VIAŢA DE ZI CU ZI

La morți dăm like sau ador?

În capul meu blond platformele de socializare nu se pupă cu pozele de la înmormântări, coroane, ultima poză în viață a celui decedat și textele lacrimogene. Înțeleg că vrei să-ți strigi durerea, dar mie mi se par niște chestii care ar trebui să rămână în cercul tău de prieteni și familie. Mai ales că ”prietenii” ăia de pe FB nu-s și-n viața reală și nu cred că scopul este să chemi lumea la pomană prin strigare publică.

Ei și acum vine marea mea întrebare, ce faci când vezi o astfel de poză? Dai like? Bun, dau like, dar ce-mi place? Că e mort? Că a pus o rudă sau un prieten o poză cu el/ea pe FB. coroana de flori, sicriul? Ce îmi place? Sau am văzut că unele persoane dau ”ador”. Ce adori? Pfuu, bine că am aflat că a murit și ăsta că îl aveam trecut aici pe listă și nu se mai întâmpla? Ador sicriul, culoarea e fenomenală, cireșul ăla e ultima fiță acum și cum e tăiat lemnul și îmbinările, doamneeee, parcă mi-aș lua și eu unul că tare bine i-ar sta și soacră-mii în el? Sau ador coroanele de flori? Moammmă cum erau jerbera alea, să faci moarte de om pentru ele, a pardon, că era deja la mort, sau funda aia, pfuuuua, câtă poezie, câtă pasiune au pus ăia de la pompe funebre în crearea ei!!! Mor dacă nu-mi iau și eu una. Na, că faci ce faci și tot cu moartea în gură ajungi.

Mă scuzați dar să mă lămuriți și pe mine că nu pricep. Știu, știu, facebook e paltformă de socializare și la noi înmormântările sunt evenimente sociale intense, sunt mai ceva care premiera la teatru. Dar ce speri să se întâmple? Să primești condoleanțe de la cât mai mulți oameni dintre acre pe mulți nu i-ai văzut și nu-i vei vedea în veci?

VIAŢA DE ZI CU ZI

D-aia e bine să știi cât înseamnă 10 cm

N-am fost nicodată de acord cu ideea că femeile sunt soferițe mai puțin abile decât bărbații, și expresia ”conduci ca un bărbat” mi-a provocat mereu urticarie. N-am studiat dacă numărul de accidente ușoare sau grave în care șoferii implicați sunt femei este mai mare decât cel în care șoferii sunt bărbați, așa că n-am date statistice cu care să-mi susțin iritarea.

Și pe bune, ce înseamnă să conduci ca un bărbat? Sportiv? Să ai conținutul stomacal pe bord la fiecare intersecție și când ai ajuns al destinație să fii fericit că mai ești în viață? Am întâlnit șoferi excelenți și execrabili de ambele sexe. Dar cei mai ”proști” șoferi sunt englezii, indiferent de sex și mi-ar trebui vreo două zile să explic de ce. În fiecare zi mă întreb cum naiba au colonicat ăștia jumătate de glob? Cum naiba au reușit să ajungă până la colț?

Dar să vă spun o povestioară de astăzi, din parcarea uzinei. Domne, s-au zgârcit ăștia maxim când au făcut parcarea asta supraetajată și spațiul este eficientizat maxim. Adică ai exact 30 cm să deschizi ușa mașinii. Trebuie să parchezi la milimetrul milimetrului ca să fii sigur că ieși din mașină și mai și intri dacă parchează cineva lângă tine. Astăzi dimineașă, în fața mea, un șofer foarte abil, din două manevre pac, a băgat bărcuța pe locul potrivit. Pfuu, am rămas ăn admirație, cât pe ce să nu reușesc să intru în gaura mea, de emoție.

Doar că aici începe eroarea. Locul era între un stâlp, o altă mașină și parcarea de biciclete aflată în spate. Prin urmare în logica mea simplă aveai o singură soluție, să parchezi mașina cu fața spre rastelul de biciclete, ca să poți să ieși civilizat din ea, sau să o lipești cu spatele de rastelul cu biciclete, deși varianta asat mergea dacă erai slim fit. Șoferul acestei maișini, da, o ea, n-a prins detaliul ăsta și după ce a oprit motorul a realizat că nu se poate da jos din mașină căci are portiera în dreptul sâlpului. Nu că s-ar fi șters oleacă de mașină sau că ar fi ieșit pe o parte, nuuu, abia dacă reușea să scoată mâna.

A studiat atent problema și a pornit motorul. Zic gata, o bagă cu fața sau o lipește de parcarea bicicletelor. Nu, a dat-o mai în față, pe urmă mai în spate, iar mai în față și iar mai în spate dar având grijă să păstreze acceași distanță față de cealaltă mașină și de biciclete. Nu reușea să înțeleagă unde greșește. Făcuse parcarea perfectă, exact la mijloc între cele două linii galbene și bestiile astea de la parcare s-au apucat să pună un stâlp taman acolo. De ciudoși ce sunt. Se uita și în oglinzi, a deschis și geamul, calcula, dar tot cu virgulă-i dădea. Cred că s-a chinuit așa vreo 15 min și nu înțelegea că dacă dă 10 cm mai în spate poate să iasă din mașină, doar 10.

Nu știu ce a făcut până la urmă căci eu am plecat după ce mi-am învins impulsul să mă ofer să-i parchez eu mașina :). Am așa o presimțire că a ieșit prin stânga.

Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Trădare, trădare dar să o semnăm și noi, anonimă

Eu de astăzi dimineață râd întruna, deși cred că ar fi de plâns. Poate ați aflat sau nu, poate v-a interesat sau nu, dar în Parlamentul britanic iar se ceartă ăștia de două zile, pe principiul ”întărâtă-i drace că și mie-mi place”. Se joacă cu casa închisă piesa uite Brexit-ul, nu e Brexit-ul, uite-l iar dar cu altă pălărie, stai că iar a dispaărut, na că vine din nou cu haina schimbată.

Astăzi m-a ros și pe mine curiozitatea să-i privesc. Oamen buni, subiectul ca subiectul, dar actorii și desfășurarea acțiuni te fac să te simți ca într-o piesă de Cracagiale. Nu știu dacă vă mai amintiți crizele de furie ale lui Vadim, când urla el că-și strivește colegii ca pe puii de crevedia, dar sunt nimic pe lângă ce se întâmplă la englezi. Politicoși cum sunt, faimoși de altfel pentru politețea lor, totul începe cu ”onorabilul meu coleg”. Și după asta dau drumul la găleata cu rahat ca să-l acopere bine pe onorabil.

Frumusețea dialogului ne este dată doar de epitetele adresate abil onorabilior ci și de adăugirea meșteșugită de huiduieli, fluirături, strigăte, amenințări, fețe înroșite de zici că-s în pragul apoplexiei, aplauze, jigniri, plecări, reveniri, păr ridicat ca o măciucă și altele asemenea, bănuiesc tipice calmului englezesc vestit. La un moment dat mi-am făcut popcorn și am stat ca la ce mai bună comedia, dar am pierdut mult din savoarea spectacolului căci mai sunt și onorabili care au accent irlandez, scoțian sau galez și n-am nici cea mai vagă idee dacă au rostit cuvinte din dicționar sau mai de pe la periferie. Din când în când mai apărea și nenea Trahanache, the house speaker, care încerca să-i potolească, dar fără succes căci striga și el ca apucatul de ziceai că pregătește de infarct.

Vă las mai jos o mostră mică dacă sunteți curioși, de o să vi se pară că la noi e numai miere și dulceață 🙂

Later edit: Theresa May a câștigat din nou votul de încredere, aparent va fi un Brexit … până data viitoare 🙂

VIAŢA DE ZI CU ZI

În cazul în care auziți de dry January să știți ce este

N-am făcut niciodată un secret din faptul că sunt din Vrancea, nimeni nu-i perfect, ceea ce probabil că îmi crează o oarecare alcolemie permanentă. Când te duci într-o vizită, în timp ce îți agăți haina în cuier și poate îți scoți pantofii din picioare, dacă e un prieten apropiat și vrei să fii super comod, gazda te întreabă:

  • Ce bei? Vin, alb, roșu, țuică, o vișinată, cireșată d-aia bună făcută de mama, soacra, sora, mătușa, tărie (adică spirtoase străine deci impure), un roze ușor?

Dacă spui că ești răcit toate cele de mai sus se transformă din varianta rece în cea fiartă, că doar se cunosc bine calitățile lor vindecătoare. Dacă spui că nu bei nimic, fără să adaugi un motiv legat de sănătate, o să vezi instant îngrijorarea pe fața gazdei. ”Ai cancer? Haide, zi-mi adevărul, cât ți-au mai dat?” Și dacă ai, oricum ăsta e un motiv să-ți bei necazul. Asta m-a făcut mereu să fiu mândră nu doar că sunt fiica lui Ștefan, chiar dacă cu țiitoarea de mama Vrâncioaia, ci că provin dintr-o regiune ospitalieră, că într-o luptă pahar la pahar învingem detașat și putem oricând să aducem și noi un trofeu țărișoarei ăsteia. Cu toate acestea nici măcar noi nu bem la 9 dimineața, decât dacă încă n-am terminat petrecerea din seara anterioară, nici chiar de sărbători.

Ieri însă a fost pentru prima dată în viață când mi-a fost rușine să spun cuiva de unde vin eu. Faima noastră, mândria cu care am spus o viață că m-am născut printre butucii de vie și probabil m-au alăptat cu must s-a spart ca un balon. Am simțit că vrancea e un fel de sanatoriu pe lângă o familie britanică obișnuită, la campioni nici nu mai îndrăznesc să mă gândesc.

Am nimerit în mijlocul conversației dintre niște colege, deci rețineți, femei, care vorbeau ceva de detox. Mi-am propus să fiu amabilă în luna ianuarie așa că nu le-am spus ce cred eu despre detox. Și bine am făcut căci detox-ul românesc n-are nicio legătură cu ăla britanic. Se numește dry January.

Ei și ele se văitau cât de greu este, că prima săptămână a fost absolut oribilă, că numără zilele până termină, dar că trebuie să facă efortul ăsta după sărbători, pentru că nu-i așa, trebuie să ai grijă de corpul tău. O lună, o lună pe an, putem. În timp ce vorbeau mintea mea încerca să traducă dry = fără zahăr, sau fără carne, sau doar salate, sau fără cafea, sau doar sucuri de bălării oribile, sau fără ceva care este de mâncare.

Greșit, absolut greșit. Alimentul minune la care urmau doar să viseze timp de o lună și după care suspinau ca prințesele închise în turn era ALCOOLUL. Ideea lui dry january este ca timp de o lună să o arzi pe secetă ca să-i dai o șansă ficatului să te susțină în celelate unsperezece luni ale anului și cu precădere în perioada de sărbători când apa este absolut interzisă (pentru necunoscători o seară britanică absolut obișnuită, fără vreo aniversare, fără vreo bucurie sau fără vreo tristețe, include automat în meniu un pahar de vin și un gin tonic). Și asta era o conversație între trei femie absolut obișnuite.

Cred că doar poporul mai are vreo șansă în lupta cu familia engleză tradițională doritoare de hidratare.

Sursa foto:pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Să fim serioși, după șase ani nu mai ai ce povesti

În mod clar după șase ani nu prea mai ai atât de multe de povestit. Eu aș zice că după patru, dar poate a fost doar cazul meu deși, când mă uit în jur, șase este punctul de cotitură cam pentru toți. Nu te mai trezește nimeni în toiul nopții cu diverse dorințe năstrușnice, nu te mai bate nimeni la cap, nu te mai solicită nimeni, ba din contră e o bucurie când sunteți în camere separate

Primii doi ani sunt intenși, plini de pasiune, de agonie și extaz, în fiecare zi ai o nouă poveste pe care ai vrea să o împărtășești celor din jur, o nouă întâmplare, ceva ce n-ai mai trăit până atunci, ceva ce musai face istorie în cercul tău strâmt. Chiar și întâmplările alea care te fac să plângi până la urmă au hazul lor, își găsesc locul în galeria de amintiri valoroase. Pe urmă, între doi și patru ani lucrurile se mai liniștesc, povești mai sunt dar nu așa de multe, sau nu le mai trăiești tu atât de intens. Simți că parcă ai mai trecut prin ele, puține te mai surprind, puține îți mai aduc fluturi în stomac sau te fac să pui mâna pe telefon și să împărtășești cu cineva. Parcă nici poze nu-ți mai vine să mai faci.

Și pe urmă vine ziua aia când îți dai seamă că nu mai ai ce să spui. Încerci, te străduiești să găsești ceva care ar putea să fie interesant, dar cuvintele parcă refuză să se alinieze în mintea ta. Te bucuri de tăcere și de liniște, de viața banală cu rutina ei.

Asta e, copilul a făcut șase ani. Dormi toată nopatea, deci nu ți se mai întâmplă nimic wow, ești ca toți ceilalți, noaptea dormi, merge, se îmbracă singur, a început să zică toate cuvintele corect, ba chiar prea multe, te mai surprind doar alea care nu-s în Dex, dar hei, oricum o să le învețe și știai că e precoce. A început să mănânce, sau mă rog, te-ai obișnuit tu cu faptul că poate supraviețui cu două coji de pâine înmuiate în zeamă de murături, că doar gusturile nu se discută.

Ai trecut și de momentul când ai pocnit de mândrie că mânca-l-ar mama și-a luat singur rahatul din oliță și l-a pus în WC (cu mâna). Nici nu mai ai frustrarea că știe sau nu chineza și indocurcupaleza de la 10 luni, a început să mai alerge și el mingea, mai dă oleacă și din mâini când îl duci la bazin, nu se mai scufundă ca pietroiul, una peste alta nu mai face nimic spectaculos. Deși dacă stau să mă gândesc bine ar fi ceva, te ignoră cu o grație suverană și nu ratează niciun moment ca să-și afirme independența față de tine.

Poze nu te mai lasă să-i faci când vrei tu, că doar nu mor caii când vor câinii, de pupat la orice oră și în orice situație te-ai lins pe bot iar cea mai mare drăgălășenie de care este capabil este să se spele pe dinți fără să fie nevoie să-l ameninți sau să vină la masă fără să-ți spună că îi ruinezi viața cu pretențiile tale. Eu însă mă bucur de perioada asta de liniște căci am așa o presimțire că adolescența o să-mi umple tolba de snoave 😛

Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Lego este un joc esențial pentru creșterea abilităților intelectuale

Știați asta? Nici eu. Ca să fiu sinceră până acum vreo 10-15 ani nici n-auzisem de Lego. La noi la țară corbii cu noutăți ajungeau mai greu. Noi băgam șireturile la pantofi, puneam borcane unele peste altele. sticle, cărți și în general tot ce mai găseam prin casă și se preta încercării unui echilibru fragil. Ăia care aveau superimaginație reușeau să fac și un fel de rachetă sau mașină din suprapunerea divreselor obiecte aflate prin casă, dar era evident necesra ca și privitorul să aibă o suoer creativitate ca să vadă racheta sau orice o fi fost ea.

N-aș zice că lipsa acestui joc mi-a impactat puternic copilăria și dezvoltarea, sau poate da și nu-mi dau seama. După ce am devenit părinte mi-am luat și eu în serios jobul de îmbogățire a productărilor de jucării și am cumpărat tot ce era trendy, ba chiar am și înscris copilul la un club de Lego, sper să mă poată ierta într-o zi. A fost chiar o perioadă când ăsta era cadoul cel mai cool de oferit și de primit. Încă mă mai chinui să scap de toate piesele alea mici, mici, împrăștiate prin locuri din casă în care nu credeam că poate să încapă vreo piesă.

Doar că am citit de curând că am trecut degeaba prin viață dacă n-am înțeles ce aduce Lego în dezvoltarea copilului meu. Dacă n-a avut toată colecția de la duplo încoace practic i-am ratat viitorul. N-are cum, este absolut imposibil ca intelectul lui să se dezvolte dacă a pus grămadă cuburi obișnuite și nu Lego. Faptul că n-a învățat spăscrie al 3 ani și să vorbească două limbi străine îniante să o vorbească p-aia de la mă-sa e consecința directă și unică a lipsei de joc cu lego

După umila mea părere acest joc este o investiție nerentabilă. Te chinui și câteva ore la un moment dat, ca să asamblezi o jucărie cu care ulterior nu te poți juca. Și doar știm bine că visul oricărui copil cu vârste între 6-11 ani este să asude să facă o jucărie pe care să o pună pe un raft și să se mai uite din când în când la ea să fie sigur că nu s-a umplut de praf. Mai ales dacă este băiat și i s-a promis un aruncător de bombe sau o navă spațială care aruncă și ea ceva. Știm cu certitudine că n-are nicio frustrare dacă la prima utilizare începe să piardă din piese, asta în cazul în care s-a gândit să o folosească.

Îmi amintesc și acum de un joc la care a trebuit să fixez pe o grămadă de cuburi care reprezentau un tractor, o nenoricită de capră. După ce m-am chinuit eu să pun pârdalnica de capră în echilibru, copilul s-a gândit să pună tractorul în mișcare și a acționat îniante să reușesc eu să-l opresc. Ia ghici cine s-a chinuit toată ziua să puna capra la loc? Dar uite că m-a descurcat cu treaba asta fără să fi făcut Lego în copilărie. Sau poate d-asta mi-a trebuit atâta timp?

sursa foto: pexels.com