VIAŢA DE MAMĂ

Doar atât vreau, n-am nevoie de mai mult

Cei care au lucrat în corporație știu că începutul de an vine cu mărețul moment de setare a obiectvelor și a planului de dezvoltare personală! Woww! Este clipa aia când îți spune șeful cum vrea el să te ajute să ajungi acolo unde dorești, să ”strălucești”. De obicei fac mare mișto pe tema aceasta dar anul ăsta, pentru prima dată, am fost serioasă mai ales că a venit într-un moment în care echipa s-a restructurat

Eu sunt un fel de veteran al corporațiilor, sunt la numărul 5, sunt un fel de mercenar cum bine îmi zice un prieten: cine plătește mai bine se bucură de serviciile mele. Prin urmare sunt vulpe bătrînă și la mine nu mai merge cu vreau să te ”empower”. Hai, fugi de aici că tu vrei să mă pui să muncesc în locul tău. Lasă-mă așa, fără ”empowerment”, că am mai fost și mi-a plăcut. Și nu, nu cumpăr nici textele: ” vreau să te ajut să strălucești”, Ei lasă, merge și fără strălucire. Abilitatea mea fabuloasă, brand-ul ăsta personal, ăla la care am lucrat atâția ani, este aceea că pot să mimez munca atât de bine încât să ajung acasă obosită. Doar nu o să mă stric acum când sunt aproape de pensie.

Plus că trebuie să jelesc alături de colegii care vor pleca, să-i susțin în greaua încercare, chiar ne-a dat uzina jumătatea de zi liberă ca să fim alături de ei. Mda, de aceia care încă nu-și revin din șoc, nu vor să priceapă că sunt doar un mic pătrățel într-o organigramă și că nimeni nu e de neînlocuit. Astăzi, în timp ce ăștia se lamentau, mie îmi venea în minte numai cântecul :”ia-ți mireasă ziua bună”. Nu știu de ce!!! Mă uitam la ei, mă gândeam că pachetul de despărțire după ce au stat 20 de ani la uzină și au fost directori trebuie să aibă multe zerouri și-mi venea melodia asta în minte. Pfuu, n-aș fi avut eu norocul ăsta! Dar eu așa sunt, n-am niciodată noroc, nu câștig la loto, nu găsesc și eu bani pe jos, nu câștig și eu un premiu, cât de mic.

Cu toată atmosfera asta de jale m-am gândit ca anul acesta să fiu ca o carte deschisă, să spun ce vreau. Vreau să fiu mamă. Acum 6-7 ani aș fi râs cu hohote de cineva care-mi spunea că se mulțumește cu atât, că ăsta este obiectivul ei de carieră. Cum, cum poți să te limitezi la atât? Astăzi asta vreau să fiu. Nu, nu vreau să nu mă mai duc la muncă doar că-mi este de ajuns ce fac acum. Bine, în sufletul meu tot mai sper ca vreo mătușă bogată, despre care încă nu știu că există, să mă numească unica ei moștenitoare și să nu mai muncesc. N-am nevoie să fiu mare ”manajer”, să urc pe scara ierarhică, să ajung în nu știu ce rol până la 45 de ani, să fac milionul până la 46, nu, mulțumesc. Vreau să fiu liberă să mă bucur de o zi cu soare alături de copilul meu (știu, slabe șanse la Londra) fără să o plănuiesc în avans, să vin acasă lăsând ppt-urile și excel-urile la serviciu, unde le e locul și să nu-l sacrific pe el ca să ajung la nu știu ce sedință. Mie chiar îmi este de ajuns să fiu mama lui!

Sursa foto: pexels.com

3 gânduri despre „Doar atât vreau, n-am nevoie de mai mult

  1. Mă uimești! Tu chiar esti (ce îmi închipui eu ca ar fi o)femeie!Asa m-am saturat sa vad femei care se „identifică” cu firma dar mai putin cu rolul principal de mama! Sper sa-ti moara mătușa aia necunoscuta mai iute!

Lasă un răspuns