VIAŢA DE ZI CU ZI

Să fim serioși, după șase ani nu mai ai ce povesti

În mod clar după șase ani nu prea mai ai atât de multe de povestit. Eu aș zice că după patru, dar poate a fost doar cazul meu deși, când mă uit în jur, șase este punctul de cotitură cam pentru toți. Nu te mai trezește nimeni în toiul nopții cu diverse dorințe năstrușnice, nu te mai bate nimeni la cap, nu te mai solicită nimeni, ba din contră e o bucurie când sunteți în camere separate

Primii doi ani sunt intenși, plini de pasiune, de agonie și extaz, în fiecare zi ai o nouă poveste pe care ai vrea să o împărtășești celor din jur, o nouă întâmplare, ceva ce n-ai mai trăit până atunci, ceva ce musai face istorie în cercul tău strâmt. Chiar și întâmplările alea care te fac să plângi până la urmă au hazul lor, își găsesc locul în galeria de amintiri valoroase. Pe urmă, între doi și patru ani lucrurile se mai liniștesc, povești mai sunt dar nu așa de multe, sau nu le mai trăiești tu atât de intens. Simți că parcă ai mai trecut prin ele, puține te mai surprind, puține îți mai aduc fluturi în stomac sau te fac să pui mâna pe telefon și să împărtășești cu cineva. Parcă nici poze nu-ți mai vine să mai faci.

Și pe urmă vine ziua aia când îți dai seamă că nu mai ai ce să spui. Încerci, te străduiești să găsești ceva care ar putea să fie interesant, dar cuvintele parcă refuză să se alinieze în mintea ta. Te bucuri de tăcere și de liniște, de viața banală cu rutina ei.

Asta e, copilul a făcut șase ani. Dormi toată nopatea, deci nu ți se mai întâmplă nimic wow, ești ca toți ceilalți, noaptea dormi, merge, se îmbracă singur, a început să zică toate cuvintele corect, ba chiar prea multe, te mai surprind doar alea care nu-s în Dex, dar hei, oricum o să le învețe și știai că e precoce. A început să mănânce, sau mă rog, te-ai obișnuit tu cu faptul că poate supraviețui cu două coji de pâine înmuiate în zeamă de murături, că doar gusturile nu se discută.

Ai trecut și de momentul când ai pocnit de mândrie că mânca-l-ar mama și-a luat singur rahatul din oliță și l-a pus în WC (cu mâna). Nici nu mai ai frustrarea că știe sau nu chineza și indocurcupaleza de la 10 luni, a început să mai alerge și el mingea, mai dă oleacă și din mâini când îl duci la bazin, nu se mai scufundă ca pietroiul, una peste alta nu mai face nimic spectaculos. Deși dacă stau să mă gândesc bine ar fi ceva, te ignoră cu o grație suverană și nu ratează niciun moment ca să-și afirme independența față de tine.

Poze nu te mai lasă să-i faci când vrei tu, că doar nu mor caii când vor câinii, de pupat la orice oră și în orice situație te-ai lins pe bot iar cea mai mare drăgălășenie de care este capabil este să se spele pe dinți fără să fie nevoie să-l ameninți sau să vină la masă fără să-ți spună că îi ruinezi viața cu pretențiile tale. Eu însă mă bucur de perioada asta de liniște căci am așa o presimțire că adolescența o să-mi umple tolba de snoave 😛

Sursa foto: pexels.com

2 gânduri despre „Să fim serioși, după șase ani nu mai ai ce povesti

  1. E drept ca n-am mai fost de mult copil, cum e la fel de drept ca o sa fiu curând, dar nu te bucura prea repede; e numai liniștea dinaintea furtunii! Pardon a furtunilor care vor culmina cu uraganul numit pubertate!

Lasă un răspuns