VIAŢA DE MAMĂ

De ce nu mai vreau bonă

Numai când mă gânesc la categoria asta și medicația nu-și mai face efectul. După patru b b b b…, uite, nici nu pot să pronunț cuvântul încă, pur și simplu nu ies literele pe gură/taste a nevoie de tratament prelungit la foștii mei clienți de la Săpoca, pentru a putea să povestesc aventura cu ele.

Cert este că după patru pax, am hotărât să dau copilul la creșă ca să nu mă văd la știrile de la ora cinci. După ultima aventură am decis că mai bine renunț eu la niște chestii decât să mai văd picior de cuconet cu pretenții de guvernantă germană la mine în casă și am început aventura căutării lăcașului de instituționalizare a copilului, altă chestie care îți scoate peri albi (o să scriu prin ce-am trecut că e comedie maximă)

Și uite așa am ajuns din necesitate, pe noi nu au cum să ne ajute buncii pentru chestii scurte, să-l car pe Ioan cu mine peste tot. Eu zic că i-a prins bine, a devenit mai sociabil și a învățat o mulțime de lucruri cum ar fi: cât durează o pedichiură, care sunt ojele în trend sezonul acesta, care este diferența între lampa de gel și aia de smipermanentă, ce oxidant se pune la blond, și alte chestii d-astea care la o adică îți pot salva viața.

Știe acum exact ce număr port la toate hainele și care cabine de probă au oglinzi care te avantajează și care nu, și câtă dramă se poate ascunde într-o unghiuță agațată. Dar și eu am dat de la mine. Am văzut toate, T O A T E filmele de desene animate, chiar și pe alea la care am suferit fizic, am învățat să mă dau pe rampe și cunosc toate numele de mașini din cars.

Salon, restaurant, vizite, vacanțe, seara, dimineață, you name it, el merge cu mine.

De curând cineva mi-a spus că nu merg în locurile de adulți nu pentru că n-am soluții, ci pentru că nu vreau să găsesc soluții. Că în realitate nu vreau o bonă temporară, nu că nu găsesc. Well, așa este, este o combinație între ”nu găsesc pe cineva” care să vrea să lucreze din când în când și care să prezinte un minim de încredere fără pretenții materiale absurde și ”nu vreau să găsesc pe cineva”.

Îmi este din ce în ce mai greu să mă despart de el mai ales acum că a crescut și e din ce în ce mai ușor să mergem oriunde. Care sunt lucrurile alea pe care trebuie să le fac musai în care el n-are voie? Cinematograf cu filme de la 12+? Păi există matineu și e cool.Am toată sala penru mine, e ca și cum așa avea spectacol privat, plus că biletul și popcornul sunt mai ieftine :),

Cluburi? Pe vremuri, când mergeam în club în fiecare sâmbătă, aveam un prieten, care avea atunci vârsta mea de acum, și care pleca acasă zicând: ”de ce să pierd noaptea? ce faceți voi noaptea de nu pot eu să fac și ziua?”. Mare înțelept, avea dreptate :). Restaurante până noaptea târziu? Păi nu beau și oricum mă plictisesc după o anumită oră șiiii….mă ia somnul, că de, am o etate 😛

Singurul loc în care nu-l pot lua cu mine sunt concertele (unde oricum merg foooooarte rar), deși acum pe listă s-a ițit și Smiley, ghici pentru cine :))))

Așa că da, nu prea mă dau peste cap să găsesc pe cineva, mai ales acum că stau acasă și pot să merg oriunde vreau, și el n-are voie sau se plictisește, până la ora 18. Suntem perfectly fine împreună tot timpul și când o să apară așa o nevoie incredibilă de o oră două avem soluții. Pentru plecări lungi de business sau vacanțe interzise minorilor, mă pot baza pe bunici. Deși m-am hotărât să-l iau și în vacanțele alea cu zboruri lungi. 12 ore trec repede dacă iau pastilele care trebuie ca să rămân zen :)))

nanymcphee

Sursa foto: unsplash

 

VIAŢA DE MAMĂ

Primul moment după ce te-a părăsit

Mi-am zis întotdeauna că eu sunt o mamă cool și am un echilibru perfect, nu sunt una d-aia libidinoaso-languroasă care n-a reușit să taie cordonul ombilical. Este foarte adevărat că îl pup cam de câte ori trec pe lângă el și că am murit precum oposumii din Ice Age în ziua în care mi-a zis ”mami nu ne mai pupăm pe gură că nu suntem iubiți”!!!

Îl cam pândesc să-l iau pe nepregătite și să-i mai aplic o țocăneală căci altfel și aici avem o limită. Ba chiar am început să zic nu la niște chestii, ca să-l văd cum încearcă să mă șantajeze emoțional și vine să se gudure pe lângă mine, să mă ia în brațe și să accepte iubire mai multă decât în mod obișnuit. Altfel zilele alea când îl iubeam când vroiam și cât vroiam sunt o dulce amintire, căci acum avem un program bine stabilit…ghici de cine!

Dar mi-am zis că mai am ani mulți până îmi va spune să nu-l mai pup în fața colegilor sau pușchea pe limbă să vrea să-l las la colț să nu vadă nimeni că l-a adus mă-sa. Doar că socotoeala de acasă nu se potrivește cu aia din târg. Dimineața de astăzi părea una ca oricare alta până ne-am urcat în mașină și mi-a zis pe un ton hotărât : ”astăzi vreau să intru singur în grădiniță, de acum sunt băiat mare”. Ceeee? Mi-am dat două palme repede peste față ”oana, trezește-te, visezi urât”.

  • dar ce s-a întâmplat? am greșit cu ceva? nu m-am îmbrăcat frumos și te fac de râs la colegi? mă duc repede să mă schimb
  • mi-ai promis că atunci când o să fiu mare pot să intru singur 
  • mda, când vei fi mare, pe la 18 ani

Ce-o fi fost în mintea mea când am făcut astfel de promisiuni? Dar o promisiune e o promisiune și cu inima, mică, mică, l-am lăsat să coboare din mașină și să intre singur (și acum mai sper să se întoarcă acasă și să spună că e mai bine când intru și eu cu el). Așa de încântat era că a uitat să mă și pupe. Când i-am zis , mi-a răspuns strigând de la jumătatea aleii : ” lasă că te pup diseară”

Evident mama obsedată de control din mine l-a urmărit de la distanță, deși intrat în curtea grădiniței n-avea cum să mai iasă fără să-l vadă cineva, dar copiii de grupă mare intră pe o ușă laterală și dacă pică și se lovește și nu-l vede nimeni și plânge singur și neconsolat acolo? Mda, așa de obesdată sunt și așa de netăiat e cordonul ăla :(((

A intrat în siguranță în grădi iar eu m-am dus atât de amărâtă la mașină. N-am cuvinte să explic ce-am simțit. Când te părăsește iubitul e foarte simplu, îți spui că e un porc și-un prost, că nu te merită, că alta ca tine nu mai găsește el niciodată, îți faci imediat programare la coafor și îți iei și niște haine d-alea beton după care întâmplător îi ieși în cale ca să vadă fraierul că pe tine nu te interesează despărțirea și să bălească precum un prost pe așa piesă cum ești tu. Prin minte îți trec tot felul de planuri de răzbunare și toate au un numitor comun, el suferă ca un câine iar tu îl torturezi ca o regină (nu știu la voi, dar la mine imaginația uneori a zburdat până la niște imagini cu tortură demne de inchiziție :P)

Ei, dar la propriul tău copil cum faci? Nu poți să-ți zici că o să-l faci să sufere pentru că te-a lăsat acolo ca pe o fraieră și brusc universul lui nu se mai învârte în jurul tău. Nu poți să-ți zici că gata de mâine nu-l mai iubești și nici nu mai vrei să auzi de el. Nici nu merge să te duci la coafor să te aranjezi și când îl iei după-amiază să-i arăți că nu te interesează că te-a părăsit în mijlocul străzii la 8 dimineața fără ca măcar să te anunțe din timp. Nu poți să-i spui că nu înțelegi, că erai sigură că relația voastră mergea perfect și mai vrei o șansă. Cum mergi mai departe? Cum îl privești în ochi după ce te-a părăsit și ești conștientă că e doar începutul și de acum mergeți pe panta în care tu nu mai ești în tot și-n toate? Cum păstrezi echilibrul și nu te agăți de el precum râia pe măsură ce el încearcă să se desprindă?

Credeam că sunt pregătită pentru ziua asta, că va fi o zi ca oricare alta, că tranziția va fi ușoară și n-am să simt așa un gol, că n-am să mă simt abandonată, că am să simt că în continuare ”I am special”. Mda, sigur, doar dragostea durează trei ani! La noi aproape 5.

Bine că n-a mai apărut în același timp și vreo ”colegă” să intre cu ea de mână în grădiniță că făceam infarct. Clasica poveste: mă părăsea pentru una mai tânără 🙁

shocked woman

Sursa foto: shutterstock.com

VIAŢA DE MAMĂ

Cât așteptă o mamă pentru o masă normală

Știți că se spune că e bine să nu te bucuri înainte de vreme sau că tura nu s-a terminat până n-ai ieșit din duș. Well, eu am ignorat complet zicalele românești, deși toate au dovedit un sâmbure de adevăr, și mi-am zis că am tras lozul norocos la mâncare…a. copilului of course.

Când era bebeluș tremura precum câinele la injecție când vedea biberonul. Dacă îl aduceam pe bietul Pavlov nici nu apuca să aprindă lumina că Ioan al meu era cu biberonul gătat și saliva ștearsă. Priveam cu mândrie și satisfacție acest apetit și-mi imaginam că atunci când va vedea prima linguriță de măr trebuie să fiu atentă să nu-mi muște și mâna. Complet greșit! Când a văzut prima linguriță s-a pus pe urlat de mă mir și acum că n-au trimis vecinii protecția copilului.

Ei și așa a debutat coșmarul diversificării. Deși coșmar nu e cuvântul potrivit că din ăla te trezești, e doar un vis. Well, la mine a fost realitate…CRUDĂ. Se zice că lacrimile curăță ochii. La cât am plâns în perioada aia pot să trăiesc vreo trei sute de ani și am ochii mai ceva ca o farmacie. Găteam și boceam, el gusta, scuipa și urla. Și cam așa ne-am petrecut primii doi-trei ani din viața. Am folosit și metode barbare de convingere, metode pe care tastele nu le pot reproduce și oricum mi-e și mie teamă să le spun că poate există închisoarea părinților care obligă bebelușii să mănânce piureuri 🙁

Domne da știți vorba aia că nu poate să plouă veșnic? E A-DE-VĂ-RA-TĂ! A venit soarele și pe strada mea, și nu timid, nuuuu, m-a copleșit cu căldura de am crezut că fac și arsuri.  Anul trecut, la onorabila vârstă de 4 ani, a cerut de mâncare, singur singurel, ba chiar a și rostit cuvintele magice ”mi-e foame”. Pe cuvânt că nu l-am amenințat cu nimic înainte și nici nu l-am momit cu promisiuni. Totul a fost spontan.

Iar cornul abundeneței când a început să se reverse nu s-a mai oprit :). Căci da, trebuie doar să te rogi muuult și bine și să ai răbdare – cei merituoși vor primi.  Să vă mai povestesc? De ciorbițe și tocănițe, și fructe, și legume… chiar crude? Și fructe de mare, și paste, și orez, și orice fel de carne? Și, ca să strivim corola de minuni a lumii, ……anul acesta de Paște a mâncat creier de miel și plămân. Eeee, who`s bad? Asta este, răbdarea-i o virtute răsplătită. Deci dacă aveți acceași problemă, relaxați-vă și puneți-vă pe numărat….cam vreo 4 ani și se rezolvă. Hai spor

Bine, mai avem un hop cu brânzeturile dar cui îi mai pasă?  😛

woman eating

Sursa foto: shutterstock.com

PARENTING

La ce vârstă îi luăm copilului primul iPad

Toți am citit celebrele articole care spun cum Steve Jobs și marii inovatori ai tehnologiei nu-și lasă copiii la tabelete/ smartphone și nu cred că există parinte care să nu fi fost criticat într-un fel sau altul când vine vorba de utilizarea tehnologiei la copii: fie că îl lași prea mult (deși acest prea mult este destul de variabil), fie că nu-i oferi acces la lumea în care trăiește. Sigur ați văzut aceste extreme în care: copilul fie se uită la tabletă, smartphone sau TV ca Adam la mărul cunoașterii, fie respiră tabletă și televizor, eventual în același timp.

Da, putem să vorbim despre cum eram noi când eram mici doar că noi nu aveam aceste ”ispite” și nici nu visam la ele. Pe de altă parte am avut și noi acces la tehnologia revoluționară a timpului: ne cufundam în lumea poveștilor radiofonice sau a celor de la pickup, plecam toată stradă în mare grabă la ora 3 când se difuza ciocănitoarea Woody, sau jucam până târziu în noapte prințul persiei la HC-85. Deci de ce atunci era bine și acum nu? Ar trebui să-i cumpărăm copilului un iPad? La ce vârstă?

copil la tableta

În realitate nu tabletele sunt problema ci modul în care sunt utilizate de copii: vârsta la care începe utilizare, timpul petrecut în fața ecranului și conținutul vizionat. Academia Americană de Pediatrie recomandă intrezicerea totală a dispozitivelor mobile pentru copilul sub 2 ani și limitarea accesului la două ore pe zi după această vârstă, și nu datorită deficitului de atenție care ar putea apărea ci datorită necesității ca un copil să învețe din contact uman, din situații reale.

‘Unlike screen images, words don’t move, make noises, sing or dance. Ultimately, screen images render the printed word simply boring at a crucial phase when the child’s mind is developing, The ability to focus, to concentrate, to lend attention, to sense other people’s attitudes and communicate with them, to build a large vocabulary—all those abilities are harmed.-  Dr Aric Sigman

Copiii, ca și adulții, pot deveni cu ușurință scalvii ecranelor mai ales într-o perioadă în care creierul lor este însetat de cunoaștere, de dorința de explorare a mediului înconjurător și de înțelegere a emoțiilor. Există cercetări extinse care au făcut legătura directă între timpul excesiv petrecut în fața ecranelor și obezitate, tulburări de somn, agresivitate, depresie, reducerea abilităților sociale și a performanțelor școlare.

În afara impactului asupra abilităților sociale și a capacității de conectare cu lumea reală, există și impact asupra sănătății. OMS încadrează telefoanele mobile, incluzând și tabletele cu 4G,  în grupa 2B:”possibly carcinogenic to humans

Cu toate acestea timpul petrecut în fața televizorului sau a tabletei nu este întotdeauna dăunător. Există multe aplicații educaționale și programe de televizor care pot crește abilitățile școlare ale copiilor, îmbunătăți coordonarea, reacțiile rapide sau pot ajuta în procesul de cunoaștere a lumii. Copilul meu a învățat multe despre animale, pe care avem puține șanse să le vedem în viața reală, de la TV sau aplicații, a învățat să formeze literele sau cifrele cu degetele, la vârsta când nu putea să țină creionul în mână și kitul montessori nu a fost bine primit, a învățat coordonarea unor mișcări pe care într-adevăr noi le învățam live când trăgeam cu praștia sau cu scobițe 🙂

Concluzia: Trebuie să ne adaptăm la lumea în care trăim cu măsură și cu atenție și să nu folosim tableta/televizorul sau telefonul ca un substitut pentru prezența noastră în viața copilului.  Așa că switch off from time to time 🙂

child and tehnoclogy

Sursa foto: gettyimages

VIAŢA DE MAMĂ

Viața sexuală în cea mai frumoasă perioadă din viață – sarcina

Eu sunt blondă și am crezut mult timp că barza aduce copiii, ce să fac am fost un fel de late bloomer. Când m-am prins că nu e așa m-am tot întrebat de ce naiba făceau oamenii înainte câte 10 copii dacă timp de nouă luni era abstinență (între timp am mai studiat și am aflat și cum e cu abstinența în sarcină). În ultimul timp am tot citit despre cum viața sexuală se duce naibii în sarcină atât din persepctiva femei cât mai ales din cea a bărbatului și am zis să alungăm un pic din spaima care i-ar putea cuprinde pe viitorii părinți

Păi în primul rând pe perioada sarcinii femeia este horny, horny, horny așa că nu văd de ce se plânge bărbatul. Înțeleg să facă asta după ce se naște moștenitrul familiei când o să-i intre foarte bine în vocabular cuvintele migrenă, oboseală, lipsă de chef, ciclu de 2 chiar 3 săptămâni 😛 . Dacă sarcina este una fără risc activitatea sexuală poate fi continuată până se rupe apa, zice la carte :).

Cel mai frecvent partenerii se tem că bebelușul va fi rănit. Well, dacă tatăl copilului nu este balaurul cu șapte capete există șanse mai mari să vă înghită anaconda verde decît să ajungeți în uter. Pentru că da, incredibil dar adevărat, copilul nu se află în vagin ci în uter și până la el mai aveți de străbătut colul uterin care stă destul de bine strâns ca să nu scape copilul și sacul amniotic. De asemenea copilul nu vă vede prin pereții uterului sau prin col deci iarăși zero șanse să vă certe ăla micu pentru că faceți ”prostioare” sub ochii lui.sex in sarcinaȘi nu, nu puteți să mai faceți un copil în timp ce deja unul este de vreo 2-3 luni în cuptor și se coace încet dar sigur. De ce? Păi cam din aceleași cauze: pensiul nu ajunge în uter, decât dacă tatăl este chuck norris cu bruce willis, van damme și schwarzenegger la un loc, ci în vagin. Din vagin spermatozoizii ăia care trăiesc în orice condiții de temperatură și umiditate țup la ovare unde fecundează ovulul care îi așteaptă cu brațele deschise. Aici e toată șmecheria, în sarcină nu mai există alt ovul de fecundat.  Gata, premiul cel mare a fost revendicat de un alt spermatozoid care și-a marcat deja teritoriul. Deci eliminați și grija să se nască un copil de nouă luni și unul de 6-7 🙂

O altă întrebare care îi macină pe părinții în devenire este dacă sexul poate induce travaliul și astfel nașterea prematură a copilului. Cu siguranță în primul trimestru de sarcină nu! Dacă sarcina este una fără risc șansa să induceți travaliu (chiar și in ultimul trimestru) este similară cu aceea de a găsi un puț de petrol în curtea casei. Cu toate acestea există riscuri ale activității sexuale în sarcină. În primul rând mare atenție la bolile cu transmitere sexulaă care pot induce travaliu prematur, avort în primul trimestru și afectarea fătului la naștere, mai ales dacă vorbim de o naștere vaginală.Despre alte riscuri citiți în linkuri și întrebați medicul mai ales dacă este vorba de o sarcină cu risc.

În rest enjoy cele 9 luni de fericire, când hormonii vă copleșesc cu veselie, căci în curând patru ore de somn legate o să vi se pară doar un vis îndepărat, iar viața sexuală printre pampersi, lapte, sterilizatoare, scutece, urelete de copil și o lipsă acută de somn o să fie un fel de star trek 😛

Eu îmi amintesc faptul că a fost cea mai tare perioadă din viața mea. Toată lumea se purta frumos cu mine, mai puțin vânzătoarele de la magazin, puteam să spun orice și dădeam vina pe hormonii de sarcină, munceam mai puțin că doar eram gravidă, am putut să port cele mai scurte rochii pe care și le poate imagina mintea omenească, am arătat mai bine deâct la 20 de ani și mă inunda progesteronul de eram toată numa un zâmbet și o fericire. Doar că orice minune durează…9 luni 🙂

sarcina

Sursa foto: pinterest.com

PARENTING

Filmele și lecțiile de parenting

Am povestit cum acum ceva timp un băiețel de la grădinița lui fi-miu a fost exmatriculat pe motiv de agresiune și crize de comportament. Cred că principala cauză a exmatriculării a fost faptul că părinții nu au vrut să accepte că băiatul ar putea avea o problemă, sau măcar să verifice dacă are o problemă, ci l-au luat pe nu în brațe și au susținut că e doar puțin obraznic. Well, nu știu ce făceam în locul lor dar să vă povestesc o situație similară din serialul care m-a captat în ultimul timp- Big Little Lies.

Un copil de clasa întâi sau a doua este acuzat în prima lui zi de școală, într-o nouă comunitate, că ar fi strîns de gât o fetiță. Evident că părinții fac mai mult scandal decât copiii sau cadrele didactice și din acel moment puștiulică este privit cu circumspecție, se ajunge chiar la crearea unei petiții ca să-l suspende din școală, mai ales că agresiunile asupra respectivei fetițe continuă chiar dacă ea refuză să spună cine este cel care o maltratează. În tot acest timp mama băiețelului abordează situația cu un calm care parcă te scoate pe tine din răbdari, fiind compliantă la toate discuțiile și măsurile suplimentare de supraveghere cerute de școală: psiholog, învățător suplimentar, etc. În contrast este mama fetiței abuzate care face scandal și cere măsuri extreme

Deși își crede băiatul din prima zi, prima mămică e atât de rațională și logică, încât la un moment dat îți vine ție să te ridici și să o tragi de mânecă să se trezească:

hei cucoană, apără-ți copilul, luptă pentru dreptatea lui, nu mai da un sfert de gând acuzelor, nu mai încerca să pui la îndoială cuvintele lui, uite-l ce dulce și nevinovat e! Plus că nimeni nu-l mai acuză direct pe el!!!

Copilul însă fusese rezultatul unui viol așa că mama pornește de la premiza că genele agresive ale tatălui s-ar putea regăsi în copil și educația ei n-a fost cea corectă pentru a le reprima. Wow! Cât de echilibrat trebuie să fii încât să te dai doi pași în spate și să vezi întreg tabloul? Să accepți că poate e mai bine să nu pleci de la idei preconcepute?  Să accepți că dincolo de orgoliile și instinctele tale cel mai important este să faci ce-i mai bine pentru copil.

Se descoperă că nu acest băiețel era cel vinovat, ci un altul care provenea dintr-o familie foarte bogată, foarte iubitoare și primitoare….de la exterior:). În realitate mama, Nicole Kidman, încasa niște mega bătăi de la tată. Prima reacție când află este evident de surpiză, dar nu de respingere sau de negare a posibilității ca superbul ei copil să fie în realitate bătăușul școlii, ba acceptă că mediul în care crește copilul combinat cu genele, i-ar putea crea senzația că violența este o soluție. Dar cea mi tare lecție de parenting este când ajunge acasă și vrea să-l facă pe puștiulică să mărturisească!

Scena e tare căci intră în casă val vârtej, îi spune bonei să dispară și te aștepți să-l ”joace-n picioare” pe micul delicvnet, mai ales că dăduse și ea semne de violență (o căpăcea soțul dar nici ea nu rămânea datoare 🙂 ). În schimb îl ia pe puștiulică în brațe cu o mega blândețe, și îi spune că vrea să stie ce face el la școală, că nu-i va face nimic rău, că toți facem lucruri rele uneori și că ea îl poate ajuta dacă știe ce se întâmplă. Evident copilul spune tot și mai apar niște scene în care ea continuă să-l asigure de dragostea și suportul ei și să-i spună că e un copil bun. Ulterior se duce și vorbește cu mama fetiței abuzate și-și cere scuze!

Oare care ar fi fost deznodământul poveștii dacă mămica copilului din clasa lui Ioan ar fi  abordat problema cam așa?

celeste

Sursa foto:dailymail.com