asta supraetajată și spațiul este eficientizat maxim. Adică ai exact 30 cm să deschizi ușa mașinii. Trebuie să parchezi la milimetrul milimetrului ca să fii sigur că ieși din mașină și mai și intri dacă parchează cineva lângă tine. Astăzi dimineașă, în fața mea, un șofer foarte abil, din două manevre pac, a băgat bărcuța pe locul potrivit. Pfuu, am rămas ăn admirație, cât pe ce să nu reușesc să intru în gaura mea, de emoție.

Doar că aici începe eroarea. Locul era între un stâlp, o altă mașină și parcarea de biciclete aflată în spate. Prin urmare în logica mea simplă aveai o singură soluție, să parchezi mașina cu fața spre rastelul de biciclete, ca să poți să ieși civilizat din ea, sau să o lipești cu spatele de rastelul cu biciclete, deși varianta asat mergea dacă erai slim fit. Șoferul acestei maișini, da, o ea, n-a prins detaliul ăsta și după ce a oprit motorul a realizat că nu se poate da jos din mașină căci are portiera în dreptul sâlpului. Nu că s-ar fi șters oleacă de mașină sau că ar fi ieșit pe o parte, nuuu, abia dacă reușea să scoată mâna.

A studiat atent problema și a pornit motorul. Zic gata, o bagă cu fața sau o lipește de parcarea bicicletelor. Nu, a dat-o mai în față, pe urmă mai în spate, iar mai în față și iar mai în spate dar având grijă să păstreze acceași distanță față de cealaltă mașină și de biciclete. Nu reușea să înțeleagă unde greșește. Făcuse parcarea perfectă, exact la mijloc între cele două linii galbene și bestiile astea de la parcare s-au apucat să pună un stâlp taman acolo. De ciudoși ce sunt. Se uita și în oglinzi, a deschis și geamul, calcula, dar tot cu virgulă-i dădea. Cred că s-a chinuit așa vreo 15 min și nu înțelegea că dacă dă 10 cm mai în spate poate să iasă din mașină, doar 10.

Nu știu ce a făcut până la urmă căci eu am plecat după ce mi-am învins impulsul să mă ofer să-i parchez eu mașina :). Am așa o presimțire că a ieșit prin stânga.

Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Trădare, trădare dar să o semnăm și noi, anonimă

Eu de astăzi dimineață râd întruna, deși cred că ar fi de plâns. Poate ați aflat sau nu, poate v-a interesat sau nu, dar în Parlamentul britanic iar se ceartă ăștia de două zile, pe principiul ”întărâtă-i drace că și mie-mi place”. Se joacă cu casa închisă piesa uite Brexit-ul, nu e Brexit-ul, uite-l iar dar cu altă pălărie, stai că iar a dispaărut, na că vine din nou cu haina schimbată.

Astăzi m-a ros și pe mine curiozitatea să-i privesc. Oamen buni, subiectul ca subiectul, dar actorii și desfășurarea acțiuni te fac să te simți ca într-o piesă de Cracagiale. Nu știu dacă vă mai amintiți crizele de furie ale lui Vadim, când urla el că-și strivește colegii ca pe puii de crevedia, dar sunt nimic pe lângă ce se întâmplă la englezi. Politicoși cum sunt, faimoși de altfel pentru politețea lor, totul începe cu ”onorabilul meu coleg”. Și după asta dau drumul la găleata cu rahat ca să-l acopere bine pe onorabil.

Frumusețea dialogului ne este dată doar de epitetele adresate abil onorabilior ci și de adăugirea meșteșugită de huiduieli, fluirături, strigăte, amenințări, fețe înroșite de zici că-s în pragul apoplexiei, aplauze, jigniri, plecări, reveniri, păr ridicat ca o măciucă și altele asemenea, bănuiesc tipice calmului englezesc vestit. La un moment dat mi-am făcut popcorn și am stat ca la ce mai bună comedia, dar am pierdut mult din savoarea spectacolului căci mai sunt și onorabili care au accent irlandez, scoțian sau galez și n-am nici cea mai vagă idee dacă au rostit cuvinte din dicționar sau mai de pe la periferie. Din când în când mai apărea și nenea Trahanache, the house speaker, care încerca să-i potolească, dar fără succes căci striga și el ca apucatul de ziceai că pregătește de infarct.

Vă las mai jos o mostră mică dacă sunteți curioși, de o să vi se pară că la noi e numai miere și dulceață 🙂

Later edit: Theresa May a câștigat din nou votul de încredere, aparent va fi un Brexit … până data viitoare 🙂

VIAŢA DE ZI CU ZI

În cazul în care auziți de dry January să știți ce este

N-am făcut niciodată un secret din faptul că sunt din Vrancea, nimeni nu-i perfect, ceea ce probabil că îmi crează o oarecare alcolemie permanentă. Când te duci într-o vizită, în timp ce îți agăți haina în cuier și poate îți scoți pantofii din picioare, dacă e un prieten apropiat și vrei să fii super comod, gazda te întreabă:

  • Ce bei? Vin, alb, roșu, țuică, o vișinată, cireșată d-aia bună făcută de mama, soacra, sora, mătușa, tărie (adică spirtoase străine deci impure), un roze ușor?

Dacă spui că ești răcit toate cele de mai sus se transformă din varianta rece în cea fiartă, că doar se cunosc bine calitățile lor vindecătoare. Dacă spui că nu bei nimic, fără să adaugi un motiv legat de sănătate, o să vezi instant îngrijorarea pe fața gazdei. ”Ai cancer? Haide, zi-mi adevărul, cât ți-au mai dat?” Și dacă ai, oricum ăsta e un motiv să-ți bei necazul. Asta m-a făcut mereu să fiu mândră nu doar că sunt fiica lui Ștefan, chiar dacă cu țiitoarea de mama Vrâncioaia, ci că provin dintr-o regiune ospitalieră, că într-o luptă pahar la pahar învingem detașat și putem oricând să aducem și noi un trofeu țărișoarei ăsteia. Cu toate acestea nici măcar noi nu bem la 9 dimineața, decât dacă încă n-am terminat petrecerea din seara anterioară, nici chiar de sărbători.

Ieri însă a fost pentru prima dată în viață când mi-a fost rușine să spun cuiva de unde vin eu. Faima noastră, mândria cu care am spus o viață că m-am născut printre butucii de vie și probabil m-au alăptat cu must s-a spart ca un balon. Am simțit că vrancea e un fel de sanatoriu pe lângă o familie britanică obișnuită, la campioni nici nu mai îndrăznesc să mă gândesc.

Am nimerit în mijlocul conversației dintre niște colege, deci rețineți, femei, care vorbeau ceva de detox. Mi-am propus să fiu amabilă în luna ianuarie așa că nu le-am spus ce cred eu despre detox. Și bine am făcut căci detox-ul românesc n-are nicio legătură cu ăla britanic. Se numește dry January.

Ei și ele se văitau cât de greu este, că prima săptămână a fost absolut oribilă, că numără zilele până termină, dar că trebuie să facă efortul ăsta după sărbători, pentru că nu-i așa, trebuie să ai grijă de corpul tău. O lună, o lună pe an, putem. În timp ce vorbeau mintea mea încerca să traducă dry = fără zahăr, sau fără carne, sau doar salate, sau fără cafea, sau doar sucuri de bălării oribile, sau fără ceva care este de mâncare.

Greșit, absolut greșit. Alimentul minune la care urmau doar să viseze timp de o lună și după care suspinau ca prințesele închise în turn era ALCOOLUL. Ideea lui dry january este ca timp de o lună să o arzi pe secetă ca să-i dai o șansă ficatului să te susțină în celelate unsperezece luni ale anului și cu precădere în perioada de sărbători când apa este absolut interzisă (pentru necunoscători o seară britanică absolut obișnuită, fără vreo aniversare, fără vreo bucurie sau fără vreo tristețe, include automat în meniu un pahar de vin și un gin tonic). Și asta era o conversație între trei femie absolut obișnuite.

Cred că doar poporul mai are vreo șansă în lupta cu familia engleză tradițională doritoare de hidratare.

Sursa foto:pexels.com