VIAŢA DE ZI CU ZI

Nu suntem rasiști, doar ne roade pizma

Ieri a fost zi de sport. Fi-miu mi-a zis clar de cum s-a trezit:

  • astăzi este finala, nu ieșim din casă
  • nici măcar pentru o înghețată?
  • nu, stăm și ne pregătim

Pregătirea a fost doar mentală și la nivel de provizii. De două zile eram hotărâți că susținem Franța, pentru că ne-a plăcut cum a jucat și pentru că nu puteam să susținem Croația care eliminase Anglia! Înainte de fotbal am avut tenis și l-am susținut pe Djokovic, pentru că așa a vrut copilul.

  • mami, ținem cu Croația numai la tenis (încă nu face bine diferența între fostele țări iugoslave), trebuie să ținem cu cel mai bun

Ne-am bucurat la victoria lui Djokovic și la fiecare gol al Franței. Nu vreți să știți cum a trăit fiecare ocazie, cum a alergat prin casă la fiecare reușită a echipei susținute și câtă jale a fost la fiecare gol dat de Croația! Dar, Vive la France!

Facebook însă m-a luat prin surprindere. În principal cu valul de susținători pentru Croația! Recunosc, am fost uimită, speram măcar să fie 50-50. Dar nu ăsta a fost adevăratul șoc ci rahatul (pardon my french) aruncat în comentarii la postările celor care erau fericiți că a învins echipa lor favorită.

Eu știu așa, o reușită e o reușită, chiar și dacă este la limită, tot reușită este. Pe de altă parte o înfrîngere se numește tot înfrângere. Cel de pe locul doi este doar primul pierzător. Deci contează dacă ești looser-ul de pe locul doi sau ăla de pe trei sau ăla de pe patru? Pentru mine nu, ești înfrânt și punct. Nimeni nu-și va aminti cine a ieșit pe locul doi, dar toată lume va ști cine e pe locul întâi.

Și nu văd de ce contează culoarea jucătorilor. Dacă echipa Franței era alb pur, susținătorii Croației suportau mai ușor înfrângerea? Întreb și eu pentru un prieten! Dap, sunt mulți jucători de culoare, pentru că Franța a avut multe colonii! Bravo ei, a fost și este, putere mondială, ceea ce nu cred că face victoria lor mai puțin valoroasă.

Cumva jucătorii de culoare au puteri supranaturale? Încerc să înțeleg tranformarea unui eveniment sportiv în ură rasială. Problema este că Franța a avut de unde alege? Well, tough luck, nu suntem egali în viață, dar asta nu înseamnă că vărsam hârdăul cu  pizmă ambalată atent în rasism. Ne bucurăm de un eveniment frumos și ne dorim ca data viitoare în finală să fie țara noastră. Zic și eu!

france_2Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Eu știam că peștele se împute de la cap

Aseară n-am putut să scriu nimic, pur și simplu nu se legau cuvintele, sau mai exact singurele cuvinte care se legau erau: driblează, centrează, șutează, sprintează, apără. M-am gândit și m-am tot gândit, dar n-am fost capabilă să scriu ceva doar cu aceste cuvinte.

Când în sfârșit au fost înlocuite de jelește și bocește, iar n-am putut să scriu căci sunetul ambulanțelor care trecea neîncetat nu-ți prea lăsa loc de gândire (conform datelor oficiale serviciul londonez de urgență a fost apelat de 300 de ori într-o oră, după ce Anglia a pierdut meciul cu Croația). Nici nu pot să vă povestesc ce jale a fost astăzi la birou. În fine, fuse și se duse.

Ce vroiam eu să povestesc, este despre ce-am văzut înainte de meci. Traficul în zona unde stau eu este de obicei aducător de nervi la ora 6 seara (un fel de intersecția de la Răzoare la 8 dimineața), dar aseară a fost triplu. Pur și simplu se scurgeau mașini de peste tot. Și cum stăteam eu așa și contemplam traficul au început să-mi fluture picioare pe la nas. Am crezut inițial că e un caz izolat, dar a fost urmat de altă pereche de picioare, și apoi de alta, și apoi de alta

E drept că de vreo două săptămâni a venit vara în Anglia și temperaturile sunt caniculare, ajung și la 30 de grade uneori! E drept și că n-au aer condiționat în case, dar marea majoritate a mașinilor au fost scutite de această șansă ca să nu mai spun de locurile publice unde în general temperatura țintă este 15 grade (eu când mă duc la supermarket îmi iau fâșul cu mine). Acum întreb și eu cât de cald să fie în mașină încât să vrei să scoți picioarele pe geam?

Cât de incinse să fie încât să le proptești elegant pe oglinda laterală stângă? Știu că ridicarea picioarelor ajută la circulație, dar acu n-or avea toți englezii varice? Și dacă tot ți-e cald, nu mai bine le ții înăuntru? Care sunt șansele să se răcorească la 31 de grade când stai pe loc?  Și oricum, picioarele de hobbit nu pot fi răcorite ușor. Plus că eu știam că peștele se împute de la cap, nu de la picioare :P. Deci, care e scopul să scoți picioarele pe geam, că nu m-am prins?

Vă spun sincer că n-am văzut picioare mai urâte și mai neîngrijite ca-n țara asta. Și când îți mai sunt și fluturate pe la ochi, bleah. Sandalele și papucii ar trebui interzise prin lege în Anglia!

picioare
Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Nu mai pretenda că n-ai clapat!

Dacă urăsc ceva pe lumea asta, după prăjiturile fără zahăr, este să stâlcești limba română. În mintea mea ai datoria să știi să vorbești corect limba maternă, chiar dacă ai ales să te bucuri de soare de pe meleaguri străine. Știți voi, sindromul Răducioiu. Genul, ”cum se zice la voi Coca-Cola?”

N-ai nicio scuză în ochii mei, că n-ai cu cine să vorbești, că vezi doamne ți-a intrat ”străineza” în vocabular, că atunci când ai plecat tu din țară cuvintele alea nu existau (scuza asta mă enervează cel mai tare, cred că dacă mă uit în dicționar, cantitatea de neologisme din DEX nu a crescut la cote alarmante în ultimii 20 de ani) și alte explicații halucinante. Eu cred că vorbitul corect e ca mersul pe bicicletă, dacă l-ai învățat n-ai cum să-l uiți.

Să mai zic și de faptul că nu înțeleg de ce nu-ți înveți copilul să vorbească limba ta natală? Oi fi eu prea naționalistă, cine știe.

Doar că vocabularul copilului meu a luat-o pe arături de câteva luni. Și nu vorbesc despre faptul că-mi zice că floarea era green sau că el vrea să-i dau blueberry, astea mi se par ”light” deja. Poveștile de genul: ”astăzi m-a push Lucas în timp ce ne jucam în playtime și l-am told off la Miss, dar ea a zis că n-a fost on purpose și nu l-a punish” îmi ridică părul pe spate în fiecare zi, mai ales că sunt spuse cu accentul ăla britanic care mă ucide nervos.

Duminică, am simțit că a trecut la nivelul doi când mi-a spus supărat să nu mai ”clapez” pentru Lewis Hamilton că noi ținem cu Ferrari. Nu m-am panicat la nivelul maxim pentru că am pus întâmplarea pe baza emoțiilor zilei. ”Decât” că astăzi mi-a spus clar și răspicat să nu mai ”pretendez” că sunt forgetfull și să-i pun PE kit-ul la el marțea!

Sunt sigură că a venit sfârșitul lumii. Nu cred că mai poate fi recuperat. Mă aștept în orice zi să-mi spună O-ana în timp ce run la el în cameră angry că n-am un name ușor de spell în engleză 😛

kid_2Sursa foto:pexels.com

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

Să spui nu, dacă vrea să-ți dea desert

Eu trăiesc pentru zahăr. Dap, au și oamenii ăia care produc zahăr nevoie să-i ajute cineva. Au și ei facturi de plătit, salarii, dacă toți s-ar face vegani ar rămâne bieții oameni fără loc de muncă. Așa că mă sacrific eu. Beau cafeaua cu zahăr, mănânc o dulciurică la prânz, o dulciurică la snack-ul de după-amiază și o înghețățică sera, așa, ca să mă răcoresc.

Sincer, uneori mă mir că mai am dinți în gură la cât zahăr pot să mănânc. La birou se ascund dulciurile dacă sunt eu prin prejamă după ce le-am demonstrat că pot să finalizez singură o cutie de shortbread în mai puțin de o oră. Când ești un brand trebuie nu poți să te încurci cu jumătăți de măsură 😛

Partea bună este că am dezvoltat un simț anume pentru calitate. Ajunge să mă uit la ceva și îți spun dacă oul e proapăt, laptele de la văcuță fericită și crema făcută ca la bunica acasă sau ai biciuit-o cu aditivi. Doar că plăcerea asta pentru dulce face casă bună cu kilogramele în exces și forma rotundă.

Pe principiul ”stăpânul învață sluga hoață”, am eliminat din start sportul și reducerea spre dispariție a dulciurilor și m-am gândit să fac dulciuri vegane. N-am reușit să fac tranziția asta căci zahărul e zahăr și orice altceva pur și simplu ”NU E ZAHĂR”. Așa că am trecut la planul B și am făcut combinație de zile cu dulciuri vegane și zile cu bombe calorice.

Copilul meu încă nu apreciază dulciurile ”delicioase” și crede că nimic nu bate kinder și bettyice. E încă necopt la minte și gusturi, dar sper să-l aduc pe calea cea bună. Când a văzut primele bile vegane m-a întrebat dacă am modelat rahat de văcuță. Nimic nu l-a convins să guste, nici măcar promisiunea unui nou circuit, pe prinicipiul ”garda moare și nu se predă”. Pe urmă am făcut niște batoane cu fructe presate, cacao și ciocolată topită.

Nici cu astea n-a mers, opinia fiind doar că am modelat altfel rahatul de vacă și încerc să-l păcălesc. Asta nu m-a oprit să tot fac dulciurile alea și să-l tot momesc, pe el și pe oricine vine în contact cu mine. Zilele trecute am avut în vizită un băiețel care a stat și la cină. Din momentul când le-am zis că masa e gata, fi-miu l-a luat pe puștiulică deoparte și i-a zis ”când te întreabă dacă vrei desert să spui nu, crede-mă, poți să mori dacă mănânci ce gătește ea!”

Mă duc să fac un stoc de bettyice și mă reapuc de făcut brioșe. Nu pun poze cu producțiile proprietate personală căci mi-e rușine 🙁

vegan_3Sursa foto:pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Cai putere, soare și mult zgomot

Eu mi-am propus să mă duc pe peste tot pe unde pot cât stau în englitera (concerte, teatre, viața a țară, silverstone, wimbeldon, countryside, Jane Austen house, etc), că nu se știe…cât stau :P. De mult timp era pe listă să văd live o cursă de formula 1, dar nu-s chiar așa de ”fană” încât să fac drumul taman de la București. De la capitala țărișoarei noastre cel mai bine se vede de la televizor

Doar că na, ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să ți se întâmple, și uite așa mi s-a întâmplat mie să ajung la Silverstone. Copilul s-a hotărât în ziua cursei să fie fan Ferrari și eu n-am luat în calcul că pilotul englez e la Mercedes. Uite așa ne-am trezit ca fanii Steaua în galeria lui Dinamo 🙂

Cu toate acestea ziua a fost fabuloasă. Și dacă nu prea te interesează formula 1, n-ai cum să rămâi de piatră la show-ul aviatic ce precede începutul cursei. Locurile contează maxim, eu am avut noroc de unele minunate (norocul începătorului) căci deși poți să stai exact la padocuri, când sunt biciuiți bidivii ăia de sub capotă slabe șanse să-ți mai auzi gândurile. Prin urmare sunt de evitat International Pit Straight si Club corner. Dacă îți iei bilete din timp (n-a fost cazul meu) poți găsi la preț bun la Stowe.

IMG_1350.JPG

Locurile contează și din perspectiva vreme nu doar priveliște. Soare sau ploaie sigur te feliciți dacă ai locuri acoperite, căci n-ai vrea să vezi pista printre umbrelele celor care stau pe rândurile de mai jos. Din aceleași două argumente n-aș recomnada locurile pe gazon. Sigur, roata monopostului îți trece pe la nas, dar cam atât, pierzi imaginea de ansamblu.

IMG_0509.JPG

Oricum, indiferent unde alegi să stai ești introdus în atmosferă din clipa în acre ai trecut de porți . Fete frumoase peste tot, simulatoare (ne-am dat și noi,  wowwww), mașini cu căluții tropăind sub capotă, mașini de epocă, curse de formula 3, băutură (curge râu că doar suntem în Anglia), mâncare, locuri de joacă, proiecții, este câte ceva pentru fiecare.

Concluzia: da, merită. Mai pierzi din detaliile pe care le vezi la televizor, pentru că nu stai exact in mijlocul pistei și atunci ce se întâmplă în partea cealaltă vezi doar pe monitoare și crainicul există dar este acoperit de căluții putere și de ”zumzetul” spectatorilor, dar poți rezolva cu radioul oficial al cursei.

Copilul vrea să mergem și la anul dar cred că o să zic pas. Nu, nu pentru că nu mi-ar place să mă duc din nou, ba din contră acum că am experiență aș trăi și ami intens ziua, doar că ”ulciourul nu merge de două ori la apă”.Cât noroc să ai să nimerești soare în Anglia două veri la rând? Nope, nu mă risc, anul trecut s-au inundat parcările, așa de frumoasă a fost vremea în ziua finalei.

IMG_5844

La anul cine știe unde om mai fi și ce mai vedem 🙂

IMG_2460.JPG

 

SaveSave

VIAŢA DE ZI CU ZI

Proiectul la care lucrez de 8 ani

Acum opt ani am început un proiect ambițios, proiect care nu mă gândeam niciodată că va reuși să supraviețuiască atâția ani. Trebuia sa dureze doar două luni. Astăzi pot să spun cu mândrie că va mai dura cel puțin un an și dacă sunt atentă și dedicată pot sărbători un deceniu!

Sunt emoționată când scriu rândurile acestea pentru că n-am mai avut un proiect atât de longeviv, ceva ce pur și simplu să se hrănească și să dezvolte de la lună la lună, de la an la an. E ca un alt copil și simt o mândrie greu de descris în cuvinte când mă uit în urmă și văd ce traseu lung am parcurs, ca să fiu astăzi aici

Îmi amintesc prima zi ca și cum ar fi fost ieri. Era pe la jumătatea lui mai când am spus da unei provocări de două luni. M-am hotărât să fiu în formă pentru sezonul estival. Nu, nu să slăbesc, eram slabă atunci, sunt și acum, ci doar să fiu în formă. Să pârâie carnea pe mine de tare ce este. Corpul ăla care merge singur pe plajă, nu mai are nevoie și de stăpân. Visăm să reiau cursul de anatomie pe propria mea persoană

Și m-am apucat de lucrat și de atunci tot lucrez. În fiecare an încep în luna aprilie-mai, lucrez intens până pe la jumătatea lui iunie, apoi refac strategia. Crearea strategiei durează cam două luni așa că mă apucă septembrie. Moment în care mă opresc și intru pe hold până în aprilie (lucrez la beach body nu la winter body). În aprilie mă reapuc doar că, pentru că e pe strategia făcută în anul precedent, e nevoie de actualizare. Și iar mă apuc de strategie, și iar mă prinde septembrie.

Strategia are ca scop principal să caut forma perfectă. Până acum m-am oprit la rotund. Cercul este o formă 😛

proiect_3Sursa foto: pexels.com