VIAŢA DE ZI CU ZI

Uneori cioara vopsită chiar e blondă

Nimic pe lume nu m-ar face să spun ceva rău despre mine, pentru că nici n-am cum, sunt pur și simplu perfectă. Doar că am o vagă senzație că în procesul intens de decolorare a podoabei capilare din ultimii 15 ani am pierdut și câțiva neuroni, odihnească-se în pace.

De două zile sunt blocată. Nu, nu intern, nu am constipație, ci blocată la cont, la contul de blog. Mi-a venit mie ideea fabuloasă să-mi cresc securitatea online, am citit eu că e bine să fii vigilent, și mi-am schimbat toate parolele. TOATE, la toate conturile.

Și printr-un miracol pe care nu-l poate descifra nimeni m-am gândit să-mi pun la blog una d-aia care să-i bage în faliment pe băieții spărgători de conturi. Nu știu ce o fi fost în capul meu, că doar n-am nimic ce poate fi furat din contul ăsta, nimic ce nu-i deja public. În fine, am uitat parola. Asta n-ar fi fost nimic, că doar atât știu și eu, să fac click pe ”forget password”, dar am uitat întrebarea de securitate.

Dap, aia memorabilă pe care să nu o uiți în vecii vecilor. Și două zile dăi și luptă să-i conving pe ăștia că sunt eu. M-am jurat pe toți sfinții, și pe ăia mari și pe ăia mici, le-am dat retina să o scaneze, amprentele, nimic: întrebarea memorabilă cucoană. Am încercat la coarda sensibilă, că-s bătrână și uitucă, nada, tehnologia n-are suflet.

Până la urmă și-a făcut milă și pomană de mine un indian de la call centre, să-i iasă gustos chicken curry-ul diseară, și m-a ajutat să dau reset. Evident că am trecut la o parolă d-aia de cap blond, pe care dacă o uit înseamnă c-am murit și nu mi-a spus nimeni.

Așa că, I am back.

blonde

Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Oficial…îmi este somn

Aseară pregătisem o seară de mare lene, cu care speram să intru în istoria omenirii. Planul era perfect: băgat una bucată copil la pat, citit poveste, adormit și….timp liber pentru mama blondă. Copilul de obicei la 20:30 este executat așa că rămâne timp destul și pentru mine să mai cos un goblen, să mai fac o zacuscă, trebuie d-astea intelectuale.

Pentru aseară pregătisem să vă împărtășesc o mare descoperire a…cercetătorilor britanici, mă aștepta o carte, un pahar cu vin de la mine de la Focșani și așa, doar de curiozitate unu, poate două minute de verificat un site de pantofiori.

Copilul însă m-a rugat să mai stau un pic cu el pentru că era neliniștit. Zis și făcut. Dacă tot stăteam, am zis să fac puțină economie de vedere și să-mi odihnesc ochii, doar o clipă.  Exact ca o clipă a trecut timpul și am mai deschis ochii pe la 3 dimineața, că-mi intrase un pluș printre coaste. Ca o mămăiță am adormit la opt jumate, cred că înaintea copilului chiar. Dar mi-a prins bine, sunt convinsă că d-aia am pielea așa de întinsă pe față de arăt doar de 30 de ani 😛

Știți bancul:

  • ce faci?
  • nimic!
  • dar asta ai făcut și ieri!
  • da, dar n-am treminat!

Exact așa și eu. Și m-am gțndit să repet. Prin urmare la ora la care se publică rândurile astea eu deja dorm, sunt pe la jumatea celui de-al doilea vis, ne mai auzim 🙂

sleep

Sursa foto: pexels.com

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

Run Forrest, run!

Eu sunt genul punctual. Dacă îți dau întâlnire la fix poți să fii sigur că la fără cinci sunt acolo, dacă merg cu trenul mă duc la ușă de la Râmnicu Sărat ca să fiu sigură că nu ratez coborârea la Focșani. Urăsc ideea să alerg sau să ajung în ultimul minut undeva, eventual transpirată mai ceva ca un muncitor în mină. Din acest motiv n-am ratat niciodată vreo întâlnire la care chiar am vrut să ajung. Nici măcar n-am avut vreodată grija că aș putea să fiu în întârziere

Doar că vorba aceea, a fost odată ca niciodată :). N-ai cum să treci prin viață fără să vezi cum pleacă avionul din fața ta. Uite exact așa am pățit eu când am plecat în Scoția. Aeroportul Luton, 50 de minute de Londra, pe autostradă, plecat cu 3,5 ore înainte să decoleze avionul, urma să ne plictisim de așteptat.

Numa că toată socoteala asta a mea mi-au dat-o peste cap niște oameni care s-au gândit să facă și ei un mic accident într-o frumoasă zi de luni (nu era marți ca să-mi iau 4 ore avans). Așa de mic, încât poliția s-a gândit să închidă autostrada și să devieze tot traficul pe drumurile de țară. Dap, și camioane, d-alea mari.

Nu m-am panicat până în momentul în care navigația îmi zicea ”turn next right, turn right now” și waze ” virați la stânga”. Uite așa m-au dus vreo 20 de km, când la stânga, când la dreapta, fără să se pună de acord între ele, până când m-am prins că mă învârteau în cerc. Domne da una n-ar fi zis: ”fată, ești pe cont propriu că ne-a zăpăcit la GPS countrysideul”.

Norocul meu că m-a ajutat un polițisit și am mers pe metoda tradițională, harta. Am ajuns la aeroport exact cu 5 min înainte să decoleze avionul. Doar că la blondă îi dau astrele ajutor și cursa a plecat cu 40 de minute întârziere, deci mi s-a împlinit și visul să stau în aeroport. Am alergat de mi-au scăpărat călcâiele, cu trei copii și bagajele aferente.  Bine, când am ajuns la porți arătam ca și cum aș vrea să fac un infarct și nu știu de unde să încep. Am prins eu avionul? L-am prins. Și sigur am avut și un record mondial sau măcar continental

O singură dată am mai fugit așa, când în miezul nopții a pornit alarma de foc în hotel. Dar asta în episodul viitor :). Voi? Vreo cursă memorabilă? Nu-mi zieți că sunteți d-ăia perfecți

run

Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

O poză face mai mult decât o mie de vorbe

Eram pregătită să scriu ceva de corazon, d-alea de dai în diabet după ce citești, căci ieri ne-a venit un coleg nou care pe cât este de frumos pe atât este de prostuț săracul, iar spangleza lui n-o pricepe nimeni. Dap, este El Toro și Dumnezeu i-a luat tot ce putea să-i pună în cap, nu i-a lăsat aproape nimic, și i-a pus în toate celelalte părți alea corpului cu o mare generozitate.

Cu El Toro în minte și după ce am mai ascultat ceva muzică blegoasă la radio eram pregătită să ajung acasă, să văd Dirty Dancing și să scriu despre căprioara care paște în poiana inimii mele. Doar că m-am oprit întâi pe la dentist ca să-mi mai strângă dinții pentru că erau prea largi și să nu-i pierd. Dacă m-a mâncat ca pe maimuță să-mi pun aparat la bătrânețe, sufăr.

Nu am talentul să pot exprima în ce s-au transformat sentimentele mele de frumos și de iubire. Mă simt exact ca-n poza asta, exact așa. Doar că mai sunt și blondă 🙁

darla

VIAŢA DE ZI CU ZI

Și, cum se zice la voi Coca-Cola?

Ieri am avut cel mai pur exemplu al sindromului Răducioiu, știți voi, genul care nu ”dă o raită prin cartier” ci se duce într-un ”giro”, care vrea să bea apă ”still” sau care te întreabă ”cum se zice la voi Coca-Cola”. Am mai zis că fi-miu e praf și vorbește rom-gleza, dar nu ratez nicio șansă să-l corectez.

Mie îmi palce limba română deși o vorbesc ca naiba, mai exact sunt praf la gramatică. Dap, mai scap virgula între subiect și predicat, mai scap virgule în plus sau în minus, mai înfulec litere în timp ce scriu, etc. Dar asta este pentru faptul că n-am fost bună la limba română în școală, bine n-am fost bună la nicio materie, o cunoșteau profesorii pe mama și se gândeau că poate într-o zi au nevoie de un doctor. Îmi plăcea la muzică pentru că am voce nu, și ca să nu mă audă behăind îmi dădeau note pentru tăcere.

La română însă excelam la plagiat. Norocul meu că n-am prins vremurile astea că închisoarea plagiatorilor scria pe mine. Dap, știam întotdeauna ce a vrut să exprime autorul pentru că aveam o carte mare de George Călinescu (dacă n-ați copiat comentarii din ea înseamnă că sunteți obscen de tineri și nu mai vorbesc cu voi), nu știu dacă v-o mai aduceți aminte. Era una gen ceaslov cu coperți galbene și cu o grămadă de detaill.

Mie îmi plăcea cartea căci mă ajuta să înțeleg ce-a vrut să spună Coșbuc când a văzut ”Ceahlăul la apus”, eu aș fi zis că doar atât: am văzut Ceahlăul, dar aparent avea mai mult în minte. Sau ce dorea să exprime autorul când Manole a zidit-o pe Ana (eu aș fi zis că doar nebunie care în ziua de astăzi se poate trata, ghinionul Anei că a prins vremurile alea nasoale), sau de fapt ce mesaj a vrut să transmită Ana lui Ion când și-a pus ștreangul de gât (mai bine mor în picioare decât să trăiesc în genunchi? zic și eu), și exemplele pot continua

Cel mai mult și mai mult mi-a plăcut partea de istorie, aia în care am aflat că Frații Văcărescu ar fi vrut să aducă modificări limbii române și să le definească mai aproape de utilitatea lor exactă, cum ar fi de exemplu gât legău și nas-suflete în loc de cravată și batistă. Aici nu era nevoie de interpterare sau de înțeles ascuns:)

Mă întreb cum am fi tradus asta în romgleză: Give și mie un neck-legău să-mi accompany la costumul where îmi pun this nose-suflete?

dumb boy

Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Începe școala, hai să ne punem pe bocit!

De câteva zile a început școala, sau mai bine zis au început unele școli, și pe FB abundă pozele cu părinți plini de mândrie și copii care nu înțeleg de ce li se întâmplă chestia asta an de an. N-am nimic cu pozele, sunt haioase, deși să fiu sinceră nu le pricep.

Dap, alea de la sfârșit de an au o oarecare explicație, pot să pricep bucuria de sfârșit, mândria premiilor, a reușitei trecerii peste un nou an, etc, dar la început nu pricep și pace, oi fi eu insensibilă. Doar că adevărata enigmă pentru mine sunt afirmațiile mamelor cum că au plâns ele cu lacrimi de crocodil după ce au lăsat odoarele pradă universului educațional

Eu acuma știu că nu toate școlile sunt cool, dar totuși nu pleacă ăia mici în legiunea străină, de cele mai multe ori după 5-6 ore vin acasă. Nu e ca și cum îl lași singur în deșert să se lupte cu animalele sălbatice (bine, niște ecuații d-alea cu două necunoscute ar putea fi numite sălbăticiuni) sau ca și cum l-ai aruncat în groapa cu crocodili înfometați și te rogi să iasă viu.

Plus că nu pricep cine e obiectul lacrimilor? Copilul, se bocește de mila lui că a rămas acolo, că trebuie să meargă la școală, sau de mila mamei? Plânsul de mila mamei ar avea o explicație și îl susțin: iar începe trezitul de dimineață, iar pachețele, iar traiul la minut să nu cumva să prinzi semaforul de la a treia intersecție și să ajungi după ce sună clopoțelul, iar aleargă de a școală a bazin, la fotbal, etc

N-am plâns nici în prima zi în care l-am lăsat la grădinița și avea un an jumate, darămite să plâng când îl duc în clasa a doua. Doar de fericire că mai au și alții oportunitatea să-l asculte cum vorbește încontinuu. Acuma serios, ziceți-mi și mie că dacă trebuie plâng și eu, nu mă dau în lături de la o boceală serioasă. Mâine începe școala nu mă lăsați să mă duc nepregătită 😛

Sursa foto: pexels.com