GÂNDURI BLONDE

M-am apucat de vizionat la spartul târgului și mai bine îmi vedeam de drum

De o săptămână mă uit la Game of Thrones. Mi-a dat conașul UPc HBO GO și exact serialul ăsta mi-a sărit în ochi. Când eram în țară nu m-a atras în niciun fel. L-am descoperit târziu, chiar dacă te muți la București noutățile te caută întâi pe la tine prin sat și pe urmă la capitală. Nu m-a impresionat așa că l-am pus pe hold.

Dar na că a venit și momentul lui. Atâta am auzit de bine despre el încât n-am putut să mă opun. Am pregătit cafeaua, sticla de vin și am început să urzesc explicații pentru lipsa mea de le servici în săptămâna următoare. Eram precisă că o să las copilul nespălat și nemâncat, că-mi iau concediu, că nu mai fac duș și nu mai mănânc până nu ajung la seria 7, după care încep să scriu la producători și să-ntreb când vine continuarea. Era în minte mea un fel de THE SERIES, adică încununarea tuturor serialelor care au existat vreodată pe planeta Pământ și nu numai.

Greșit. La al doilea episod m-a luat somnul și am făcut eforturi majore să urmăresc până la episodul 7. Acolo m-am oprit, căci nu mi-a intrat filmul la corazon, e prea multă violență și nuditate gratuită. Mda, pricep că se dorește crearea cât mai fidelă a unor vremuri apuse, dar cred că poți să o faci și mai puțin explicit. Știu, o să spuneți că puțin sex și goliciune n-a dăunat nimănui, dar pe cuvânt dacă te mai atrage când din ecran țâșnește sânge. Poți să-mi dai de înțeles că i-a luat gâtul calului sau i-a smuls limba dușmanului fără să-mi arăți pe bune, eu te cred pe cuvânt.

Îmi place însă de băiatul ăla, Drogo, l-aș lua acasă să-i împletesc cosițele deși e olecuță cam prea violent pentru gustul meu. Dar poate dacă-l cresc în mediu cald și iubitor îl aduc pe calea ce bună? Deci ziceți-mi, dacă sar vreo 2-3 serii pierd ceva spectaculos în legătură cu băiatul ăsta?

hbo-game-of-thrones.jpg

 

GÂNDURI BLONDE

Diferența între restaurant și biserică e cantitatea

Sătptămâna trecută am citit un articol, cred că era de prin US, despre ce mamă denaturată și de trei lei ești dacă duci copilul la restaurant și îi dai tabletă. Pe lângă judecata fără milă a situației punctale: copil plus una bucată device, apare și comentariul cum că la restaurant lumea vine să ia msa în liniște și zgomotul de la device-urile copiilor este îngrozitor

Ultima dată când am verificat cârciuma nu era nici bibliotecă, nici biserică. E adevărat că la diferența cu biserica te poți zăpăci un pic, mai ales dacă ai venit să te împărtășești. Dar există un amănunt esențial, cantitatea. Dacă primești mai mult de o linguriță de vin și n-ai două babe care să te împingă din spate jinduind să lingă cu proteza lor aceeași linguriță care tocmai te-a binecuvântat și pe tine, mai mult ca sigur ești la restaurant.

De asemenea dacă vezi chelnărul îmbrăcat într-o rochie lungă, neagră și în loc de pix umbă în mână cu o cruce, nu o face pentru că se roagă să nu ardă bucătarul mâncarea și tu să dai șpagă generoasă, ci probabil ești la biserică.

În mod aboslut surprinzător și de neînțeles lumea la restaurant vorbește, dacă nu e în Elveția, loc în care te poți bucura de liniște mormântală (la prima masă la restaurant în Elveția am crezut c-am nimerit la priveghi). Ba oamenii mai au și tupeul îngrozitor să-i spună chelnărului comanda cu voce tare, pfuu ce necivilizați, sau să nu-și dea telefoanele pe silent. Cine naiba mai vine la restaurant cu telefonul sau nu joacă mima cu chelnerul????

Articolul pomenea de faptul că dacă tot ai scos copilul din casă să vorbești cu el. Aici m-a bulversat, păi și cu liniștea cum stăm? Am venit să ascultăm liniștea sau să lăsăm copilul să vorbească liber? Eu personal cred că e mai pe tăcute cu tableta, dar poate sunt subiectivă.

Nu vreau să mai reiau părerile personale despre plăcerea oamenilor de a judea părinții. Spun doar atât, un copil cu acces la tabeltă într-o seară la restaurant poate fi un epsiod extrem de izolat în viața lui. Nimic nu-ți sugerează că aia nu este excepția excepțiilor, așa cum un copil care vorbește cu părinții la restaurant nu-ți garantează că reprezintă regula. Poate singura dată când vorbește cu părinții este la restaurant și în rest este lipit de tabletă.

church.jpg

Sursa foto:pexels.com

 

 

GÂNDURI BLONDE

În ritmul ăsta o să uităm cum să vorbim

Uzina la care prestez face o treabă abolsut oribilă cu managementul parcării. prin urmare la fiecare 4 săptămâni îmi vine rândul la non-parking week pentru o săptămână, moment în care sunt obligată să-mi plimb delicata făptură cu transportul public.

Bine, aș putea să merg pe jos, sunt doar două stații de autobuz până la birou, dar nici prin gând nu-mi trece să fac așa efort și să risc să alterez tocurile la pantofii ăia scumpi. Dacă nu merg cu mașina nu mai sunt atentă la trafic, ci încep să mă uit în jur, la oameni.

Am avut o revelație. Oamenii nu mai știu să socializeze. În autobuz, așteptând autobuzul sau mergțnd pe stradă, toți sunt absorbiți de propria viață virtuală. Nimeni nu se uită pe geam în autobuz, toți sunt cu ochii în telefon, chiar dacă sunt în grup de doi, trei, fiecare este complet pătruns de telefonul propriu. În stație la fel, toată lumea este cu ochii în ecran de mă mir că-și dau seama cănd vine mașina în care trebuie să se urce.

Pe drum la fel, marea majoritate fie poartă niște căști imense și ascultă muzică sau poate cărți, fie se deplasează uitându-se în ecranul tefelonului. Ar putea să se întâmple orice în jurul lor și ar afla doar seara la știri. Ar putea trece pe lângă găina cu ouă de aur și n-ar vedea-o.

Ciudat este că fenomenul ăsta îl văd și la restaurant. oamenii stau la masă și nu-și vorbesc. Fiecare comunică cu prietenii virtuali! În ritmul ăsta o să ajungem să nu mai știm să vorbim.

Eu mi-am propus să reduc prezența internetului în viața mea și să mă bucur de socializarea tradițională (dap, aia stropită cu licoarea lui Bachus 😛 ). Nu mă mai uit de 10 ori pe zi la Facebook sau Instagram (dap, ratez multe noutăți așa) și nu mai intru în panică dacă virgin media eșuează în a-mi livra net.

virtual.jpg

Sursa foto: pexels.com

GÂNDURI BLONDE

Să fie galben, să fie portocaliu, sau mai bine negru?

De vreo 17 ani sunt blondă. Ced că de mai mult în realitate dacă adun și copilăria. Da, m-am născut blondă. Am aflat că pe urmă blondul s-a făcut mai roșcat, de nu înțelegea nimeni cu care vecin semăn, s-a transfomat iar în blond, ca ulterior să se stabilizeze la unica, deosebita și distinsa culoare șaten deschis.

Este acea culoare de șobolan. Dap, eaxct aia care nu-ți aduce niciun beneficiu. Nu ești nici blondă, nici brunetă, nici arămie, nici nimic. Ești doar anostă. Cum am făcut 18 ani (după vreo 3 zile în realitate) mi-am jurat să lupt împotriva acestei culori. Am început cu negru (dacă vreți să țineți copii departe de butelie vă trimit o poză), am luat la rând TOATE nuanțele de roșcat, ca apoi să decid într-o zi să mă întorc la originile blonde.

După ce m-am făcut blondă nu m-am vopsit niciodată acasă. N-am talentul necesar pentru o astfel de operațiune, așa că am lăsat experții. În Anglia am dat peste o chinezoiacă, nu-nțeleg un cuvânt din ce zice, dau din cap pozitiv la orice întrebare îmi adresează, dar face o treabă super bună cu părul meu (de toți banii). Mi-a făcut niște suvițe geniale, când ies de la ea îmi vine să întorc capul după mine pe stradă.

Doar că vopsitul la coafor durează cam 2 ore, pe care în ultimul timp nu prea le-am avut. Așa că m-am gândit să mă vopsesc singură, până la urmă două nuanțe de blond sunt mai bune decât blond cu rădăcini negre. Eu am fost fooarte mulțumită de rezultate așa că am amânat vizita la chinezoaica mea. Până ieri.

M-a așezat pe scaun și a rămas fără cuvinte. Atât zicea: no, no, how could you do this? why? no, no (în timp ce mai punea puțin mâna pe părul meu, se mai dădea doi pași în spate), this is orange. No, no, NO, no no no. Și a mai chemat un coleg care a început și ăla: no, no, oh no, I don`t know, is orange. Și au început amândoi: no, no, maybe if you make it black? Ceee? Negru? La banii pe care îi dau vreau blond.

Trei ore am stat la Nang dar am ieșit de acolo cu fața curată părul rezolvat. La plecare, după ce i-am lăsat un bacșiș menit să o facă mai zâmbitoare, mi-a spus ferm: if you decide to be orange again don`t come to me! Eu cred că totuși mă place

blonde

Sursa foto:pexels.com

 

GÂNDURI BLONDE

We only live once

Nu este un secret faptul că sunt regina neîncoronată a consumului de zahăr. E de mirare că mai am dinți în gură, dinți care rezistă la forțele necruțătoare ale aparatului dentar. O să las cu limbă de moarte ca în coliva mea să pună extra zahăr și crucea de deauspra să o facă din zahăr pudră nu din cacao (bleah).

Dar nu despre zahăr de vorba aici, ci despre alegeri. Un vechi proverb chinezesc spune că toți trăim o sută de vieți, dar ne amintim doar una singură. Am stat de multe ori și m-am gândit, dacă asta este viața mea, ce aș vrea să îmi amintesc? Cum am mâncat goji și migdale jinduind la prăjitura de la cofetărie? Cum n-am făcut niciodată pasul greșit? Cum am pus mereu acel vis, acea plăcere, acea dorință undeva în așteptare, pentru când va fi momentul potrivit?

Când v-ați luat ultima dată ceva doar pentru voi? O cheltuială complet nepotrivită, complet la momentul nepotrivit, de care n-aveați nevoie, dar la care jinduia sufletul vostru? Ceva ce v-a făcut să zâmbiți o zi întreagă atât de plăcerea lucrului achiziționat cât și de vinovăția gestului necugetat? Un moft pentru care a trebuit să sacrificați lucurile necesare? Ceva ce era acolo pe listă, pentru cândva, când toate celelate vor fi rezolvate, când în sfârșit îi va veni rândul?

Eu, o carte de Jane Austen si un curs de scris cu James Patterson. Nu-mi trebuie nici cartea, nici cursul. Mi-ar fi trebuit un fier de călcat nou, cel pe care-l am este o mizerie, și o pereche de pantofi negri, da, nu mai am. Dar cartea are coperți de piele roșie și e scrisă pe foiță subțire ca cea de țigară. Da, am mai citit-o, de multe ori, dar acum are alt farmec și de câte ori o văd în bibilotecă sufletul meu zâmbește. Cursul? Hmm, nici de el n-aveam nevoie, nu e ca și cum mă pregătesc să public un roman și aveam nevoie de ajutor. Dar de câte ori mă gândesc la ziua când îl voi începe, colțurile gurii mi se trag în sus și dezvelesc frumusețe de aparat dentar.

Aaa, și cât am scris rândurile astea am ”ciugulit” două înghețate mars (ai naibii, tare le fac mici) doar pentru că mi s-a făcut poftă. Și dacă oi muri la noapte nu vreau să plec pe lumea celalată cu regretul că pe asta am uitat să trăiesc după pofta inimii.

We only live once!

life.jpg

Sursa foto:pexels.com

GÂNDURI BLONDE

Cum te împrietenești cu străinii?

Eu nu sunt un ”social butterfly”, ci mai degrabă sunt precum un câine. Te miros, îți dau târcoale, fac un pipi pe gardul din jur, te privesc de la distanță, ba și mârâi puțin dacă te-ai apropiat și vrei să pui mâna pe mine și abia după ce-mi câștigi încrederea ne împrietenim, dacă ne împrietenim.

Lumea zice că-s ușor prețioasă. Nici pomeneală, sunt doar îngrozitor de timidă, am nevoie să te introduc în ”circle of trust” ca să pot să fiu umană (a se citi prietenoasă).

De săptămâna trecută e nebunie la birou, avem un proiect mare de livrat și taman acum niște colegi au plecat în vacanță, așa că eu fac treabă de trei oameni. Nu știu cum s-a nimerit dar am rămas să ținem steagul 5 ”duamne”, care muncim pe brânci. Cu speranța finalizării foarte aproape le-am propus să ne vedem după ce terminăm treaba și să sărbătorim faptul că mai suntem cu mințile întregi.

Le-am trimis și poze cu recolta din podgoriile vrăncene, ca să nu se teamă că le invit la bătură pe banii lor (o sticlă de vin la cârciumă e cam cât un salariu mediu lunar). Am pus la bătaie vin alb, roșu, rose, șampanie, vișinată, nucată, afinată, tot ce a lăsat mai bun mama Vrâncioaia cu limbă de moarte. Am explicat clar că în zona din care vin eu rîurile au secat și lumea bea numai alcool (pe post de antioxidant), că am vaga bănuială că oricum n-am primit lapte când eram bebeluș, ci vin.

Cred că dacă le ziceam că le chem la spălat rufe erau mai entuziasmate (să ne înțelegm, la petrecerile de companie beau ostășește fetele astea). Au mulțumit în stilul englezesc politicos și au amânat pe termen nelimitat, că întîi să vedem sacii în căruță!

Nu mai am nicio speranță să mă împrietensc cu ele! Dacă nici băutura nu mai leagă relații solide, eu nu mai știu în ce să mai cred. Păi în România dacă făceam oferta asta era la mine ca-n povești, trei zile și trei nopți, mai pleca lumea când seca pivnița. Dar cu străinii ăștia simandicoși….

Singurul mai deschis la minte este un coleg din Suedia, dar el este om de știință nebun și arată ca și cum vine la muncă direct din bar, așa că nu se pune, nu produce Vrancea cât poate să bea ăsta.

Deci, cum mă împrietenesc eu cu englezii? Mă rog, cu englezoaicele?

frienship.jpgSursa foto: pexels.com