VIAŢA DE ZI CU ZI

Oficial…îmi este somn

Aseară pregătisem o seară de mare lene, cu care speram să intru în istoria omenirii. Planul era perfect: băgat una bucată copil la pat, citit poveste, adormit și….timp liber pentru mama blondă. Copilul de obicei la 20:30 este executat așa că rămâne timp destul și pentru mine să mai cos un goblen, să mai fac o zacuscă, trebuie d-astea intelectuale.

Pentru aseară pregătisem să vă împărtășesc o mare descoperire a…cercetătorilor britanici, mă aștepta o carte, un pahar cu vin de la mine de la Focșani și așa, doar de curiozitate unu, poate două minute de verificat un site de pantofiori.

Copilul însă m-a rugat să mai stau un pic cu el pentru că era neliniștit. Zis și făcut. Dacă tot stăteam, am zis să fac puțină economie de vedere și să-mi odihnesc ochii, doar o clipă.  Exact ca o clipă a trecut timpul și am mai deschis ochii pe la 3 dimineața, că-mi intrase un pluș printre coaste. Ca o mămăiță am adormit la opt jumate, cred că înaintea copilului chiar. Dar mi-a prins bine, sunt convinsă că d-aia am pielea așa de întinsă pe față de arăt doar de 30 de ani 😛

Știți bancul:

  • ce faci?
  • nimic!
  • dar asta ai făcut și ieri!
  • da, dar n-am treminat!

Exact așa și eu. Și m-am gțndit să repet. Prin urmare la ora la care se publică rândurile astea eu deja dorm, sunt pe la jumatea celui de-al doilea vis, ne mai auzim 🙂

sleep

Sursa foto: pexels.com

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

Run Forrest, run!

Eu sunt genul punctual. Dacă îți dau întâlnire la fix poți să fii sigur că la fără cinci sunt acolo, dacă merg cu trenul mă duc la ușă de la Râmnicu Sărat ca să fiu sigură că nu ratez coborârea la Focșani. Urăsc ideea să alerg sau să ajung în ultimul minut undeva, eventual transpirată mai ceva ca un muncitor în mină. Din acest motiv n-am ratat niciodată vreo întâlnire la care chiar am vrut să ajung. Nici măcar n-am avut vreodată grija că aș putea să fiu în întârziere

Doar că vorba aceea, a fost odată ca niciodată :). N-ai cum să treci prin viață fără să vezi cum pleacă avionul din fața ta. Uite exact așa am pățit eu când am plecat în Scoția. Aeroportul Luton, 50 de minute de Londra, pe autostradă, plecat cu 3,5 ore înainte să decoleze avionul, urma să ne plictisim de așteptat.

Numa că toată socoteala asta a mea mi-au dat-o peste cap niște oameni care s-au gândit să facă și ei un mic accident într-o frumoasă zi de luni (nu era marți ca să-mi iau 4 ore avans). Așa de mic, încât poliția s-a gândit să închidă autostrada și să devieze tot traficul pe drumurile de țară. Dap, și camioane, d-alea mari.

Nu m-am panicat până în momentul în care navigația îmi zicea ”turn next right, turn right now” și waze ” virați la stânga”. Uite așa m-au dus vreo 20 de km, când la stânga, când la dreapta, fără să se pună de acord între ele, până când m-am prins că mă învârteau în cerc. Domne da una n-ar fi zis: ”fată, ești pe cont propriu că ne-a zăpăcit la GPS countrysideul”.

Norocul meu că m-a ajutat un polițisit și am mers pe metoda tradițională, harta. Am ajuns la aeroport exact cu 5 min înainte să decoleze avionul. Doar că la blondă îi dau astrele ajutor și cursa a plecat cu 40 de minute întârziere, deci mi s-a împlinit și visul să stau în aeroport. Am alergat de mi-au scăpărat călcâiele, cu trei copii și bagajele aferente.  Bine, când am ajuns la porți arătam ca și cum aș vrea să fac un infarct și nu știu de unde să încep. Am prins eu avionul? L-am prins. Și sigur am avut și un record mondial sau măcar continental

O singură dată am mai fugit așa, când în miezul nopții a pornit alarma de foc în hotel. Dar asta în episodul viitor :). Voi? Vreo cursă memorabilă? Nu-mi zieți că sunteți d-ăia perfecți

run

Sursa foto: pexels.com

GÂNDURI BLONDE

Impresii din prima zi de școală

E la modă, normal că vorbesc despre asta. Am făcut un efort major să nu mă îmbrac în uniformă de școlar și să-mi pune poze pe fesibuc, că pe copil n-am nicio șansă să-l imortalizez. Dacă-i vede cineva bucuria din ochi când merge la școală cheamă protecția copilului.

Dar apropo, voi mai țineți minte cum era prima zi de școală? Emoții, alea, alea? Eu sinceră să fiu nu-mi amintesc să fi fost vreodată emoționată. Nici mama, căci m-a dus la școală doar în prima zi din clasa I, ca să-mi arate drumul. În ciclul primar sigur n-am avut nicio emoție, decât poate aceea că iar sunt singura care n-a făcut tema de vacanță (dap am fost rebelă și am considerat că d-aia e timp liber ca să n-ai nimic de făcut). De note nu-mi era teamă că mama era doctor și toți se gândeau că poate într-o zi au nevoie de ea.

După clasa a cincea am cam teminat cu emoțiile legate de teme, știam deja că n-au ce să-mi facă și că nu-s unicat, nu le aveam nici pe alea legate de dirigă sau de profi și au început alea legate de fluturașii din stomac. Moamă, d-abia așteptam să înceapă școala să mă mai văd cu băiatul ăla cu un an mai mare cu care nu comunicasem toată vara căci nu-i știam numărul de telefon și chiar dacă l-aș fi aflat mai bine aș fi murit fată bătrână decât să-l sun acasă.

Nu vă gândiți că el știa că eu exist, noooo, doar că eu abia așteptam să bălesc pe el, din umbră, din septembrie până în iunie. Pe urmă l-am pierdut și pe ăsta, a plecat la liceu și mi-a rămas și mie emoția lui ”futu-i, anul ăsta dau treapta” (dap, pe vremea mea se dădea treapta).

După intrarea la liceu n-am mai avut nicio emoție, nada, nada. Aaaa, ba într-un an mi-era așa lehamite să mă văd cu iubirea de peste vară, care evident îmi frânsese inima, dar am scăpat ușor căci s-a mutat la alt liceu. Aaa, și mint, aveam mereu emoții că o să afle mama cu adevărat cât chiulesc, că un profesor de bine o să-i deschidă ochii (am scăpat)

Deci toți anii am fost o insensibilă, incapabilă să trăiesc la maxim emoția educației colective și aparent i-am transmis exact aceiași atitudine și copilului.

Voi? Ați avut emoții sau tot așa, reci și fără sentimente?

school

Sursa foto: pexels.com

PARENTING

Dar eu de ce să nu scriu despre parenting?

Săptămâna trecută m-a întrebat cineva de ce nu scriu despre parenting, să mă canalizez pe o nișă că prea sunt haotică și scriu despre ce-mi trece prin minte (am pus la pozitive faptul că se consideră că am minte :P). Am apreciat critica doar că m-am uitat precum curca-n lemne la propunerea de a scrie despre parenting.

  • păi ce știu eu despre parenting?
  • cum ce? o grămadă, doar ai un copil.
  • da, dar n-am nicio pregătire specializată
  • cum nu? ești medic
  • da, dar de oameni mari și de alte părți ale corpului nu de căpuț și de corazon
  • și ce, copilul e un omuleț mai mic
  • ăăă, nu chiar, e o cu totul altă mașinărie

Adică lucrurile stau cam așa, te trezești într-o dimineață, te duci în baie și în timp ce te speli pe dinți te uiți în oglindă și-ți zici: băi, am față de guru de parenting. Câți copii am? Doi, trei? Sunt încă în viața (și eu și ei), aaa, atunci mă fac super-guru. Uită-te la ăștia mici: nu scuipă, nu mușcă și nu miros urât. Păi să spună cineva că nu mă pricep la parenting.

Psihologia copilului? Fitze. Pregătire profesională, studii pe cohorte de mii de pacienți făcute în zeci de ani de zile? Mofturi. Am copii, pot să dau lecții și altora, ba chiar să le iau și bani. Cu cât schimbi mai mulți pamperși cu atât te faci mai expertă, nu, nu în șters la cur ci în psihologia ”producătorului de rahat”. Ce simte el când îi dai pampersul jos, din ce parte trebuie să începi ștersul în așa fel încât el să simtă toată dragostea pe care o nutrești pentru acest act și miasmele deosebite care-ți îmbată simțurile până la extaz. Pentru că orice mamă bună știe că un viitor de succes începe cu ștersul la cur.

Cu fiecare ml de lapte regurgitat pe umărul tău delicat mai adaugi o filă la lucrarea ta despre acest domeniu. Doar se știe că pe tine te-au așteptat toate mamele din lume să le deschizi mintea, să le arăți că viitorul copilului depinde numai și numai de felul în care-l țin de mână în prima zi de școală. Numai fraierii cred că succesele lui academice au vreo legătură cu metoda de predare, profesorul sau sinapsele din capul lui.

Pentru că în ziua de astăzi nu mai interpretazi faptele copilului ca pe vremuri. Nope. Totul trece prin mindfulness, dezvoltare personală, aliniere între corp și suflet și curățire de chacre.

Mi-a zis un prieten: ”fată dragă e plin de pantofari care se cred coacheri”. Eu cred că mai e loc de unu doi pantofari, pentru că aparent lumea e desculță. prin urmare caut parteneri serioși pentru afacere prosperă. Copil am, mai e nevoie și de altceva?

giphy4

Sursa foto: pexels.com, giphy.com

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

O poză face mai mult decât o mie de vorbe

Eram pregătită să scriu ceva de corazon, d-alea de dai în diabet după ce citești, căci ieri ne-a venit un coleg nou care pe cât este de frumos pe atât este de prostuț săracul, iar spangleza lui n-o pricepe nimeni. Dap, este El Toro și Dumnezeu i-a luat tot ce putea să-i pună în cap, nu i-a lăsat aproape nimic, și i-a pus în toate celelalte părți alea corpului cu o mare generozitate.

Cu El Toro în minte și după ce am mai ascultat ceva muzică blegoasă la radio eram pregătită să ajung acasă, să văd Dirty Dancing și să scriu despre căprioara care paște în poiana inimii mele. Doar că m-am oprit întâi pe la dentist ca să-mi mai strângă dinții pentru că erau prea largi și să nu-i pierd. Dacă m-a mâncat ca pe maimuță să-mi pun aparat la bătrânețe, sufăr.

Nu am talentul să pot exprima în ce s-au transformat sentimentele mele de frumos și de iubire. Mă simt exact ca-n poza asta, exact așa. Doar că mai sunt și blondă 🙁

darla

VIAŢA DE ZI CU ZI

Și, cum se zice la voi Coca-Cola?

Ieri am avut cel mai pur exemplu al sindromului Răducioiu, știți voi, genul care nu ”dă o raită prin cartier” ci se duce într-un ”giro”, care vrea să bea apă ”still” sau care te întreabă ”cum se zice la voi Coca-Cola”. Am mai zis că fi-miu e praf și vorbește rom-gleza, dar nu ratez nicio șansă să-l corectez.

Mie îmi palce limba română deși o vorbesc ca naiba, mai exact sunt praf la gramatică. Dap, mai scap virgula între subiect și predicat, mai scap virgule în plus sau în minus, mai înfulec litere în timp ce scriu, etc. Dar asta este pentru faptul că n-am fost bună la limba română în școală, bine n-am fost bună la nicio materie, o cunoșteau profesorii pe mama și se gândeau că poate într-o zi au nevoie de un doctor. Îmi plăcea la muzică pentru că am voce nu, și ca să nu mă audă behăind îmi dădeau note pentru tăcere.

La română însă excelam la plagiat. Norocul meu că n-am prins vremurile astea că închisoarea plagiatorilor scria pe mine. Dap, știam întotdeauna ce a vrut să exprime autorul pentru că aveam o carte mare de George Călinescu (dacă n-ați copiat comentarii din ea înseamnă că sunteți obscen de tineri și nu mai vorbesc cu voi), nu știu dacă v-o mai aduceți aminte. Era una gen ceaslov cu coperți galbene și cu o grămadă de detaill.

Mie îmi plăcea cartea căci mă ajuta să înțeleg ce-a vrut să spună Coșbuc când a văzut ”Ceahlăul la apus”, eu aș fi zis că doar atât: am văzut Ceahlăul, dar aparent avea mai mult în minte. Sau ce dorea să exprime autorul când Manole a zidit-o pe Ana (eu aș fi zis că doar nebunie care în ziua de astăzi se poate trata, ghinionul Anei că a prins vremurile alea nasoale), sau de fapt ce mesaj a vrut să transmită Ana lui Ion când și-a pus ștreangul de gât (mai bine mor în picioare decât să trăiesc în genunchi? zic și eu), și exemplele pot continua

Cel mai mult și mai mult mi-a plăcut partea de istorie, aia în care am aflat că Frații Văcărescu ar fi vrut să aducă modificări limbii române și să le definească mai aproape de utilitatea lor exactă, cum ar fi de exemplu gât legău și nas-suflete în loc de cravată și batistă. Aici nu era nevoie de interpterare sau de înțeles ascuns:)

Mă întreb cum am fi tradus asta în romgleză: Give și mie un neck-legău să-mi accompany la costumul where îmi pun this nose-suflete?

dumb boy

Sursa foto: pexels.com