VIAŢA DE ZI CU ZI

La voi cum stă treaba cu superstițiile?

Am știu, sau ca să zic așa, am fost precisă că azi nu o să-mi meargă bine. Puteam să jur că Zeul mamelor care alăptează până la adânci bătrâneți (ale copilului) mă va pedepsi, pentru că da, sunt superstițioasă. Plus vorba aceea a românului, o nenorocire nu vine niciodată singură.

De exemplu știu, ca într-o teoremă, că marțea sunt trei ceasuri rele. Oricum le-aș lua oricum le-aș întoarce, oricât de cuminte aș fi, oricât m-aș ruga, tot mă găsesc ceasurile alea rele și dacă mai e și 13, mai bine stau în casă.

Așa cum mai bine stau în casă dacă m-am hotărât că vreau să mă duc undeva și m-am întors din drum. Nu, n-are niciun rost să mă mai chinui să ies că o să-mi meargă super prost. Las lumina aprinsă, gazul pornit, apa curgând și nu mă-ntorc din drum. Dacă mă duceam să cumpăr ceva nu că nu găsesc, ci tot ce-mi place nu e numărul meu, la nimic, nimic, nimic. Dacă mă duc să mă întâlnesc cu cineva sigur se întâmplă ceva neașteptat și nu mai ajung la întâlnire. Mai  bine stau acasă, ce rost are să mă joc cu soarta când ea m-a avertizat deja.

Și să zicem că nu m-am întors din drum, am plecat cu vântul în pânze cum s-ar spune, totul se anulează dacă văd un popă. Iar mă întorc acasă că sigur îmi merge rău. Aș putea să anulez efectul popii dacă m-aș întâlni cu un militar imediat după, dar care-s șansele să mi se întâmple asta? Egale cu alea să câștig la loto fără să cumpăr bilet. Nu, popa e semn rău, îmi merge rău (am încercat-o p-aia cu frecatul nasturelui, nu merge, numa militarul are leac)

E la fel ca pisica neagră. Dacă mi-a tăiat calea și nu pot să dau trei pași înapoi și să scuip peste umăr ziua e terminată. Când sunt pe jos mai am o șansă, dar cu mașina nu e mereu ușor să dai înapoi în interesecție și să scuipi peste umăr. Dacă mai e și luni și iei amendă, în loc de o zi ai distrus toată săptămâna.

Da, eu nu dau bani de lunea. Pot să mor de foame, să merg pe jos, să spăl rufele la râu, nu dau bani de lunea. Păi un leu dacă dai și gata, ai deschis cornul abundenței și toată săptămâna dai bani. Așa, puțin câte puțin, nu sume mari, dar constante. Nu, și nu, și nu, și nu. Nu dai bani de lunea. Eiii, dar  altceva când iei bani de lunea. Pfuuu, se revarsă bunăstarea peste tine toată săptămâna de unde nici nu te aștepți.

Asta dacă nu pui geanta pe jos. Dap, e sărăcie. Așa cum sărăcie e să duci gunoiul după ora șapte seara. Păi stau cu el în casă și dacă pute a mâță moartă decât să atrag zeul sărăciei. Pușchea pe limbă

Eu cam cu astea mă ocup. Zic că nu-s chiar caz pierdut. Bine le mai am p-alea: intru mereu cu dreptul undeva, nu calc pe gura de canal, mă duc să vizitez cu o zi înainte locul unde dau examen sau interviu, îmi pun chiloți roșii la interviu, am portofel roșu, nu trec pe sub scară, nu povestesc ce-am visat până la ora 12 ca să nu se îndeplinească și îmi fac cruce când mi se zbate ochiul drept.

stupid lookSursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Până la ce vârstă se susține alăptatul în public?

Din când în când corporația îmi dă țeapă și n-am loc de parcare, moment în care trebuie să mă deplasez cu mijloacele de transport în comun. Le urăsc, deși la coana regină merg ”ca unse”. Așteptatul în stație, înghesuiala, mirosul ăla de autobuz (să nu-mi ziceți că nu-l simțiți), nu-s pe placul meu.

În această notă personală, sunt foarte atentă cu limitele decenței în mijloacele de transport în comun: ce și cum mănânci, ce și cum bei, cât râgâi, cât te pârțâi, cât de tare asculți muzica, cât de tare te cerți sau cu cât patos te iubești. D-aia îmi place mașina proprie, unde poți să scoți ce sunete vrei, pe unde vrei, fără să deranjezi pe nimeni.

Ieri în autobuz era o mămică cu un băiețel cam de seama copilului meu – șase ani, băiețel căruia după prima stație i s-a făcut foame și mama i-a dat un snack – l-a pus să sugă la țâță, și pentru că nu s-a săturat, i-a dat și țîța dreaptă.

Am avut și eu copil mic, l-am hrănit și schimbat în public, și lucrul la care am ținut mereu a fost decența. Cred de altfel că limita între natural și obscen stă mereu în decență. Am văzut nenumărate mame, în Ro și în afara țătii alăptând în metrou, avion, restaurant, pe plajă, oriunde a cerut-o nevoia.

Pentru că da, unui copil mic nu poți să-i spui ”stai așa că ajungem în juma de oră acasă și îți dau acolo”, așa cum nu poți să-i spui ”nu-ți da drumul în pampers acum că imediat ajungem la baie”, dar unui copil de șase ani cred cu tărie că-i poți amâna masa. Nu comentez beneficiile alăptatului unui copil de șase ani (sunt zero, aboslut zero, nu există studii științifice cu semnificație statistică, menite să suțină așa ceva) ci nevoia de a-l alăpta în autobuz!

Gestul m-a îngrețoșat, și nu mă emoționez ușor, căci nu avea în el nimic din puritatea și naturalețea alăptării unui bebeluș ci era la limita unui comportament deviant, obscen. Autobuzul era plin de copii care mergeau la școală (da, era 8.30 dimineața, deci ”ăla micu” plecase nemâncat de acasă), copii în ai căror ochi citeai ”erotismul” momentului. Erau fascinați de copilul ăla, de o seamă cu unii dintre ei, care morfolea pofticios un sân.

Nu am susținut niciodată, și nici nu o să o fac, alăptatul în public la discreție, însemnând că-mi dau rochia jos până la brâu în numele dreptului copilului de a fi hrănit când are nevoie, sau în mijloacele de transport în comun (nu e igienic sau sigur, după umila mea părere), sau după vârsta de 2 ani (prea puține beneficii relevate de studii). Sigur, la tine acasă sau mai ferit de ochii lumii faci ce vrei.

Nu, doamna n-a avut decența să se acopere, cum n-a avut decența să nu facă asta în public.  Așa că întreb și eu, că tot se susține alăptatul până la cât vrea copilul și dreptul lui de a primi masă oriunde, dacă un băiat de 18 ani stă în autobuz cu țâța în gură, e parte din dreptul lui de a fi alăptat în public?

breastfeeding

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

Treaba arde și baba se piaptănă

Românul este expert în toate, cred că deja știți asta, dar are perioade în care pur și simplu excelează în anumite zone. De exemplu, când eram eu copil, tot românul se pricepea la fotbal și la medicină. Dar ce zic eu se pricepea, era expert galactic.

La fotbal, orice român care spărgea confortabil semințe pe canapea și se hidrata cu butoaie de bere, erau muult mai pregătit decât oricare dintre cei care asudau în teren. De acasă ei puteau să apere orice penalty stând cu spatele, orice penalty, da, ca să nu mai vorbim de abilitatea de a șuta direct în poartă din orice unghi și de la la orice distanță: ”băi nene păi din poziția aia nu ratezi nici cu ochii închiși. pfuuua dacă eram eu acolo îi rupeam plasa ăluia de câte goluri dădeam. nuuu, nu așa se joacă, băi de ce nu m-am făcut eu antrenor că am fi câștigat mondialul”.

În zilele când nu făceau strategia fotbalistică se ocupau de medicină. Ce naiba, orice om care știe să citească înțelege că un timol de 5 e moarte curată și dacă doctorul nu-ți spune asta mai bine nu mai practică.

Acum cu timolul ieșit din scena și cu fotbalul rezolvat, expertiza a trebuit să se îndrepte spre alte zone. Ați ghicit: părințenie și dezvoltare personală. Nu contează ce-ai făcut, dacă ai copii sau nu, dacă ai vreun curs sau nu te faci expert. Așa, pur și simplu te trezești într-o dimineață, te uiți în oglindă și decizi că de astăzi ești expert. Te mai uiți încă o dată și când te vezi cât ești de fain decizi să fii expert în dezvoltare personală.

In ultimii ani este inflatie de antrenori, pardon ”coach” : life coach, career coach, financial coach, etc. Nu mai poți să mănânci dacă n-ai un coach să-ți spună cât, ce și cum, nu mai poți să ai carieră fără un coach (care să te învețe cum să ajungi la 30 de ani fără să știi să faci nimic dar cu gândire pozitivă) sau viață. Uite așa au apărut ăia care de dezvoltă personal după o despărțire. Că doar d-aia te-ai despărțit, că erai cam neanderthalian.

Și ca să te dezvolți corect ai nevoie de câteva repere:

  • un nou grup social care să te placă. Clar, că doar ăia de până acum te urau organic și stăteau prin preajmă numa de rușinea partenerului.
  • o călătorie de unul singur. De acord, ce poate să fie mai bun decât atunci când ești morcovit după divorț să te duci de unul singur undeva să-ți plângi amarul? Doar am stabilit mai sus că prieteni nu mai ai, iar pe ăia noi n-are rost să-i copleșești din prima cu râurile de muci și lacrimi. Nuș cum faci dacă vrei să sărbătorești divorțul?
  • trebuie să cauți dezvoltare spirituală. Asta e muzică pentru urările popilor. Păi nu au ei mercurialul de rugăciuni pentru orice situație? Trebuie doar să ai suma potrivită
  • transformă divorțul din tragedie în fericire la un alt nivel! Ăsta e secretul, te duci la nivelul 5 unde stă vecinul ăla nou făcut numa din mușcchiuleți, și te ajută el cu fericirea

Și nu uitați există viață după divorț! Ei hai că la asta nu mă așteptam. Puteam să jur că soarele nu mai răsare și pământul nu se mai învârte! Sunt aboslut uimită de descoperirea asta. Nu-mi revin, cred că am nevoie de un coach 😛

Sunt convinsă că sunt oameni care chiar au nevoie de suport după o despărțire, da mă frământă curiozitatea dacă cineva chiar crede în rahaturile de mai sus, sau alege ajutor specializat.

ardere
Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Pentru că diavolul e în detalii

Urăsc pisicile. Dap, le urăsc. Nu că nu-mi plac, că le tolerez când sunt ale altcuiva, că mă uit cu drag la ele când le văd la vecini, nope, le urăsc. N-am nici cea mai vagă idee de ce ne trebuiau pisici, de ce n-am putut noi să trăim fără ele, așa că am subiect de discuție cu mai marele, când oi ajunge pe lumea cealaltă.

Dacă văd o pisică pe stradă, schimb trotuarul și dacă ajung la un restaurant patrulat de pisici o șterg frumos din peisaj. Dacă ne-am împrietenit de curând și aflu că ești iubitor de feline și ai acasă un exemplar viu, să nu te mire că ne vom întâlni doar în oraș (așa ca să ne fie ușor la toți). Coșmarul cel mai mare al vieții mele este să mănânc și să-mi treacă pisica pe la picioare, mângâindu-le ușor cu coada. Mi-e scârbă amestecată cu frică. Brrrr, tremur numa când scriu.

Pe lângă dragostea asta fabuloasă pentru pisici mai am o calitate, sunt clientul de coșmar, ăla care se află în cursurile de training la secțiunea: ”cum să scapi viu din mâinile clientului”. Sunt foarte greu de mulțumit, sunt ultra, mega, hiper cârcotașă. Intru undeva cu cel mai larg zâmbet posibil, dau bună ziua și par în primul moment numa lapte și miere, dar asta e pentru derutarea adversarului căci pe urmă mă dezlănțui.

Te toc mărunt ca pe vinete dacă ceva nu-mi convine și pentru că misiunea mea este să lucrez la calitatea vieții, întotdeauna e ceva ce nu-mi convine. Și dacă mi s-a pus pata pe tine n-ai șanse de izbândă, căci n-ai tu soluții câte probleme găsesc eu. Cea mai bună abordare este să-mi dai dreptate. Ei, dacă mă iei cu d-astea mă dezarmezi instant. Mie nu-mi place genocidul, ci lupta, așa că dacă ridici steagul alb din prima nu mai am nicio plăcere să te cert.

Săptămâna trecută m-am relaxat puțin la greci ca îmi scăzuse nivelul de vitamina D. Loc frumos, palmieri, soare, scaieți, piscine, mâncare bună și….pisici la restaurant. Nu una, ci mai multe, vagaboande și cu privire d-aia de ghetou, genul ”după blocuri suntem noi care te facem pe tine”. Nu pot să vă descriu cu câtă bucurie și relaxare m-am dus eu la masă și cum m-am transformat când am dat cu ochii de mâțe!!

La prima vedere am remarcat trei, grase ca niște porci, de abia puteau să se miște. De umflate ce erau nici nu reușeau să mai fugă când le gratulai cu-n ”zât”. Cerințele mele către conducere, de a trimite mâțele pe alte meleaguri, au fost sortite eșecului. M-am dus peste ăia de la recepție, șeful de restaurant, directorul hotelului și tot neamul lor. Trei zile la rând i-am făcut praf, cum mă vedeau dimineța mă întrebau dacă sunt bine, până când mi-au propus să mă mute la alt hotel. Da, n-am vrut, păi și eu ce bucurie mai aveam?

Au venit cu voucher la masaj. Nțțț. Cum naiba cu pielea roșie de soare să mă duc la masaj? Cu propunerea să mănânc înauntru nu la terasă. Nope, eu vreau să mă bucur de aer și stați așa că bani aici dau eu nu mâțele, așa că băgați-le pe ele în interior nu pe mine. N-au reușit, pur și simplu n-au reușit să înțeleagă ce-și dorea clientul, ce simplu era să mă facă să fiu înțelegătoare cu situația, poate chiar să renunț la a-mi lua masa pe terasă. Și am stat în ochii lor o săptămână, săptămână în care puteau să-mi vadă ”toate obiceiurile de cunsumator” și să acționeze în consecință.

Degeaba ai resort frumos, personal zâmbitor, bucătar bun, dacă ăia la relații cu clientul sunt praf. Eu le-am zis, trebuiau să scrie pe site că pisica vagaboandă e mascota lor și n-am mai fi avut ocazia să ne cunoaștem. Asta e, diavolul stă în detalii, așa că în răvașul către manajerii ăia mai mari voi fi cât se poate de detaliată 🙂

img_5526.jpgSursa foto: arhiva proprie

VIAŢA DE ZI CU ZI

Scaunele auto rear-facing, front-facing sunt niște mofturi

Dacă aveți facebook sigur ați citit despre care scaun de mașină e mai sigur, despre scaunele de mașină în tramvai, taxi și eventual leagănele din parc. Dacă sunteți părinți ați și trecut prin furcile caudine încercând să găsiți un scaun care să fie aprobat de organizația mondială a mamelor atotștiutoare din parc (succes, e ca și cum ați vrea să ajungeți pe lună cu o scară).

Săptămâna trecută am fost în vacanță și mi-am propus să nu citesc nimic ce ar putea să-mi strice zen-ul, să nu mă uit la știri, să nu scriu și să-mi focusez toată atenția pe coktail-urile de la bar (uite așa am ratat știrea că în Anglia anul ăsta n-o să fie vară, s-a amânat pentru 2019). Nu știu voi cum sunteți, dar eu când vâd soare mă transform. Dintr-o dată parcă simt că renasc, o movilă de pământ mi se pare un munte gigant și doi leandrii înfloriți, vegetație luxuriantă. Devin mai îngăduitoare și mai pregătită să văd frumosul, să găsesc motivația, să încalc regulile.

Și uite cum admiram eu așa scaieții și frumosul pe drumul dinspre aeroport spre hotel văd o chestie de metal înfiptă în ceva mișcător ce se deplasa cu viteză pe autostradă. Curiozitatea specifică șuvițelor bălaie și convingerea că asist la un fenomen unic, m-au făcut să mă uit mai atent și să realizez că OZN-ul era o duamnă (puteai cu ușurință să crezi că sunt vreo trei siameze nu doar o singură ființă umană) călare pe un scooter. Bine, exprimarea corectă ar fi că bietul scooter era înfipt în niște munți de grăsime.

Duamna mergea relaxată cu o rochiță în breteluțe (deh, 29 de grade, căldură mare) și evident fără cască. Am înțeles-o căci nu cred că există vreun producător să facă o cască de mărimea unui ceaun. Surpriza a fost că pe scooter, în fața doamnei, se mai aflau una bucată bărbat și una bucată copil, dap, toți fără cască. Gemea din toți rărunchii scooterul ăla, și cred că doar un miracol îl făcea să nu se dezintegreze

N-apuc să mă minunez bine, când îmi sare în ochi alt vehicul d-ăsta gigant călărit de una bucată adult și una bucată copil, fără vreo cască sau alt echipament de protecție. Ce scaun rear -facing, front-facing, grecii sunt spirite libere, nu lasă ei capitalismul cu față inumană să le bage mâna în buzunare. Habar n-am dacă e sport național, dar în Rhodos sigur e rușine să porți cască pe motor!

Sunt ferm convinsă că te scot babele în fața satului și te ocărăsc, că vine consiliul de bătrâni și de te pedepsește numa dacă află că ai intrat într-un magazin care vinde căști (pe altă insulă evident, căci în Rhodos numai un eretic ar face așa ceva), că îți scad șansele de însurătoare și nu se mai uită vreo fată al tine dacă ești atât de fraier încât să nu riști să-ți întinzi creierii pe asfalt. Bărbat ești tu, sau glugă de ciocan?

Când am închiriat mașina s-a uitat aia cu teamă în ochi la mine când i-am cerut scaun de mașină ( bine, făceam scandal la hotel de trei zile, pentru niște pisici, și devenisem oarecum celebră, dar asta în alt episod) și mi-a explicat cu juma de glas că are doar ”booster”. Sigur earu doar pentru noi, turiștii slabi de înger, care n-avem pic de adrenalină în noi.

car seatSursa foto: pexels.com