GÂNDURI BLONDE

Mi-e dor de vremea când dacă ieșeai ultimul mă-ta era curvă!

Când eram eu copil nici nu știu dacă exista psiholog, oricum nu era ceva ce era pe toate drumurile. Erau psihiatrii, la care ajungeai doar în cazuri ”serioase”. Nu pot să spun dacă era bine sau rău, pot doar să spun că oamenii n-aveau neapărat nevoie de un străin, chiar cu studii fabuloase în spate, ca să găsească sensul vieții. Nu trebuia să dai bani nimănui ca să-ți spună că puterea esta în tine, că ”vorba dulce mult aduce” sau că totul se poate rezolva cu calm și niciodată cu scandal.

Să nu-mi spuneți că mamele nu făceau depresie post-partum sau că ele se nășteau cu adevărul absolut în creșterea copiilor, că adolescenții nu erau adolescenți, sau că părinții n-aveau probleme la serviciu. În primul rând concediul de maternitate nu era nici pe departe generos cum este acum, pamperșii nu existau nici măcar în vis, formulele de lapte, biberoanele anatomice și protecțiile pentru sâni păreau ceva desprins din filmele SF. Mama n-avea mașină de spălat automată, fensi-șmensi detergenți să scoată petele, fier de călcat cu nu-ș ce aburi, sterilizatoare, pungi de congelat mâncarea sau mixere de făcut piureuri. Și a supraviețuit fără psiholog. Dar mama avea prieteni

Pe vremea mea niciun copil n-ajungea la psihilog pentru că l-a împins altul în curtea școlii sau pentru că nu era cel mai bun în clasă. Nimeni nu era tarat pe viața de o notă mică, de faptul că nu toți copiii din clasă vroiau să se joace cu el, sau pentru că era ”aragaz cu patru ochi” (cei care au făcut școala prin anii `80 știu ce înseamnă asta). Chestiile de genul: ”cine iese pe ultimul loc mă-sa-i curvă”, sau ”cine nu chiulește azi e prost”, sau ”cine n-a pupat-o pe Gina e labagiu” erau la ordinea zilei și nimeni n-a ajuns la psiholog, niciun copil n-a fost pedepsit pentru că folosește cuvinte urâte, nicio mamă n-a ajuns opărită la școală pentru că un ”element distructiv din clasă de la fi-su/fi-sa a făcut-o curvă”. Nope, cel care ieșea ultimul își accepta soarta că mă-sa e curvă și că el nu știe să alerge!

Copiii reușeau să-și rezolve conflictele singuri, prieteniile însemnau ceva și dacă cineva nu vroia să se joace cu prietenul tău nu te mai jucai nici tu cu acela. Nu era nevoie de un adult în mijlocul etapei de joacă, dacă astăzi nu vroiam să-ți dau jucăria mea era ok, nu dădeai fuga la mama ta și la mama mea, ca să vină ele să-mi spună că trebuie să împart! Nimeni nu era destinat pierzaniei pentru că nu făcea ”activități”, majoritatea am învățat să înotăm și să skiem la vârsta adultă (dacă am învățat) și uite că n-am fost excluși din cercul de prieteni. Am trăit absolut normal fără Karate, aikido, mindlab, cursuri de art &craft și robotică. N-a murit nimeni din plictiseală sau pentru că juca ”mingea pe maidan”, pentru că și-a murdărit pantalonii de noroi sau a băgat în gură bomboana scăpată de jos (și bacterii existau și atunci) și nici n-a avut nevoie de ajutor specializat ca să ”trateze această eating garbage disorder”

Dar toți pe vremea aceea aveam prieteni. Ăia care ne ascultau și-și dădeau cu părerea (erau un fel de psihologi) indiferent de ora din zi sau din noapte. Pur și simplu apăreai la ușa lor și boceai, înjurai, coborai în prăpastie și te ridicai la suprafață. Când ți se întâmpla ceva de bine sau de rău dădeai fuga la prieten la ușă, ca să despicați firu`n patru, nu așteptai miercuri ora 14:30 când ai ședința la psiholog.

Cred cu tărie că sunt momente când ai nevoie de ajutor specializat, dar mai cred cu tărie că infuzia asta de coach-eri de viață și de psihologi vine din faptul că cel mai bun prieten este ecranul, care fir-ar el să fie te ascultă, dar nu dă niciun răspuns, un sfat cât de mic. Nu cred că în ziua de astăzi viața este mai grea sau mai stressantă decât acum 30 de ani. Cine n-a trăit în comunism poate să-și spună minciuna asta.

Mie chiar mi-e dor de vremurile alea fără psiholog, fără ”tare” pe viață, chiar dacă de vreo două-trei ori cred că mama a fost ”curvă” 🙂

Sursa foto;pexels.com

VIAŢA DE MAMĂ

Doar atât vreau, n-am nevoie de mai mult

Cei care au lucrat în corporație știu că începutul de an vine cu mărețul moment de setare a obiectvelor și a planului de dezvoltare personală! Woww! Este clipa aia când îți spune șeful cum vrea el să te ajute să ajungi acolo unde dorești, să ”strălucești”. De obicei fac mare mișto pe tema aceasta dar anul ăsta, pentru prima dată, am fost serioasă mai ales că a venit într-un moment în care echipa s-a restructurat

Eu sunt un fel de veteran al corporațiilor, sunt la numărul 5, sunt un fel de mercenar cum bine îmi zice un prieten: cine plătește mai bine se bucură de serviciile mele. Prin urmare sunt vulpe bătrînă și la mine nu mai merge cu vreau să te ”empower”. Hai, fugi de aici că tu vrei să mă pui să muncesc în locul tău. Lasă-mă așa, fără ”empowerment”, că am mai fost și mi-a plăcut. Și nu, nu cumpăr nici textele: ” vreau să te ajut să strălucești”, Ei lasă, merge și fără strălucire. Abilitatea mea fabuloasă, brand-ul ăsta personal, ăla la care am lucrat atâția ani, este aceea că pot să mimez munca atât de bine încât să ajung acasă obosită. Doar nu o să mă stric acum când sunt aproape de pensie.

Plus că trebuie să jelesc alături de colegii care vor pleca, să-i susțin în greaua încercare, chiar ne-a dat uzina jumătatea de zi liberă ca să fim alături de ei. Mda, de aceia care încă nu-și revin din șoc, nu vor să priceapă că sunt doar un mic pătrățel într-o organigramă și că nimeni nu e de neînlocuit. Astăzi, în timp ce ăștia se lamentau, mie îmi venea în minte numai cântecul :”ia-ți mireasă ziua bună”. Nu știu de ce!!! Mă uitam la ei, mă gândeam că pachetul de despărțire după ce au stat 20 de ani la uzină și au fost directori trebuie să aibă multe zerouri și-mi venea melodia asta în minte. Pfuu, n-aș fi avut eu norocul ăsta! Dar eu așa sunt, n-am niciodată noroc, nu câștig la loto, nu găsesc și eu bani pe jos, nu câștig și eu un premiu, cât de mic.

Cu toată atmosfera asta de jale m-am gândit ca anul acesta să fiu ca o carte deschisă, să spun ce vreau. Vreau să fiu mamă. Acum 6-7 ani aș fi râs cu hohote de cineva care-mi spunea că se mulțumește cu atât, că ăsta este obiectivul ei de carieră. Cum, cum poți să te limitezi la atât? Astăzi asta vreau să fiu. Nu, nu vreau să nu mă mai duc la muncă doar că-mi este de ajuns ce fac acum. Bine, în sufletul meu tot mai sper ca vreo mătușă bogată, despre care încă nu știu că există, să mă numească unica ei moștenitoare și să nu mai muncesc. N-am nevoie să fiu mare ”manajer”, să urc pe scara ierarhică, să ajung în nu știu ce rol până la 45 de ani, să fac milionul până la 46, nu, mulțumesc. Vreau să fiu liberă să mă bucur de o zi cu soare alături de copilul meu (știu, slabe șanse la Londra) fără să o plănuiesc în avans, să vin acasă lăsând ppt-urile și excel-urile la serviciu, unde le e locul și să nu-l sacrific pe el ca să ajung la nu știu ce sedință. Mie chiar îmi este de ajuns să fiu mama lui!

Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Bine că am scăpat și de data aceasta

Săptămâna trecută a fost dedicată cititului. Cum am avut o clipă liberă, cum m-am ținut de activități intelectuale, căci se ridicase teancul de cărți pe noptieră de nu mai ajungeam să aprind veioza. Ultima carte de pe lista de trecut de la capul patului în bibliotecă a fost coșmar, norocul meu că au venit calamitățile și a trebuit să mă întrerup.

Știu, voi o să râdeți, dar până nu trăiești în mijlocul evenimentelor n-ai cum să înțelegi adevăratul lor impact și de pe margine poate să pară ușor. Poate ați văzut sau nu, dar săptămâna trecută Marea Britanie a fost lovită de un val crunt de orecipitații (zăpadă) și frig. Cum bine zicea o prietenă de-ale mele, această insulă tropicală nu a fost cruțată nici anul acesta.

Au fost momente cumplite, când urgia albă ne copleșise, a fost atât de mult alb încât am crezut că un vecin a văruit cu ușa de la balcon deschisă.

Zăpezile pe alocuri au atins înălțimi inimaginabile pentru ființa umană, 10 cm, în munți, iar la Londra am avut chiar și 1,8 -2,1 cm. Și cum asta nu era de ajuns, precipitațiile însemnate cantitativ (să vorbesc ca la meteo) au fost însoțite de un val de frig. Temperaturile au scăzut dramatic până la -1. Nu știu câți dintre voi ați trăit astfel de extreme, dar englezul greu încercat a înțeles că nu e de glumit cu natura și s-a ascuns în casă.

Pe bune, vienri la birou eram vreo doi fraieri rătăciți, restul au lucrat de acasă pentru că ”n-au putut să se deplaseze în condiții de iarnă”. Bine, colegul din Canada se tăvălea pe jos de râs când se plângeau ăștia în teleconferințe. Printre hohote și lacrimi le-a explicat că el acasă are doar două anotimpuri: winter is coming și winter is here și că chestia asta de afară e un fel de ploaie mai densă 🙂

Încă mai primesc pe email oferte cu ”winter essentials”, dar după Brexit kit nu mă mai surprinde nimic. E adevărat că mă tot întreabă copilul noi de ce n-am văzut iarna, pentru că i-au zis niște colegi la școală că ar fi venit. Cum să-i explic eu că: pe când era nu s-a văzut acum o văd și nu e? Mai ales că acum prognoza meteo arată așa!

Bine că ne-am revenit, și plouă așezat cum ne place nouă, căci mă speriasem rău, dacă ajungea zăpada de 3 cm și eu n-aveam lanțuri?

Sursa foto: arhiva proprie/ pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Brexit survival kit. Oare cum de au cucerit ăștia lumea?

Cred că am mai spus eu pe aici și cam pe peste tot că după 19 luni de trai în Regat tot nu mă prind cum au cucerit ăștia lumea. Știu, o să-mi spuneți că au fost câțiva cu mapa, foarte puțini, și restul cu sapa, pe principiul ”mușchii mei creier nu are”. Dacă mai aveam nevoie de ceva care să-mi întărească convingerea că doar forțele oculte i-au ajutat, ăsta e Brexit-ul.

În primul rând ei și doar ei ar putea striga sus și tare că nu mai vor imigranți după ce au colonizat jumătate de mapamond, doar englezii ar putea să spună acum ”aaaa, păi noi n-am știut de granițe și facturi, lăsați-ne să ne mai gândim” și doar ei ar putea asemui un ”divorț” cu apocalipsa, inventând BREXIT survival kit!

Kit-ul include mâncare pentru 30 de zile, conform porțiilor pentru englezi, deci un om obișnuit ar trăi 60-90 de zile, filtru de apă, în cazul în care pușchea pe limbă ajungem să bem din Tamisa (n-am nici cea mai vagă idee de ce brexit-ul ar impacta filtrele de apă ala primăriei) și gel de aprins focul. Era cât pe ce să spun că nu pricep nici chestia asta până când am citit un articol prin care se spunea că producția de hârtie igienică va fi afectată drastic. Aici m-am alarmat și am făcut stoc pentru că sigur, sigur vin vremuri căcăioase.

Fabulosul kit mai sus menționat a fost inventat de un domn deștept, pe numele lui James Blake, care a sesizat perfect lipsa acută de creier a eneglezului de rând. Și pentru că omul dă oricât pentru supraviețuire, pachețelul acesta costă modica sumă de 300 lire.

The Brexit Box includes 60 portions of freeze-dried UK favourites – chicken tikka, chilli con carne, macaroni cheese and chicken fajitas, 48 portions of dried mince and chicken, firelighters liquid and an emergency water filter. 
„Right now we are in a Brexit process that nobody has control over, we have no idea what is happening. Our government has no idea what is happening, but you can control what happens to you by taking control yourself,” said Blake. 

Numai la englezi putea să aibă succes așa ceva. Francezul ar fi zis un ”merde” și și-ar fi umplut pivnița cu brânză puturoasă și făină, iar italianul dosea paste prin canapea. Oricărui om normal ideea de provizii i se părea sinonimă cu alimente de bază, nu rahaturi semiprocesate și cu, atenție aici, termen de garanție 25 de ani. E bine, investiția e sigură. Dacă n-apare nicun cutremur, vreo zăpadă de 11 cm sau ceva inundații se pune că le-ai lăsat ceva la copii după ce mori tu!

Acum știu că o să mă luați cu d-alea, că degeaba ai materie primă dacă n-ai cum să o procesezi. Na, să mă scuzați dacă nu m-am prins exact cum stă treaba asat cu plecatul din Europa, dar pe bune dacă pricep de ce n-am mai avea gaz, electricitate sau apă. Dacă îmi aduc bine aminte englezii nu importă chiar tot, mai au și d-astea ”proudly produced in UK”, nu?

Sursa foto:pexels.com