VIAŢA DE ZI CU ZI

Uneori cioara vopsită chiar e blondă

Nimic pe lume nu m-ar face să spun ceva rău despre mine, pentru că nici n-am cum, sunt pur și simplu perfectă. Doar că am o vagă senzație că în procesul intens de decolorare a podoabei capilare din ultimii 15 ani am pierdut și câțiva neuroni, odihnească-se în pace.

De două zile sunt blocată. Nu, nu intern, nu am constipație, ci blocată la cont, la contul de blog. Mi-a venit mie ideea fabuloasă să-mi cresc securitatea online, am citit eu că e bine să fii vigilent, și mi-am schimbat toate parolele. TOATE, la toate conturile.

Și printr-un miracol pe care nu-l poate descifra nimeni m-am gândit să-mi pun la blog una d-aia care să-i bage în faliment pe băieții spărgători de conturi. Nu știu ce o fi fost în capul meu, că doar n-am nimic ce poate fi furat din contul ăsta, nimic ce nu-i deja public. În fine, am uitat parola. Asta n-ar fi fost nimic, că doar atât știu și eu, să fac click pe ”forget password”, dar am uitat întrebarea de securitate.

Dap, aia memorabilă pe care să nu o uiți în vecii vecilor. Și două zile dăi și luptă să-i conving pe ăștia că sunt eu. M-am jurat pe toți sfinții, și pe ăia mari și pe ăia mici, le-am dat retina să o scaneze, amprentele, nimic: întrebarea memorabilă cucoană. Am încercat la coarda sensibilă, că-s bătrână și uitucă, nada, tehnologia n-are suflet.

Până la urmă și-a făcut milă și pomană de mine un indian de la call centre, să-i iasă gustos chicken curry-ul diseară, și m-a ajutat să dau reset. Evident că am trecut la o parolă d-aia de cap blond, pe care dacă o uit înseamnă c-am murit și nu mi-a spus nimeni.

Așa că, I am back.

blonde

Sursa foto: pexels.com

GÂNDURI BLONDE

Femeile grase fac bărbatul mai fericit

Când locuiești în țara cercetătorilor britanici n-ai cum să nu dai peste studii revoluționare. Dacă nici ei nu se pricep să schimbe lumea prin studii, atunci nimeni nu se mai pricepe. Un articol recent mi-a sărit în ochi. Conform…”cercetătorilor britanici”, bărbații însurați cu femei grase sunt mai fericiți

Acuma cum să zic eu ca să nu fiu rea, să găsești o femeie slabă în Anglia, să fie ea neaoș englezoiacă de la mă-sa și de la tac-su, cam greu (ai mai multe șanse să te șovească fulgerul). Poate d-alea care chiar n-au ce mânca sau cele foooarte fițoase care o ard pe aspic de avocado. Eu sinceră să fiu mă aștept cât de curând la un studiu care să arate de ce englezoaicele sunt mai bolnave de glandă decât alte nații.

Revenind la studiul cu freiciriea și grăsimea, cercetătorii au dreptate. Normal că femeia care e grasă face ceva ca să fie așa. Nu mănâncă nimic și se luptă cu glanda (5 hamburgeri sunt un nimic mai ales dacă la sfârșit ceri o cola light și două pulpe americane sunt așa, de ciugulit). Și cu cât e glanda mai mare cu atât gătește ea mai mult.

Acuma cui nu-i place o șaorma cu de toate? Bine, știu este pentru cei cu gusturi vulgare, dar să nu-mi spuneți că seara, după ce ați ascultat 3 ore mozart și ați filozofat adânc cîn timp ce vă înfruptați copios dintr-un menisc de prepeliță pe pat de quinoa, visați la muguri de pin. Sau când vi se face poftă de vă plouă-n gură pentru ceva bun, vă imaginați cum mușcați pofticios dintr-un șnițel de rucola cu chia. Noaptea, în vise, sigur vă apare o șaroma d-aia mare de la colț de la Dristor, care vă aleargă diperată strigând: ia-mă, ia-mă!!

Toate am învățat că dragostea trece prin stomac și, unde e dragoste e și fericire. Cum ne învăța bunica? Să miroasă de pe scară a plăcinte calde și a sarmale (casa, nu tu). Păi cum să nu fie bărbatul fericit când vine acasă și găsește oala cu 20 de ardei umpluți, nu o salată rebegită cu niște ridichi în ea ? Cum să nu crezi că ai tras lozul norocos când soția te roagă ca în drum spre casă să cumperi și tu 2-3 caserole de mititei și 4 bucăți de ceafă fără os, căci a plănuit seară de filme romantice și să aveți și voi ceva de ciugulit? Dă-l niabii de fistic, am auzit că îngrașă.

Condiția este să vă însurați. Deci doar cu prietenie sporadică sau uniune consensuală nu merge treaba. Treceți pe la ofițerul stării civile și fericirea o să curgă valuri, nici nu o să mai puteți să duceți…..grăsimea. Să nu spuneți că nu v-am avertizat!

grasa.jpgSursa foto:pixabay.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Oficial…îmi este somn

Aseară pregătisem o seară de mare lene, cu care speram să intru în istoria omenirii. Planul era perfect: băgat una bucată copil la pat, citit poveste, adormit și….timp liber pentru mama blondă. Copilul de obicei la 20:30 este executat așa că rămâne timp destul și pentru mine să mai cos un goblen, să mai fac o zacuscă, trebuie d-astea intelectuale.

Pentru aseară pregătisem să vă împărtășesc o mare descoperire a…cercetătorilor britanici, mă aștepta o carte, un pahar cu vin de la mine de la Focșani și așa, doar de curiozitate unu, poate două minute de verificat un site de pantofiori.

Copilul însă m-a rugat să mai stau un pic cu el pentru că era neliniștit. Zis și făcut. Dacă tot stăteam, am zis să fac puțină economie de vedere și să-mi odihnesc ochii, doar o clipă.  Exact ca o clipă a trecut timpul și am mai deschis ochii pe la 3 dimineața, că-mi intrase un pluș printre coaste. Ca o mămăiță am adormit la opt jumate, cred că înaintea copilului chiar. Dar mi-a prins bine, sunt convinsă că d-aia am pielea așa de întinsă pe față de arăt doar de 30 de ani 😛

Știți bancul:

  • ce faci?
  • nimic!
  • dar asta ai făcut și ieri!
  • da, dar n-am treminat!

Exact așa și eu. Și m-am gțndit să repet. Prin urmare la ora la care se publică rândurile astea eu deja dorm, sunt pe la jumatea celui de-al doilea vis, ne mai auzim 🙂

sleep

Sursa foto: pexels.com

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

Run Forrest, run!

Eu sunt genul punctual. Dacă îți dau întâlnire la fix poți să fii sigur că la fără cinci sunt acolo, dacă merg cu trenul mă duc la ușă de la Râmnicu Sărat ca să fiu sigură că nu ratez coborârea la Focșani. Urăsc ideea să alerg sau să ajung în ultimul minut undeva, eventual transpirată mai ceva ca un muncitor în mină. Din acest motiv n-am ratat niciodată vreo întâlnire la care chiar am vrut să ajung. Nici măcar n-am avut vreodată grija că aș putea să fiu în întârziere

Doar că vorba aceea, a fost odată ca niciodată :). N-ai cum să treci prin viață fără să vezi cum pleacă avionul din fața ta. Uite exact așa am pățit eu când am plecat în Scoția. Aeroportul Luton, 50 de minute de Londra, pe autostradă, plecat cu 3,5 ore înainte să decoleze avionul, urma să ne plictisim de așteptat.

Numa că toată socoteala asta a mea mi-au dat-o peste cap niște oameni care s-au gândit să facă și ei un mic accident într-o frumoasă zi de luni (nu era marți ca să-mi iau 4 ore avans). Așa de mic, încât poliția s-a gândit să închidă autostrada și să devieze tot traficul pe drumurile de țară. Dap, și camioane, d-alea mari.

Nu m-am panicat până în momentul în care navigația îmi zicea ”turn next right, turn right now” și waze ” virați la stânga”. Uite așa m-au dus vreo 20 de km, când la stânga, când la dreapta, fără să se pună de acord între ele, până când m-am prins că mă învârteau în cerc. Domne da una n-ar fi zis: ”fată, ești pe cont propriu că ne-a zăpăcit la GPS countrysideul”.

Norocul meu că m-a ajutat un polițisit și am mers pe metoda tradițională, harta. Am ajuns la aeroport exact cu 5 min înainte să decoleze avionul. Doar că la blondă îi dau astrele ajutor și cursa a plecat cu 40 de minute întârziere, deci mi s-a împlinit și visul să stau în aeroport. Am alergat de mi-au scăpărat călcâiele, cu trei copii și bagajele aferente.  Bine, când am ajuns la porți arătam ca și cum aș vrea să fac un infarct și nu știu de unde să încep. Am prins eu avionul? L-am prins. Și sigur am avut și un record mondial sau măcar continental

O singură dată am mai fugit așa, când în miezul nopții a pornit alarma de foc în hotel. Dar asta în episodul viitor :). Voi? Vreo cursă memorabilă? Nu-mi zieți că sunteți d-ăia perfecți

run

Sursa foto: pexels.com

GÂNDURI BLONDE

Impresii din prima zi de școală

E la modă, normal că vorbesc despre asta. Am făcut un efort major să nu mă îmbrac în uniformă de școlar și să-mi pune poze pe fesibuc, că pe copil n-am nicio șansă să-l imortalizez. Dacă-i vede cineva bucuria din ochi când merge la școală cheamă protecția copilului.

Dar apropo, voi mai țineți minte cum era prima zi de școală? Emoții, alea, alea? Eu sinceră să fiu nu-mi amintesc să fi fost vreodată emoționată. Nici mama, căci m-a dus la școală doar în prima zi din clasa I, ca să-mi arate drumul. În ciclul primar sigur n-am avut nicio emoție, decât poate aceea că iar sunt singura care n-a făcut tema de vacanță (dap am fost rebelă și am considerat că d-aia e timp liber ca să n-ai nimic de făcut). De note nu-mi era teamă că mama era doctor și toți se gândeau că poate într-o zi au nevoie de ea.

După clasa a cincea am cam teminat cu emoțiile legate de teme, știam deja că n-au ce să-mi facă și că nu-s unicat, nu le aveam nici pe alea legate de dirigă sau de profi și au început alea legate de fluturașii din stomac. Moamă, d-abia așteptam să înceapă școala să mă mai văd cu băiatul ăla cu un an mai mare cu care nu comunicasem toată vara căci nu-i știam numărul de telefon și chiar dacă l-aș fi aflat mai bine aș fi murit fată bătrână decât să-l sun acasă.

Nu vă gândiți că el știa că eu exist, noooo, doar că eu abia așteptam să bălesc pe el, din umbră, din septembrie până în iunie. Pe urmă l-am pierdut și pe ăsta, a plecat la liceu și mi-a rămas și mie emoția lui ”futu-i, anul ăsta dau treapta” (dap, pe vremea mea se dădea treapta).

După intrarea la liceu n-am mai avut nicio emoție, nada, nada. Aaaa, ba într-un an mi-era așa lehamite să mă văd cu iubirea de peste vară, care evident îmi frânsese inima, dar am scăpat ușor căci s-a mutat la alt liceu. Aaa, și mint, aveam mereu emoții că o să afle mama cu adevărat cât chiulesc, că un profesor de bine o să-i deschidă ochii (am scăpat)

Deci toți anii am fost o insensibilă, incapabilă să trăiesc la maxim emoția educației colective și aparent i-am transmis exact aceiași atitudine și copilului.

Voi? Ați avut emoții sau tot așa, reci și fără sentimente?

school

Sursa foto: pexels.com

PARENTING

Dar eu de ce să nu scriu despre parenting?

Săptămâna trecută m-a întrebat cineva de ce nu scriu despre parenting, să mă canalizez pe o nișă că prea sunt haotică și scriu despre ce-mi trece prin minte (am pus la pozitive faptul că se consideră că am minte :P). Am apreciat critica doar că m-am uitat precum curca-n lemne la propunerea de a scrie despre parenting.

  • păi ce știu eu despre parenting?
  • cum ce? o grămadă, doar ai un copil.
  • da, dar n-am nicio pregătire specializată
  • cum nu? ești medic
  • da, dar de oameni mari și de alte părți ale corpului nu de căpuț și de corazon
  • și ce, copilul e un omuleț mai mic
  • ăăă, nu chiar, e o cu totul altă mașinărie

Adică lucrurile stau cam așa, te trezești într-o dimineață, te duci în baie și în timp ce te speli pe dinți te uiți în oglindă și-ți zici: băi, am față de guru de parenting. Câți copii am? Doi, trei? Sunt încă în viața (și eu și ei), aaa, atunci mă fac super-guru. Uită-te la ăștia mici: nu scuipă, nu mușcă și nu miros urât. Păi să spună cineva că nu mă pricep la parenting.

Psihologia copilului? Fitze. Pregătire profesională, studii pe cohorte de mii de pacienți făcute în zeci de ani de zile? Mofturi. Am copii, pot să dau lecții și altora, ba chiar să le iau și bani. Cu cât schimbi mai mulți pamperși cu atât te faci mai expertă, nu, nu în șters la cur ci în psihologia ”producătorului de rahat”. Ce simte el când îi dai pampersul jos, din ce parte trebuie să începi ștersul în așa fel încât el să simtă toată dragostea pe care o nutrești pentru acest act și miasmele deosebite care-ți îmbată simțurile până la extaz. Pentru că orice mamă bună știe că un viitor de succes începe cu ștersul la cur.

Cu fiecare ml de lapte regurgitat pe umărul tău delicat mai adaugi o filă la lucrarea ta despre acest domeniu. Doar se știe că pe tine te-au așteptat toate mamele din lume să le deschizi mintea, să le arăți că viitorul copilului depinde numai și numai de felul în care-l țin de mână în prima zi de școală. Numai fraierii cred că succesele lui academice au vreo legătură cu metoda de predare, profesorul sau sinapsele din capul lui.

Pentru că în ziua de astăzi nu mai interpretazi faptele copilului ca pe vremuri. Nope. Totul trece prin mindfulness, dezvoltare personală, aliniere între corp și suflet și curățire de chacre.

Mi-a zis un prieten: ”fată dragă e plin de pantofari care se cred coacheri”. Eu cred că mai e loc de unu doi pantofari, pentru că aparent lumea e desculță. prin urmare caut parteneri serioși pentru afacere prosperă. Copil am, mai e nevoie și de altceva?

giphy4

Sursa foto: pexels.com, giphy.com