PARENTING

Dar eu de ce să nu scriu despre parenting?

Săptămâna trecută m-a întrebat cineva de ce nu scriu despre parenting, să mă canalizez pe o nișă că prea sunt haotică și scriu despre ce-mi trece prin minte (am pus la pozitive faptul că se consideră că am minte :P). Am apreciat critica doar că m-am uitat precum curca-n lemne la propunerea de a scrie despre parenting.

  • păi ce știu eu despre parenting?
  • cum ce? o grămadă, doar ai un copil.
  • da, dar n-am nicio pregătire specializată
  • cum nu? ești medic
  • da, dar de oameni mari și de alte părți ale corpului nu de căpuț și de corazon
  • și ce, copilul e un omuleț mai mic
  • ăăă, nu chiar, e o cu totul altă mașinărie

Adică lucrurile stau cam așa, te trezești într-o dimineață, te duci în baie și în timp ce te speli pe dinți te uiți în oglindă și-ți zici: băi, am față de guru de parenting. Câți copii am? Doi, trei? Sunt încă în viața (și eu și ei), aaa, atunci mă fac super-guru. Uită-te la ăștia mici: nu scuipă, nu mușcă și nu miros urât. Păi să spună cineva că nu mă pricep la parenting.

Psihologia copilului? Fitze. Pregătire profesională, studii pe cohorte de mii de pacienți făcute în zeci de ani de zile? Mofturi. Am copii, pot să dau lecții și altora, ba chiar să le iau și bani. Cu cât schimbi mai mulți pamperși cu atât te faci mai expertă, nu, nu în șters la cur ci în psihologia ”producătorului de rahat”. Ce simte el când îi dai pampersul jos, din ce parte trebuie să începi ștersul în așa fel încât el să simtă toată dragostea pe care o nutrești pentru acest act și miasmele deosebite care-ți îmbată simțurile până la extaz. Pentru că orice mamă bună știe că un viitor de succes începe cu ștersul la cur.

Cu fiecare ml de lapte regurgitat pe umărul tău delicat mai adaugi o filă la lucrarea ta despre acest domeniu. Doar se știe că pe tine te-au așteptat toate mamele din lume să le deschizi mintea, să le arăți că viitorul copilului depinde numai și numai de felul în care-l țin de mână în prima zi de școală. Numai fraierii cred că succesele lui academice au vreo legătură cu metoda de predare, profesorul sau sinapsele din capul lui.

Pentru că în ziua de astăzi nu mai interpretazi faptele copilului ca pe vremuri. Nope. Totul trece prin mindfulness, dezvoltare personală, aliniere între corp și suflet și curățire de chacre.

Mi-a zis un prieten: ”fată dragă e plin de pantofari care se cred coacheri”. Eu cred că mai e loc de unu doi pantofari, pentru că aparent lumea e desculță. prin urmare caut parteneri serioși pentru afacere prosperă. Copil am, mai e nevoie și de altceva?

giphy4

Sursa foto: pexels.com, giphy.com

 

VIAŢA DE MAMĂ

Sincer, eu n-am nicio vină

Acum câțiva ani, când am devenit mamă de băiat, mi s-a spus să fiu atentă cum îl cresc, să iau aminte la toate lucrurile pe care le reproșez acum seminției masculine și să nu le sădesc în fi-miu, măcar pe mine să nu mă-njure nor-mea. Mda, mamele sunt vinovate de tot ce fac băieții lor, mai exact au dat greș cu ăia șapte ani de acasă.

M-am speriat așa de tare că am băgat un program de training intensiv. Am scris pe frigider lista cu AȘA NU și cu AȘA DA ca să stau focusată pe obiectiv, am citit cărți, am citit articole scrise de cine trebuie, am făcut incantații, am dat cu tămie, cu aghiasmă, n-am precupețit niciun efort. Degeaba.

Oameni buni e scris în ADN. N-are nicio legătură cu cine ți-e mamă sau ce face ea ca să te aducă pe calea cea bună, genele sunt gene. GI Jane să fiu și am mai multe șanse de succes să cuceresc singură două insule pustii și pline de animale sălbatice decât să-l învăț pe fi-miu să strângă după el.

În primul rând s-a născut cu surditate selectivă. La început am crezut că face pe șmecherul și mă ignoră, că vrea să-mi arate cine-i șeful în casă. Nope, chiar nu mă aude. Dacă face altceva, și de obicei face, nu reușeste să mă audă și pe mine, poate doar dacă-mi iau sirena lui Roaită. Pentru că da, nu se poate focusa pe două lucruri în același timp. Dacă-i zic să tragă farfuria mai aproape de el în timp ce mănâncă îi curge din gură, așa că mai bine tac.

În al doilea rând nu vede. Adică are tot ce-i trebuie la locul lui, dar pur și simplu nu poate observa anumite lucruri. De exemplu șosetele pe care și le aruncă pe jos de cum intră în casă. Când vrea să le strângă ( as se citi când îl pun eu) nu le mai vede, ale naibii șosete fug din calea lui ca dracul de tămâie. E un fenomen foarte ciudat. Când îi zic sã-și strângã mașinuțele nu le vede, dar la magazin îi sar în ochi precum nebunele de zici că-i singurul copil de acolo. După stâlp, sub prosop și doi pluși să fie pitită una și el tot o găsește!

În al treilea rând e discromat. Nu știu dacă s-a născut așa sau a devenit pe parcurs într-o încercare disperată de a mă face pe mine să înțeleg că important este să-ți acoperi corpul, nu contează culorile. În primul rând avem o luptă permanentă referitoare la costumul lui Adam. Trebuie să-i reamintesc zilnic faptul că acest costum nu implică și haine (ziceți-mi și mie care-i treaba cu bărbații și statul dezbrăcați???). Când își pune tricou roșu cu șosete negre până la genunchi, sandale, șapcă albastră și pantaloni verzi și se uită la mine cu niște ochi nevinovați, mi-e și rușine să mai zic ceva.

Mă jur că nu e vina mea pentru faptul că nu vede gaura de le WC și este nevoit să facă pipi pe colac. Nu vede că avem cuier în baie și că prosopul NU trebuie să stea pe jos sau că farfuriile nu se duc singure de la masă în chiuvetă, nu vede! E peste puterile mele, defecțiunea e din fabrică. Dar nu mă las, lupt în continuare! Garda moare și nu se predă 🙂

Aaaa, și mai am o chestie care mă omoară, mâna în chiloți. Să mă lămurească și pe mine cineva, nu se simte, trebuie să îl cauți tot timpul ca să te asiguri că nu l-ai pierdut? Întreb doar așa, pentru cultura generală!

boy_ADN

Sursa foto: pexels.com

GÂNDURI BLONDE · VIAŢA DE MAMĂ

Îmi place totuși ceva în Anglia

Sunt o cârcotașă. Na, am recunoscut. Bine, de fapt nu sunt cârcotașă doar ca să mă aflu în treabă și nici în exces, ci atât cât să cresc puțin calitatea vieții, că doar spre asta tinde orice muritor, nu? D-aia tot mă iau de englezi, pentru că se mulțumesc cu foarte puțin și vreau să-i stimulez să ceară mai mult de la viață, nu doar fish and chips 😊

Deja la birou nu pot să mă mai plâng, ăia îmi zic mereu că am standarde înalte și nu ne potrivim. Dap, faptul că vreau cartofii curățați de coajă (na, uite așa vreau eu să renunț la seleniu) și morcovii răzuiți mă pune pe un piedestal. Ei, în toate nemulțumirile mele londoneze, pe lângă priveliștea din sufragerie, care face toți banii în alea trei zile pe an cât e soare, îmi place școala. Nu sistemul educațional ca atare, ci modul în care sunt organizate școlile.

Din punct de vedere academic încă nu mă prind dacă presiunea asta enormă pusă pe copil să citească și să scrie cursiv la cinci ani, sau ideea că de la 4 ani trebuie pregătiți pentru școală și adio odihnă de prânz, va da roade în viitor. Fără dubiu, scrisul și cititul oferă o independență extraordinară, dar mă întreb dacă toată oboseala asta nu vine cu un cost. Da, sunt mândrâ că la nici șase ani fi-miu știe să scrie și să citească în două limbi, dar sunt convinsă că nu reprezintă un barometru al rezultatelor viitoare. Eu sunt de părere că fiecare are ritmul lui, momentele lui, și atâta timp cât mergi la școală vei învăța scrisul și cititul. Niciun copil nu face la 18 ani în pampers sau stă cu suzeta în gură, toți renunță la ele în ritmul lor.

Dar ce apreciez la școli este securitatea, disciplina și egalitatea. Securitatea există la orice școală, privată sau de stat, și pleci de acolo cu sentimentul că nu trebuie să stai cu teamă că-ți iese copilul în stradă, sau pleacă cu altcineva. Disciplina de asemeni nu se discută, poate cam riguros totuși. Egalitatea însă cred că e marele avantaj, avantaj pe care îl aduce uniforma. Eu am fost la școlă pe vremea odioasei dictaturi, prin urmare urăsc uniforma. M-am enervat când m-au pus englezii să îmbrac copilul în culori terne și anumite tipare, până și pantofii grebuie să fie de un anumit fel.

Dar după șase luni îi văd beneficiile. În primul rând că nu -și face copilul zob hainele alea bune. Deja a rupt două perechi de pantaloni de școală în genunchi, cred că se aruncă pe teren ca fotbaliștii, altfel nu-mi explic performanța. În al doilea rând sunt toți egali. Nu știe niciunul ce sunt părinții celuilalt sau ce resurse materiale are alt coleg, ceea ce îi face să se evalueze după felul în care se poartă, nu după brandurile care aleargă pe ei. Toate școlile primesc și copii care sunt în grija statului. Inclusiv cele private au câteva locuri ptr astfel de copii, cu rezultate foarte bune, care altfel n-ar avea parte de un mediu mai stimulant. La școlile de stat, acești copii au întâietate la înscriere.

În curtea școlii nu-ți dai seama care a venit cu mașina proprie și care cu bus-ul consiliului local, sunt toți la fel, niște copii care au venit la școală și încearcă ceva distracție înainte de ore. Viața copiilor instituționalizați este și așa destul de gra, fără să mai fie nevoie să se lupte cu o școală proastă sau cu marginalizare din partea copiilor care au bani de un pantof din piele.

School

Sura foto:pexels.com

VIAŢA DE MAMĂ

La grădiniță trebuie să te duci cu lecțiile făcute

Zilele trecute m-a întrebat o mămică la ce grădiniță este ficiorul și dacă o recomand. În dulcele stil clasic al unui om cu mari sechele de marketing și cu ceva de la vânzări am dat-o cotită, mai exact i-am băgat chestia cu ”depinde”. Eu sunt mulțumită de grădinița aleasă, dar de unde să știu dacă e cea potrivită pentru altcineva? A bifat criteriile mele, dar dacă altă mamă are alte must haves?

M-am pus pe căutat grădinițe fără să am în cap niște chestii clare ci cumva eram sigură că am să simt locul potrivit. Urmăream doar ca directoarea/ educatoarea să vorbească corect românește. La primul ”decât” am zburat pe ușă fără cale de întoarcere. Eu am avut și am piticul ăsta că degeaba vorbește el trei limbi străine dacă româna e ca pe maidan, sau ca în sectorul cinci :). Aaaa și să  nu văd pisici prin curte, cu atât mai puțin prin clădire…I hate them!

Dacă  ar fi să o iau de la început aș avea câteva criterii foarte clare, așa cum am făcut cu școala (aici e o întreagă telenovelă). Am umblat cam 6 luni până m-am hotărât la grădinița aceasta, la care am ajuns complet din greșeală, căci capul meu blond a încurcat numele cu al altei grădinițe la care aveam programată o vizită. Nu vă zic ce față au făcut când eu am intrat ca o divă la ora programată, spunând că am vorbit cu directoarea. Să vă spun că directoarea era chiar în fața mea? Am vizitat grădinița, a bifat marea parte  lucrurilor pe care le doream și am primit și bonus, era pe strada de lângă casă.

#1. Primul criteriu ar fi să fie lângă casă. La început nici n-am luat în calcul așa ceva. Aveam mașină și nu mă interesa cât fac pe drum dacă ajung la grădinița perfectă. În primul rând că nu există grădinița perfectă :). Faptul că grădinița este pe strada de lângă bloc are megaaaa avantaje: copilul petrece foarte puțin timp în trafic, nu este nevoie să-l trezesc cu nu știu cât timp înainte, când am lucrat de acasă nu a trebuit să străbat tot Bucureștiul pentru a ajunge la grădiniță, a putut să-l ia oricine de la grădi și să-l aducă acasă chiar și pe jos.

#2 Să aibă programul prelungit și flexibil. La mine chestia asta a exclus din start grăsinițele de stat (bine, plus faptul, că stau în sectorul cinci, if you get my point): progamul zilnic se termina pe la 17 – 17.30 și când îți era lumea mai dragă aveau vacanțe. La privat nu e așa. Chiar și când au fost ninsorile alea mari au chemat ceva personal pentru a avea grijă de copiii care nu aveau cu cine să stea acasă, căci nu toți părinții au primit liber când a nins. În rest, programul este până la șase dar dacă ai o sedință dimineața devreme sau seara tărziu îl poți lăsa de la 7 și să-l iei la 19 :). Toată vara grpdinița este deschisă și are un program conceput special pentru acei copii care n-au bunici să-i țină în vacanța mare.  Închid o săptămână pentru igienizare.

ABC

Tot vizitând am început să-mi dau seama ce-mi place și ce nu și ce e important pentru mine.

#3 Dormitor separat. Deși am găsit niște grădinițe foarte frumoase, cu personal super drăguț, faptul că se dormea și se învăța în aceeași clasă (se trăgeau niște paturi din perete) m-a făcut să zic pas. Apoi am vrut ca să aibă paturi normale nu salteluțe sau tărgi puse pe jos și dormitor adevărat nu o improviație prin poduri. Vroiam ca grădinița, din anumite puncte de vedere, să simuleze cât mai mult mediul de acasă iar dormitul era un aspect important la vârsta aceea. O după-amiază fără somn făcea o seară de neuitat:).  Fiecare grupă are dormitorul ei și fiecare copil patul lui pe care și-l poate ”personaliza” cu plușurile aferente.

#4 Bucătărie proprie. Un alt must have la mine în listă a devenit apoi mâncarea. Ioan NU mânca mai nimic. Masa de prânz era un fel de ruletă rusească, aveam mai multe șanse să câștig zilnic la 6 din 49 decât să-l conving să mănânce de două ori aceeași mâncare. Așa că am vrut să se gătească mâncarea acolo, să existe posibilitatea să-i facă ceva personalizat sau să-i dea două porții din felul care îi plăcea.. N-am respins nici ideea de catering (dacă în rest totul era conform dorințelor mele) dar nu m-am simțit confortabil cu mâncarea gătită pe undeva și transportată în plastic la grădiniță. Plus că porțiile de la catering se fac conform normelor de gramaj stabilite pentru diverse vârste. Este destul de puțină mâncare. De exemplu am testat copilul pentru școală și aprte din proces a fost să petreacă o zi în grpdinița școlii. Ioan mi-a zis că nici n-a putut să se atingă de mâncarea aia în palstic ”mirosea urât și avea culoare urâtă mami”

#5 Spații mari, camere separate pentru fiecare grupă. Am vrut foarte mult, în afara unui număr redus de copii în grupă, lucrurile să fie foarte bine separate și cu camere separate chiar dacă avem două grupe mari. Sunt grădinițe acre dacă depășesc numărul de copii agreat inițial pentru o grupă, mai aduc o educatoare, dar totul se face la grămadă. Aici fiecare 15 copii au clasa lor, educatorii lor. Au inclusiv clădirea separată: grupele mici într-un corp și mijlocie și mare în alt corp, lipit de primul.

 

#6 Curte care să nu fie spre o stradă cu trafic intens, să aibă tartan pe jos și un spțiu generos ca să poată acoate copiii zilnic afară, atunci când vremea o permite.

school

#7 Programa educațională. La capitolul învățătură am vrut profesori diferiți pentru fiecare ”materie” ca să nu se atașeze copilul în mod ”mămos” de un educator anume. În rest există o programă a ministerului și multe opționale, cam aceleași pe la toate grădinițele private, diferă doar felul cum sunt implementate. Doar omul sfințește locul și un educator bun poate totuși să nu aibă chimie cu un copil.

Cum am mai spus a contat mult limba română, și modul în care se predă totul în așa fel încât să fie totul fun dar și educativ, să se stimuleze setea de cunoaștere. Toții copiii din grupa lui Ioan știu să scrie și să citească. Se face și engleză zilnic, dar depinde de fiecare copil cât vrea să reproducă din ceea ce învață. Al meu nici picat cu ceară nu ți-ar zice o propoziție în engleză (în germană cu atât mai puțin), dar dacă îl iei la mai pe ocolite și cu răbdare știe o grămadă de cuvinte. Eu mă prefac că nu știu engleză și el mă corectează: ”mami hen e găină nu cap” 🙂

copii scoala

Prin urmare aș putea recomanda grădinița cuiva care are criterii similare cu ale mele.  Dacă o mamă caută grădiniță cu germană intensiv cu siguranță nu aceasta este opțiunea. Să nu uităm și de buget. Eu am făcut atunci un buget maxim de atins penru toate ”bifele” mele. Evident sunt opțiuni mai ieftine sau mai scumpe. Eu mi-am urmat instinctul care mi-a spus că asta este și nu-mi pare rău.

Chiar dacă nu mi-au plăcut întodeauna toate lucrurile, mai exact educatoarele, serbările (sufăr fizic la serbări) și faptul că avea uneori tot meniul pe bluză, Ioan a fost ok. A învățat extrem de multe, și este stimulat în fiecare zi să afle mai mult, a mers cu drag la grădiniță, n-a plâns nici măcar o zi, a fost înconjurat de multă afecțiune și grijă, au făcut multe activități extra, și nu a avut nicodată vreo indigestie sau ceva de genul. Muciii, ehhh asta este altă poveste pentru care îmi trebuie timp mult, iese un roman fluviu 😛

 

Sursa foto: pixabay.com

VIAŢA DE MAMĂ

De ce nu mai vreau bonă

Numai când mă gânesc la categoria asta și medicația nu-și mai face efectul. După patru b b b b…, uite, nici nu pot să pronunț cuvântul încă, pur și simplu nu ies literele pe gură/taste a nevoie de tratament prelungit la foștii mei clienți de la Săpoca, pentru a putea să povestesc aventura cu ele.

Cert este că după patru pax, am hotărât să dau copilul la creșă ca să nu mă văd la știrile de la ora cinci. După ultima aventură am decis că mai bine renunț eu la niște chestii decât să mai văd picior de cuconet cu pretenții de guvernantă germană la mine în casă și am început aventura căutării lăcașului de instituționalizare a copilului, altă chestie care îți scoate peri albi (o să scriu prin ce-am trecut că e comedie maximă)

Și uite așa am ajuns din necesitate, pe noi nu au cum să ne ajute buncii pentru chestii scurte, să-l car pe Ioan cu mine peste tot. Eu zic că i-a prins bine, a devenit mai sociabil și a învățat o mulțime de lucruri cum ar fi: cât durează o pedichiură, care sunt ojele în trend sezonul acesta, care este diferența între lampa de gel și aia de smipermanentă, ce oxidant se pune la blond, și alte chestii d-astea care la o adică îți pot salva viața.

Știe acum exact ce număr port la toate hainele și care cabine de probă au oglinzi care te avantajează și care nu, și câtă dramă se poate ascunde într-o unghiuță agațată. Dar și eu am dat de la mine. Am văzut toate, T O A T E filmele de desene animate, chiar și pe alea la care am suferit fizic, am învățat să mă dau pe rampe și cunosc toate numele de mașini din cars.

Salon, restaurant, vizite, vacanțe, seara, dimineață, you name it, el merge cu mine.

De curând cineva mi-a spus că nu merg în locurile de adulți nu pentru că n-am soluții, ci pentru că nu vreau să găsesc soluții. Că în realitate nu vreau o bonă temporară, nu că nu găsesc. Well, așa este, este o combinație între ”nu găsesc pe cineva” care să vrea să lucreze din când în când și care să prezinte un minim de încredere fără pretenții materiale absurde și ”nu vreau să găsesc pe cineva”.

Îmi este din ce în ce mai greu să mă despart de el mai ales acum că a crescut și e din ce în ce mai ușor să mergem oriunde. Care sunt lucrurile alea pe care trebuie să le fac musai în care el n-are voie? Cinematograf cu filme de la 12+? Păi există matineu și e cool.Am toată sala penru mine, e ca și cum așa avea spectacol privat, plus că biletul și popcornul sunt mai ieftine :),

Cluburi? Pe vremuri, când mergeam în club în fiecare sâmbătă, aveam un prieten, care avea atunci vârsta mea de acum, și care pleca acasă zicând: ”de ce să pierd noaptea? ce faceți voi noaptea de nu pot eu să fac și ziua?”. Mare înțelept, avea dreptate :). Restaurante până noaptea târziu? Păi nu beau și oricum mă plictisesc după o anumită oră șiiii….mă ia somnul, că de, am o etate 😛

Singurul loc în care nu-l pot lua cu mine sunt concertele (unde oricum merg foooooarte rar), deși acum pe listă s-a ițit și Smiley, ghici pentru cine :))))

Așa că da, nu prea mă dau peste cap să găsesc pe cineva, mai ales acum că stau acasă și pot să merg oriunde vreau, și el n-are voie sau se plictisește, până la ora 18. Suntem perfectly fine împreună tot timpul și când o să apară așa o nevoie incredibilă de o oră două avem soluții. Pentru plecări lungi de business sau vacanțe interzise minorilor, mă pot baza pe bunici. Deși m-am hotărât să-l iau și în vacanțele alea cu zboruri lungi. 12 ore trec repede dacă iau pastilele care trebuie ca să rămân zen :)))

nanymcphee

Sursa foto: unsplash

 

VIAŢA DE MAMĂ

Primul moment după ce te-a părăsit

Mi-am zis întotdeauna că eu sunt o mamă cool și am un echilibru perfect, nu sunt una d-aia libidinoaso-languroasă care n-a reușit să taie cordonul ombilical. Este foarte adevărat că îl pup cam de câte ori trec pe lângă el și că am murit precum oposumii din Ice Age în ziua în care mi-a zis ”mami nu ne mai pupăm pe gură că nu suntem iubiți”!!!

Îl cam pândesc să-l iau pe nepregătite și să-i mai aplic o țocăneală căci altfel și aici avem o limită. Ba chiar am început să zic nu la niște chestii, ca să-l văd cum încearcă să mă șantajeze emoțional și vine să se gudure pe lângă mine, să mă ia în brațe și să accepte iubire mai multă decât în mod obișnuit. Altfel zilele alea când îl iubeam când vroiam și cât vroiam sunt o dulce amintire, căci acum avem un program bine stabilit…ghici de cine!

Dar mi-am zis că mai am ani mulți până îmi va spune să nu-l mai pup în fața colegilor sau pușchea pe limbă să vrea să-l las la colț să nu vadă nimeni că l-a adus mă-sa. Doar că socotoeala de acasă nu se potrivește cu aia din târg. Dimineața de astăzi părea una ca oricare alta până ne-am urcat în mașină și mi-a zis pe un ton hotărât : ”astăzi vreau să intru singur în grădiniță, de acum sunt băiat mare”. Ceeee? Mi-am dat două palme repede peste față ”oana, trezește-te, visezi urât”.

  • dar ce s-a întâmplat? am greșit cu ceva? nu m-am îmbrăcat frumos și te fac de râs la colegi? mă duc repede să mă schimb
  • mi-ai promis că atunci când o să fiu mare pot să intru singur 
  • mda, când vei fi mare, pe la 18 ani

Ce-o fi fost în mintea mea când am făcut astfel de promisiuni? Dar o promisiune e o promisiune și cu inima, mică, mică, l-am lăsat să coboare din mașină și să intre singur (și acum mai sper să se întoarcă acasă și să spună că e mai bine când intru și eu cu el). Așa de încântat era că a uitat să mă și pupe. Când i-am zis , mi-a răspuns strigând de la jumătatea aleii : ” lasă că te pup diseară”

Evident mama obsedată de control din mine l-a urmărit de la distanță, deși intrat în curtea grădiniței n-avea cum să mai iasă fără să-l vadă cineva, dar copiii de grupă mare intră pe o ușă laterală și dacă pică și se lovește și nu-l vede nimeni și plânge singur și neconsolat acolo? Mda, așa de obesdată sunt și așa de netăiat e cordonul ăla :(((

A intrat în siguranță în grădi iar eu m-am dus atât de amărâtă la mașină. N-am cuvinte să explic ce-am simțit. Când te părăsește iubitul e foarte simplu, îți spui că e un porc și-un prost, că nu te merită, că alta ca tine nu mai găsește el niciodată, îți faci imediat programare la coafor și îți iei și niște haine d-alea beton după care întâmplător îi ieși în cale ca să vadă fraierul că pe tine nu te interesează despărțirea și să bălească precum un prost pe așa piesă cum ești tu. Prin minte îți trec tot felul de planuri de răzbunare și toate au un numitor comun, el suferă ca un câine iar tu îl torturezi ca o regină (nu știu la voi, dar la mine imaginația uneori a zburdat până la niște imagini cu tortură demne de inchiziție :P)

Ei, dar la propriul tău copil cum faci? Nu poți să-ți zici că o să-l faci să sufere pentru că te-a lăsat acolo ca pe o fraieră și brusc universul lui nu se mai învârte în jurul tău. Nu poți să-ți zici că gata de mâine nu-l mai iubești și nici nu mai vrei să auzi de el. Nici nu merge să te duci la coafor să te aranjezi și când îl iei după-amiază să-i arăți că nu te interesează că te-a părăsit în mijlocul străzii la 8 dimineața fără ca măcar să te anunțe din timp. Nu poți să-i spui că nu înțelegi, că erai sigură că relația voastră mergea perfect și mai vrei o șansă. Cum mergi mai departe? Cum îl privești în ochi după ce te-a părăsit și ești conștientă că e doar începutul și de acum mergeți pe panta în care tu nu mai ești în tot și-n toate? Cum păstrezi echilibrul și nu te agăți de el precum râia pe măsură ce el încearcă să se desprindă?

Credeam că sunt pregătită pentru ziua asta, că va fi o zi ca oricare alta, că tranziția va fi ușoară și n-am să simt așa un gol, că n-am să mă simt abandonată, că am să simt că în continuare ”I am special”. Mda, sigur, doar dragostea durează trei ani! La noi aproape 5.

Bine că n-a mai apărut în același timp și vreo ”colegă” să intre cu ea de mână în grădiniță că făceam infarct. Clasica poveste: mă părăsea pentru una mai tânără 🙁

shocked woman

Sursa foto: shutterstock.com