GÂNDURI BLONDE

Femeile grase fac bărbatul mai fericit

Când locuiești în țara cercetătorilor britanici n-ai cum să nu dai peste studii revoluționare. Dacă nici ei nu se pricep să schimbe lumea prin studii, atunci nimeni nu se mai pricepe. Un articol recent mi-a sărit în ochi. Conform…”cercetătorilor britanici”, bărbații însurați cu femei grase sunt mai fericiți

Acuma cum să zic eu ca să nu fiu rea, să găsești o femeie slabă în Anglia, să fie ea neaoș englezoiacă de la mă-sa și de la tac-su, cam greu (ai mai multe șanse să te șovească fulgerul). Poate d-alea care chiar n-au ce mânca sau cele foooarte fițoase care o ard pe aspic de avocado. Eu sinceră să fiu mă aștept cât de curând la un studiu care să arate de ce englezoaicele sunt mai bolnave de glandă decât alte nații.

Revenind la studiul cu freiciriea și grăsimea, cercetătorii au dreptate. Normal că femeia care e grasă face ceva ca să fie așa. Nu mănâncă nimic și se luptă cu glanda (5 hamburgeri sunt un nimic mai ales dacă la sfârșit ceri o cola light și două pulpe americane sunt așa, de ciugulit). Și cu cât e glanda mai mare cu atât gătește ea mai mult.

Acuma cui nu-i place o șaorma cu de toate? Bine, știu este pentru cei cu gusturi vulgare, dar să nu-mi spuneți că seara, după ce ați ascultat 3 ore mozart și ați filozofat adânc cîn timp ce vă înfruptați copios dintr-un menisc de prepeliță pe pat de quinoa, visați la muguri de pin. Sau când vi se face poftă de vă plouă-n gură pentru ceva bun, vă imaginați cum mușcați pofticios dintr-un șnițel de rucola cu chia. Noaptea, în vise, sigur vă apare o șaroma d-aia mare de la colț de la Dristor, care vă aleargă diperată strigând: ia-mă, ia-mă!!

Toate am învățat că dragostea trece prin stomac și, unde e dragoste e și fericire. Cum ne învăța bunica? Să miroasă de pe scară a plăcinte calde și a sarmale (casa, nu tu). Păi cum să nu fie bărbatul fericit când vine acasă și găsește oala cu 20 de ardei umpluți, nu o salată rebegită cu niște ridichi în ea ? Cum să nu crezi că ai tras lozul norocos când soția te roagă ca în drum spre casă să cumperi și tu 2-3 caserole de mititei și 4 bucăți de ceafă fără os, căci a plănuit seară de filme romantice și să aveți și voi ceva de ciugulit? Dă-l niabii de fistic, am auzit că îngrașă.

Condiția este să vă însurați. Deci doar cu prietenie sporadică sau uniune consensuală nu merge treaba. Treceți pe la ofițerul stării civile și fericirea o să curgă valuri, nici nu o să mai puteți să duceți…..grăsimea. Să nu spuneți că nu v-am avertizat!

grasa.jpgSursa foto:pixabay.com

GÂNDURI BLONDE

Impresii din prima zi de școală

E la modă, normal că vorbesc despre asta. Am făcut un efort major să nu mă îmbrac în uniformă de școlar și să-mi pune poze pe fesibuc, că pe copil n-am nicio șansă să-l imortalizez. Dacă-i vede cineva bucuria din ochi când merge la școală cheamă protecția copilului.

Dar apropo, voi mai țineți minte cum era prima zi de școală? Emoții, alea, alea? Eu sinceră să fiu nu-mi amintesc să fi fost vreodată emoționată. Nici mama, căci m-a dus la școală doar în prima zi din clasa I, ca să-mi arate drumul. În ciclul primar sigur n-am avut nicio emoție, decât poate aceea că iar sunt singura care n-a făcut tema de vacanță (dap am fost rebelă și am considerat că d-aia e timp liber ca să n-ai nimic de făcut). De note nu-mi era teamă că mama era doctor și toți se gândeau că poate într-o zi au nevoie de ea.

După clasa a cincea am cam teminat cu emoțiile legate de teme, știam deja că n-au ce să-mi facă și că nu-s unicat, nu le aveam nici pe alea legate de dirigă sau de profi și au început alea legate de fluturașii din stomac. Moamă, d-abia așteptam să înceapă școala să mă mai văd cu băiatul ăla cu un an mai mare cu care nu comunicasem toată vara căci nu-i știam numărul de telefon și chiar dacă l-aș fi aflat mai bine aș fi murit fată bătrână decât să-l sun acasă.

Nu vă gândiți că el știa că eu exist, noooo, doar că eu abia așteptam să bălesc pe el, din umbră, din septembrie până în iunie. Pe urmă l-am pierdut și pe ăsta, a plecat la liceu și mi-a rămas și mie emoția lui ”futu-i, anul ăsta dau treapta” (dap, pe vremea mea se dădea treapta).

După intrarea la liceu n-am mai avut nicio emoție, nada, nada. Aaaa, ba într-un an mi-era așa lehamite să mă văd cu iubirea de peste vară, care evident îmi frânsese inima, dar am scăpat ușor căci s-a mutat la alt liceu. Aaa, și mint, aveam mereu emoții că o să afle mama cu adevărat cât chiulesc, că un profesor de bine o să-i deschidă ochii (am scăpat)

Deci toți anii am fost o insensibilă, incapabilă să trăiesc la maxim emoția educației colective și aparent i-am transmis exact aceiași atitudine și copilului.

Voi? Ați avut emoții sau tot așa, reci și fără sentimente?

school

Sursa foto: pexels.com

GÂNDURI BLONDE

La Edinburgh am ratat cel mai important obiectiv turistic

Întotdeauna am auzit numai povești frumoase despre Edinburgh, și în mintea mea s-a creat nevoia de a vedea acest oraș. Dacă tot sunt pe meleagurile reginei, mi-am propus să trec la fapte căci nu se știe cât mai suport verile cu 17 grade.

M-am documentat despre locul faptei, am citit pe siteurile oficiale, dar și pe forumuri, să aflu sugestii de la cei care au fost acolo. La fel am făcut și când am fost în Bali și am ajuns astfel să vizitez mai mult decât plaje și orezării. Doar că socoteala de pe site nu se potrivește cu realitatea unei vacanțe cu copii. Ce ne-a plăcut nouă și ce-am ratat din perspectiva adulți plus copii

Pentru mine Edinburgh a fost o premieră din multe puncte de vedere. A fost prima dată când am mers vara cu geacă și fular de lână și m-am învelit noaptea cu două pături, a fost de asemenea prima dată când am stat într-un apartament și nu la hotel. A fost cea mai bună alegere pentru varianta doi adulți și trei copii, și cum trăim într-o lume foarte mică, managerul apartamentului era căsătorit cu o româncă din satul meu natal. Ideea de apartament mi-a plăcut, cred că o să o mai încerc.

Tot o premieră a fost să ratez cel mai important obiectiv turistic. Eu sunt genul care stă de dimineață până seara în muzee, catedrale și alte obiective turstice. Cum descalec într-un nou oraș, las calul la adăpat și mă duc glonț la cel mai vestit punct. Nu știu să-ți zic prea multe de cârciumi și cafenele dar muzeele nu le ratez.

De data asta însă am ratat vizita la cel mai important loc, distileriile de whiskey. Dap, e ca și cum m-am dus în Laponia și nu l-am văzut pe Moș Crăciun. Dar cu trei copii, cam greu să-i convingi să stea liniștiți 50 de minute într-un colț, timp în care tu faci împachetări cu single malț sau blended malț, asta în condițiile în care i-ar fi primit să intre, n-am verificat pentru că n-avea rost să-mi fac sânge rău. Mi-am scos pârleala petrecând vreo două ore într-un singur magazin de whiskey, de unde am ales mai multe feluri și le-am degustat acasă. Eu am numit asta îmbogățire culturală.

Din ce-am văzut ne-a plăcut mult yahtul Britannia. Lux plutitor, nicio comparație cu HMS Belfast care este vas de război, nu vă lăsați păcăliți să nu vedeți unul dacă l-ați văzut pe celălalt. Surpriză plăcută, găsiți audio ghid în limba română inclus în prețul biletului, singurul loc de până acum în care am găsit ghid în limba natală.  Vizita durează cam două ore, detaliile oferite de ghid sunt extrem de elaborate, și ar fi de recomandat să mai adăugați 30-45 de minute la vizită ca să luați ceaiul într-unul dintre saloanele vasului.

Noi am cuplat vasul cu palatul Holyrood, care n-aș spune că este un must see, și astfel nu prea ne-a mai rămas timp de mare lucru în ziua respectivă. Palatul n-are nimic impunător sau deosebit, doar poate austeritatea cu care este construit și decorat în condițiile în care este încă utilizat de familia regală.

La polul total opus este castelul Edinburgh, pe care îl recomand din tot sufletul. Nu este un castel în adevăratul sens al cuvântului, este o fostă fortăreață, cuplată cu inchisoare, ceva asemănător cu Turnul Londrei, dar priveliștea îți taie răsuflarea. În afară de priveliște veți găsi un mod cu totul inedit de a prezenta istoria și bijuteriile coroanei. Partea bună la acest castel este că biletul are valabilitate trei zile, deci puteți să-l vedeți din bucăți dacă aveți prea multe distilerii pe listă 😛

Ce ne-a mai plăcut nouă (copiilor adică) a fost camera obscură, cu labirint de oglinzi, vortex și holograme. O experiență inedită pentru copii și interesantă pentru adulți. Am fost și la catedrala St Giles, n-aș zice că nu puteți să trăiți dacă nu o vedeți, e o altă catedrală ca multe altele din Marea Britanie.

Dacă vreți o experiență cu adevărat culturală aveți nenumărate biserici și catedrale de vizitat, muzee care sunt gratuite (noi am vizitat doar muzeul copilăriei), parlamentul (o clădire nouă absolut oribilă). Aș recomanda plimbarea pe străduțele din centru în detrimentul multor muzee și ceva vizite în magazinele cu haine tradiționale. Măcar o umbrelă sau o eșarfă merită să cumpărați, dacă sunteți prea timizi pentru un kilt 🙂

Ce e bine de știut: dacă vreți să cumpărați souveniruri sau whiskey nu vă bazați pe aeroport, oferta nu este atât de bogată ca în oraș, de exemplu tartan n-am prea găsit. Pe de altă parte prețurile din aeroport sunt sensibil mai mici la băutură și dulciuri decât cele din magazinele aflate în centru.

La diverse aș pune faptul că am nimerit în timpul unui festival, ceea ce a dus la ceva aglomerație, dar fi-miu a devenit artist (detaliile într-un alt episod). Transportul public este minunat și dacă sunteți doi adulți și doi copii ieșiți mult mai ieftin cu un bilet de familie. Hop on- hop off nu merită, chiar dacă în preț intră bilete la cele două castele și la yaht. Distanțele sunt mici și beneficiul de skip the line pentru obiectivele turistice nu e mare sfârâială, noi n-am prins coadă nicăieri.

Mie mi-a plăcut orașul, dar este genul de loc care trebuie îmbinat cu timp pentru distileriii, pub-uri (e mare păcat să nu mâncați plăcintă tradițională și haggis sau să nu beți un irish coffee), plimbări prin oraș și poate o vizită la Loch Ness. Dacă vreți să îmbinați cultura cu băutura e nevoie de mai mult de trei zile, altfel totul este pe repede înainte, ca să nu mai adaug și revenirea din mahmureală 🙂

IMG_2275

Aaa și să nu uit, musai să cumpărați fudge, cu aromă de whiskey evident 😛

 

 

GÂNDURI BLONDE · VIAŢA DE ZI CU ZI

Ciuboțica cucului, semn de inteligență superioară

Ieri am lenevit că de, eram după vacanță și eram cam obosită :). Am ignorat cu o grație suverană cele 125 de emailuri din inbox (nu înțeleg ce naiba o fi în atâtea emailuri că văd că uzina e încă în picioare, dar mă voi delecta toată ziua cu ele bănuiesc) și m-am bucurat de ceva nori londonezi, ceva filme bune (vă recomand din suflet Wonder) și scroll pe facebook. Noul algoritm de la minunata paltformă nu-mi mai arată ce-au mâncat românii la micul dejun și nici poze cu animăluțele lor, așa că a trebuit să caut specific.

Și în scroll-ul ăsta frenetic am dat peste niște articole de am râs cu lacrimi, deși cred că unele ar fi de plâns. Unul dintre ele mi-a atras atenția în mod special, căci Olivuța Steer e pistol cu apă pe lângă autoare. Ea măcar se chinuie să caute niște surse științifice, adesea scoase din context, care să-i susțină teoriile.

Ideea de bază era că firmele de medicamente sunt într-o cârdășie mârșavă cu medicii și urmăresc exterminarea populației prin pastile și vaccinuri. Două fraze mai jos vorbea despre cum aceiași mărșavi vor să se îmbogățească de pe urma oamenilor bolnavi și crează special bacterii și boli. Am vrut să comentez și să întreb cum naiba se pupă asta cu exterminarea populației, dar mi-a fost teamă de răspunsul pe care l-aș putea primi.

Dar punctul forte al articolului era ciuboțica cucului, și semnele superioare de inteligență pe care le demonstrează cei ce o utilizează. Să vă spun că vindecă tot, chiar și boli pe care conspirațiile firmelor de medicamnete nu le-au descoperit, sau v-ați prins deja? Exista o ”schemă terapeutică” pentru fiecare afecțiune. Ești răcit? Nu-i nimic, ia decocot de ciuboțică și în două zile ești ca nou. Ai pietre la rinichi: Pfaa, păi n-ai auzit de ciuboțica șmecheră? Bagă șase picături și te pipi nisip cât ai zice ”cucului”.

Ai cancer? Câte 12 picături de bălărie de trei ori pe zi și scapi de moarte. Infecție cu virus hepatic? O nimica toată, 25 de picături pe zi timp de 30 de zile. Orice tratament trebuie însă început cu 72 de ore de post negru, pentu ca buruiana miraculoasă să atace direct ADN-ul bolii. Ha, la asta nu v-ați gândit! Cât de cool e ciuboțica cucului de știe ea cum să dea direct în adeneu: die bitch!

Dacă ai mațul plin se încurca și ”cucul” și nu mai știe pe cine să atace, așa că pentru rezultate optime ia de te înfometează neamule. Nu știu dacă ai nevoie de 72 de ore și la răceală, că aia oricum trece în câteva zile, deci până te-ai purificat ai scăpat de boală. Nu zice nicăieri dacă se descurcă cu autismul și cu sindromul down, sau aici are nevoie și de ajutorul aghiasmei? Trebuie să mai revizuiesc

Ca să știți, în funcție de boală bei ceai, decoct sau tinctură, și nu le dai pe gât ca pe țuică, nici vorbă. Ceaiul îl bei în înghițituri mici, pe parcursul a 30 de min, în timp ce stai în pat, ca să călătorească lin prin organism. Tinctura musai înainte de masă, din linguriță de lemn (fierul inactivează substanța!) și ținută jumătate de secundă sub limbă să se încălzească. Așa da, înțeleg, dacă ceaiul o ia la vale lin se uită stânga, se uită dreapta, reperează celula cu buba la adn și dă-i atac. Dacă se duce repede n-are timp de evaluare, ci e atent să nu aibă rău de coborât. La fel și cu tinctura, dacă e rece, e cu mințile aiurea de la frig și nu se poate concetra.

Și ca să fie miracolul miracol, nu numa că scapi de orice boală ai avut sau vei avea vreodată până la al șaptelea neam, te bucuri de viață îndelungată și de stimularea neuronilor. Nu, nu doar că îi excită, ci îi face să se înmulțească. Prin urmare, te-ai născut prost? No problem, vine ”cucul” și îți crește niște neuronii.

Pe mine asta m-a convins, mă duc să fac stoc, sper să-mi încapă toți neuronii în cap 😛intelligenceSursa foto: pexels.com

GÂNDURI BLONDE · VIAŢA DE MAMĂ

Îmi place totuși ceva în Anglia

Sunt o cârcotașă. Na, am recunoscut. Bine, de fapt nu sunt cârcotașă doar ca să mă aflu în treabă și nici în exces, ci atât cât să cresc puțin calitatea vieții, că doar spre asta tinde orice muritor, nu? D-aia tot mă iau de englezi, pentru că se mulțumesc cu foarte puțin și vreau să-i stimulez să ceară mai mult de la viață, nu doar fish and chips 😊

Deja la birou nu pot să mă mai plâng, ăia îmi zic mereu că am standarde înalte și nu ne potrivim. Dap, faptul că vreau cartofii curățați de coajă (na, uite așa vreau eu să renunț la seleniu) și morcovii răzuiți mă pune pe un piedestal. Ei, în toate nemulțumirile mele londoneze, pe lângă priveliștea din sufragerie, care face toți banii în alea trei zile pe an cât e soare, îmi place școala. Nu sistemul educațional ca atare, ci modul în care sunt organizate școlile.

Din punct de vedere academic încă nu mă prind dacă presiunea asta enormă pusă pe copil să citească și să scrie cursiv la cinci ani, sau ideea că de la 4 ani trebuie pregătiți pentru școală și adio odihnă de prânz, va da roade în viitor. Fără dubiu, scrisul și cititul oferă o independență extraordinară, dar mă întreb dacă toată oboseala asta nu vine cu un cost. Da, sunt mândrâ că la nici șase ani fi-miu știe să scrie și să citească în două limbi, dar sunt convinsă că nu reprezintă un barometru al rezultatelor viitoare. Eu sunt de părere că fiecare are ritmul lui, momentele lui, și atâta timp cât mergi la școală vei învăța scrisul și cititul. Niciun copil nu face la 18 ani în pampers sau stă cu suzeta în gură, toți renunță la ele în ritmul lor.

Dar ce apreciez la școli este securitatea, disciplina și egalitatea. Securitatea există la orice școală, privată sau de stat, și pleci de acolo cu sentimentul că nu trebuie să stai cu teamă că-ți iese copilul în stradă, sau pleacă cu altcineva. Disciplina de asemeni nu se discută, poate cam riguros totuși. Egalitatea însă cred că e marele avantaj, avantaj pe care îl aduce uniforma. Eu am fost la școlă pe vremea odioasei dictaturi, prin urmare urăsc uniforma. M-am enervat când m-au pus englezii să îmbrac copilul în culori terne și anumite tipare, până și pantofii grebuie să fie de un anumit fel.

Dar după șase luni îi văd beneficiile. În primul rând că nu -și face copilul zob hainele alea bune. Deja a rupt două perechi de pantaloni de școală în genunchi, cred că se aruncă pe teren ca fotbaliștii, altfel nu-mi explic performanța. În al doilea rând sunt toți egali. Nu știe niciunul ce sunt părinții celuilalt sau ce resurse materiale are alt coleg, ceea ce îi face să se evalueze după felul în care se poartă, nu după brandurile care aleargă pe ei. Toate școlile primesc și copii care sunt în grija statului. Inclusiv cele private au câteva locuri ptr astfel de copii, cu rezultate foarte bune, care altfel n-ar avea parte de un mediu mai stimulant. La școlile de stat, acești copii au întâietate la înscriere.

În curtea școlii nu-ți dai seama care a venit cu mașina proprie și care cu bus-ul consiliului local, sunt toți la fel, niște copii care au venit la școală și încearcă ceva distracție înainte de ore. Viața copiilor instituționalizați este și așa destul de gra, fără să mai fie nevoie să se lupte cu o școală proastă sau cu marginalizare din partea copiilor care au bani de un pantof din piele.

School

Sura foto:pexels.com

GÂNDURI BLONDE

Când ești de la țară confunzi pescărușii cu găinile

Cred că v-am plictist cu detaliul referitor la priveliștea mea minunată la balta Tamisa. Dar ce să fac, e singurul lucru care-mi place la Londra, așa că încerc să-l pomenesc și eu cât de des pot. Aseară stăteam și eu liniștită și mă uitam la TV. Bine, cât de liniștit poți să fii când te uiți la Trump și știrile de la bursă.

Oricum, eram calmă, copilul dormea, aveam în față un pahar de vin roșu (nu vroiam să-l beau ci doar să dea bine în selfie dacă mă gândeam să fac vreunul), telecomanda era numai a mea și puteam să dau pe orice canal, canapeaua doar a mea cu păturica perfect întinsă pe ea, 25 de grade în casă, ce-și poate dori o mamă mai mult de atât?

Ei, în feeria asta în care trăiam eu, am început să aud niște zgomote. După 4 ani de lucru pe la psihiatrie, mă panichez când aud zgomote și nu mai am o ființă vorbitoare în jur ca să verific dacă aude și ea același lucru, mai ales când e vorba de voci! Am dat televizorul pe mute și am început să ciulesc urechea mai ceva ca indienii.

Ca-n desenele animate umblam, cu o ureche ridicată să dau de zgomot. Până la urmă l-am dibuit, venea de afară. Părea o găină care cotcodăcește. M-am liniștit. Nu, nu e bine. De unde naiba găină? Cine să aibă tupeul să țină găină în apartament când noi n-avem voie nici să scoatem chiloții la uscat pe balcon. Am deschis ușile de la terasă și am ieșit afară să văd unde e găina urlătoare.

Găina nu era doar una, ci erau mai multe și roteau deasupra gârlei. ”Decât” că găinile mele erau pescăruși. Nu mă întrebați ce căutau pescărușii noaptea pe acolo și de ce nu erau la nani, că n-am avut curaj să-i întreb. Am fost așa de bucuroasă că găină nu era doar în capul meu!

Dar vedeți, degeaba, degeaba te muți la Londra dacă tu ai trăit la țară. Primul gând tot la găină e, că doar în ogradă nu zburau pescărușii 🙂

gull

Sursa foto: pexels.com