VIAŢA DE ZI CU ZI

Cum ar zice Moromete, ca să se mire proștii!

Exact asta îmi vine în minte de fiecare dată când cineva mă ia la rost, pe un ton superior, de ce fac sau nu fac ceva anume în educația/creșterea copilului. Cum zice tata de multe ori, ”ce-i treaba măgarului de unde beau oile apă”, așa întreb și eu ce-i treaba ta ce aleg eu pentru copilul meu?

Iar preferata mea este discuția despre școlile private. Le-am auzit pe toate (cred eu) căci copilul a fost ”instituționalizat” de la un an și jumătate, în învățământ privat: costurile, calitatea dascălilor, costurile, acreditarea, calitatea copiilor, calitatea părinților, mediul artificial, calitatea academică scăzută, nu îl pregătește pentru viața reală și să nu uit, costurile .

Dacă cu grădinița am mai avut parte de clemență, decizia de școală privată a atras după sine un val de păreri și sfaturi nesolicitate. În primul rând am aflat câți oameni se gândesc la economiile mele, căci ăsta era primul argument, cât costă. Dacă făceam pe milionara și afirmam că ăștia sunt banii de semințe a luăla micu, începea discuția cu momentul prielnic când să fac această investiție evident secondată de calitatea execreabilă a dascălilor din privat. Acu, n-or fi mai deștepți, dar măcar se poartă mai frumos.

Chestia cu ”dă copilul la școală privată în clasa a cincea că până atunci nu face decât română și matematică”, pentru mine echivalează cu lasă că-l învăț să se spele pe mâini și să dea bună ziua pe la 10 ani, că acum oricum până atunci mai uită. Alegerea mea pentru școala privată nu a fost calitatea academică a orelor de româna și matematică. Dap, pentru asta poate să stea și acasă, sau să meargă la școală în Ferentari.

Eu cred că fundația academică se face din primele clase, când copilul trebuie să considere școala un loc de descoperire, nu un calvar unde trebuie să facă ecuații și să scrie corect 20 de cuvinte. Orice copil care este la școală va învăța în final să scrie, să citească și să socotoească. În ritmul lui, dar va învăța. Doar că școala nu e doar un loc al creierului, este și un loc al emoțiilor, emoții pe care nu putem să le ignorăm până când copilul face 10 ani.

Da, am vrut pentru băiatul meu un loc în care i se acordă atenție, un loc în care emoțiile și trăirile lui sunt luate în seamă, un loc în care să învețe prin trăiri și emoții pozitive nu negative. Un loc care să fie o extensie a mediului protejat de acasă, un loc în care să învețe respectul nu frica față de dascăl, argumentarea nu cearta, gândirea nu memorarea, să își ceară drepturile cu inteligență nu cu forța. La 15 copii în clasă, vrei nu vrei îți vine râdul să deschizi gura de două ori pe zi și înveți să-ți spui opinia, nu să stai ascuns în carpacea ta

Sunt ferm convină că fiecare om se naște cu un talent care așteaptă să fie descoperit. Știu oameni care după 40 de ani au devenit pictori, actori, sculptori, muzicieni, scriitori, pentru că abia atunci și-au descoperit talentul.

Îmi doresc din suflet ca băiatul meu să nu-și irosească jumătate din viața până descoperă acel talent unic al lui. Eu cred cu tărie că suntem diferiți și pentru fiecare dintre noi funcționează altceva. Nu spun că școlile de stat nu sunt bune sau că școlile private sunt aur curat, spun doar că pentru copilul meu asta a fost alegerea potrivită, și trăiesc cu vaga senzație că-l cunosc cam cel mai bine 😛

Dacă ar trebui să aleg doar un ciclul de învățământ la școală privată ar fi ciclul primar. Aș începe mereu cu o fundație solidă.

dumb boySursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Tot femeia ispășește păcatul bărbatului

Cred că am mai spus faptul că fi-miu are o viață socială muuult mai bogată și mai efervescentă decât a mea. Doar că, oportunistă cum sunt,  mă bucur și eu de popularitatea lui și mă mai bag în seamă pe la câte o petrecere de copii.

Ieri, din nou, petrecere de copii. Nu, nu la biserică, nu la loc de joacă, ci în grădină, să ne bucurăm de cele 26 de grade că nu se știe când mai vedem așa ceva. Petrecerea foarte inspirat făcută în grădină, mai ales că erau mai mult adulți, media fiind de 5 adulți per copil. Bine, semăna cu un botez mai mic, dar mie îmi place aglomerația.

Petrecerea lâncezea fiind axată pe politețurile specifice englezești, cum e vremea, ce-ți mai fac rudele, sunt bine sănătoase, când au apărut niște invitate mai deosebite. Prin deosebite, mă refer la deosebit îmbrăcate, mai exact hijab și niqab. Părinții sărbătoriților sunt o familie turcă, care se intitulează musulmani nepracticanți. Oamenii respectă tradițiile, dar în același timp valorizează libertatea de exprimare și independența femeii.

Oricât de mult am fost expusă, în ultimul an cel puțin, la diverse grade de ”învăluire vestimentară” a femeii, tot nu mă pot opri să mă holbez (mai cu ”văl”, dar tot mă holbez) sau să nu mă întreb de ce?  Eu nu comentez alegerile religioase ale nimănui, așa cum nu vreau să le comenteze cineva pe ale mele. Dacă vrei să-ți respecți religia sau cât de departe vrei să ajungi cu credința e treaba ta. Deci dacă-mi spui că vrei să privești lumea printr-un văl pentru că asta este dorința și alegerea ta, nu pot decât să-ți apreciez voința.

Ce nu înțeleg este de ce acoperim femeia ca să nu păcătuiască bărbatul. În loc să-l invățăm pe el să-și țină poftele în frâu hai să o acoperim pe ea, căci prin simplul fapt că merge pe stradă și  i se văd brațele și părul și fața este păcatul întruchipat. Nu sunt de acord nici cu cele care au fuste din care li se vede splina și decolteu din care vezi direct vaginul, dar nici cu mâncatul pe sub văl.

Le-am privit câteva ore pe cele trei femei care au venit la petrecere și m-am întrebat cum ar fi să trebuiască să fiu îmbrăcată în valuri de haine negre la 27 de grade, să am în față gurii o peredeluță pe care trebuie să o ridic de fiecare dată când mănânc și să știu că viața mea, libertatea mea sunt dictate de lipsa de voință și control a altcuiva. Cum ar fi să respir printr-un văl, să nu pot să miros o floare pe lângă care trec sau să nu am opțiunea de a alege când, cum, unde, cu cine și de ce!

Asta în ziua în care în sfârșit în Arabia Saudită s-a renunțat la legea prin care femeia nu avea dreptul să conducă autovehicule. Eu am tras o singură concluzie ieri: am cel mai de preț dar din lume – libertatea. Un dar pe care-l iau de-a gata în fiecare zi, și uit cât de norocoasă sunt că pot să simt pe față soarele, ploaia, vântul, zăpada sau să respir aer curat.

sinSursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

A venit momentul discuției tată-fiu

Cei care au lucrat vreodată în coporație știu că întodeauna, taman când te pregătești să pleci și tu în vacanță, vine momentul discuției ”tată-fiu: și, ce ai de gând să faci cu viața ta?” Cam asta simt eu de fiecare dată când aud chestia asta cu mid-year review.

Pentru cei care n-au lucrat în coporație, ăsta e primul moment din an când șeful încearcă să-ți spulbere visele de avansare sau de bonus. Al doilea moment e la sfârșitul anului când îți zice cu mâna pe inimă că mai ai și anul viitor să iei bonus, nu trebuie să te grăbești.

După 15 ani și tot am dificultăți să răspund la întrebarea asta: și, unde te vezi la anul? Ăăă, pe o plajă. bând cocktails, fără să știu cine e outlook, și singura mea slujbă să fie tăiatul zilelor din calendar? Pe cuvânt, ce să vreau? 20 de ore de muncă pe zi, o cartelă mai strălucitoare cu care să trec la barieră, un loc de parcare mai în față?

Mai nou am o șefă de coșmar. Prima reacție e să fugi, a doua să o iei la palme și pe urmă să fugi. E genul a cărei poză o pui pe butelie ca să nu se apropie copiii de ea. Dap, femeia e urâtă și la exterior, dar mai ales la interior. Pe lângă ea o poamă acră pare un borcan cu miere. În plus ea e tot ce nu sunt eu :

  1. Fluturaș social. Nope, pe mine lasă-mă antisocială. Dacă vreau să mă împrietenesc cu cineva sigur reușesc, n-am nevoie de uzină să ne scoată la o bere și să ne ”lipească”.
  2. Politically correct. Diplomația e ceva ce mi-a fost șters din ADN. Am citit eu că nu-i bine să ții nimic în tine că dăunează la sănătate. Când chiar vreau să fiu diplomată, zâmbesc, după ce ți-am zis tot ce aveam la corazon, ca să vezi că nu-s ranchiunoasă :). Nu, nu te iau cu ”how may I help you?”, ”happy to help”, ci cu ”tu ce pana mea mai vrei, nu vezi că am treabă?” și cu privirea ”dacă mă întrebi ceva acum te pun la blesteme”.

Deci ce să-i spun? Că așa n-am chef de rahaturile astea corporatiste cu planul de dezvoltare și de mutra ei și să mă lase să-mi văd de treabă? Că nu, nu vreau să avansez în carieră, e ok unde sunt acum, pot să echilibrez rezonabil munca cu prezența în viața copilului?  Că nu, nu vreau să ajung CEO și sunt prefect mulțumită cu ce fac acum, dacă bineînțeles nu mi-ar mai freca ea ăia doi neuroni care au supraviețuit oxigenării?

Sau să fiu sinceră și să-i spun că mă văd într-o casă la ocean, după ce am câștigat la loto suficient cât să nu mai muncesc vreodată (nu joc, dar asta nu mă împiedică să sper că voi câștiga), scriind o carte și având propriul meu pastry shop?

Luni mă întâlnes cu ea pentru discuția tată-fiu, așa că, ajutați-mă și pe mine cu idei, ce să-i spun că vreau, că mie tot numa statul degeaba pe plajă îmi vine-n minte 🙂

father and sonSursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Bine, și chiloții unde îi uscăm?

Astăzi când meditam eu gânditoare cum să plec mai devreme de la birou, am primit un telefon de la administratorul clădirii pe care o binecuvântez cu nobila-mi făptură, în Anglia.

  • Bună, ai cumva chiloții la uscat?
  • Ăăă, ce să am?
  • Chiloții, chiloții, îi ai la uscat?
  • Nu maică, îi am pe mine (asta mi-a trecut prin minte să-i spun). Răspunsul oficial: nope, nu eu, vecinii, sunt chiloții lor, ai greșit apartamentul!

Când mi-am ales apartamentul la Londra am fost că ăia orbiți de dragoste. Văzut, plăcut, semnat. Defecte? Ce defecte, maică, lasă că ne înțelegem noi pe parcurs. Am văzut priveliștea la Tamisa, bucătăria utilată complet Miele (am inclusiv sertar de încălzit farfuriile, asta așa, ca să mă dau mare) – proprietarul meu este chef- și loc de parcare, n-am mai stat pe gânduri. Fu dragoste la prima vedere. N-am verficat dacă am curent sau gaz, dacă sunt ploșnițe sau molii în casă, dacă se închid geamurile, sau câte robinete am la baie (cine a stat vreodată în Anglia știe cât de valoros este să ai UN SINGUR robinet, nu două).

După ce am semnat actele și m-am așezat confortabil să beau un aperol, pe balconul cu vedere la gârlă, am început să citesc ce-am semnat :). M-a luat cu leșin de la lingurică. Trebuie să reciclez gunoiul, n-am voie să fac grătar pe balcon, am voie să fac grătar în grădină după ce cer aprobare și n-am voie să usuc rufele pe balcon sau să expun altceva în afară de flori și mobilier de terasă. Ceee?

Eu fată simplă de la țară, întindeam cearceafurile alea albe, frumos scrobite pe culme, ca să vadă tot satul ce gospodină sunt. Să strălucească în soare, să moară toate vecinele de ciudă, că așa am văzut eu la reclamele pentru detergent. Dacă ții rufele în casă, cu ce te mai lauzi?

Așa că m-am uitat stânga, m-am uitat dreapta pe balcoane numa flori. Deci chiar era pe bune, lucrurile se usucă în casă. Eu știam că rufele doar se spală în familie, de uscat merge și în public.  A trebuit să fac niște inginerii și niște invenții pentru care merit măcar două-trei brevete, ca să țin astă iarnă zacusca, gogoșarii și murăturile pe balcon (v-am spus că eu în casă am 25 de grade, constant. Acum numa ce-am dat drumul la centrală :)). Dar am reușit.

Acum vreo lună s-au mutat niște vecini, cu trei copii, și mai din țările cu căldură multă și case fără uși. Au ignorat cu eleganță orice regulă și au făcut grătar pe balcon, gătesc zilnic cu ușile larg deschise, pe balcon sunt toate acareturile care nu încap în casă și au întins și două sfori ca să atârne cearceafurile.

În ochii mei vecinii ăștia erau niște vajnici luptătoti ai rezistenței chiloților care au dreptul să se usuce la soare, sau la ploaie, sau la vânt. Aveam cel mai profund respect pentru curajul lor. Până astăzi, când m-a sunat administratorul și am aflat că simțul estetic englezesc i-a înfrânt și pe ei. Nu mai are omul nicio bucurie în viață 🙁

chilotiSursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Viața de student la medicină

Când eram prin clasa a XI-a am auzit un banc: ”trei câini stăteau de vorbă la poarta liceului despre ce facultăți să aleagă. Primul câine zice: băi eu m-am hotărât să dau la drept, am auzit că e plin de petreceri, examenele se iau ușor, aia e viață pentru mine. Al doilea câine zice: băi eu m-am hotărât să dau la ASE, am auzit că e plin de gagici și petreceri, acolo e de mine. Al treilea câine zice: băi eu m-am hotărât să dau la medicină. Mă, ești nebun? Cum să dai la medicină, de ce? Păi am auzit că acolo e adevărata viața de câine”

N-avea dreptate câinele ăla, exagera maxim. La medicină e super viață. Știți cum toată lumea apreciază viața de student și zice că e cea mai mișto perioadă din viață? Păi și atunci cum să nu te bucuri că ești student șase ani și că fiecare sesiune se termină la sfârșitul lui iulie? Mai ales că toate celelalte facultăți termină anul în iunie și campusul studențesc rămâne al tău și doar al tău.

Îmi amintesc faptul că maxim de distracție, în zilele alea din sesiunea de vară, era să aruncăm pungi pline cu apă în trecători. În spatele căminelor de la medicină București, era o stardă care trecea pe lângă o fabrică de pâine, stradă foarte rar folosită de pietoni. Dar și când se aventura câte un kamikaze, auzeai de la primul bloc ”victimăăăăă” și știai că ăsta e semnalul de luptă. Pregăteai pungile cu apă și acționai. Distracție de intelectuali!

În afara acestor plăceri unice, viața de student la medicină îți dă șansa să-ți antrenezi simțurile. Unde mai ai tu ocazia cu o mână să mănânci și cu cealaltă să scormonești într-un cadavru? Sau unde mai ai tu șansa să fii Hanibal Lector și să feliezi bucăți de creieraș uman?

La ce altă facultate ești expus la nudități și la perversiuni? E adevărat că de cele mai multe ori bagi degete în fund la toți octogenarii, dar mai apare și câte un tinerel pe care l-a părăsit prostata mai devreme. Ca să nu mai spun de stagiul de ginecologie când apare câte o gazelă și te zbați să prinzi vedere la vagin, în față

Așa că sumarizând: studenție îndelungată, distracție intelectuală, exclusivitate în cămin, antrenarea simțurilor, perversități 🙂

doctorSursa foto:pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Oricâtă carte ai, boala nu te ocolește

Știți vorba aia ”și bogații plâng”?, ei e valabilă și aia ”și educații se îmbolnăvesc”. Dap, boala nu ține cont de nimic, nici de câtă școală ai, nici de școala pe care ai făcut-o, de nimic. Când te lovește, te lovește și în fața ei ești neputincios.

Prima dată când m-am îmbolnăvit grav, a fost în anul 5 de facultate. Îmi amintesc și acum, stăteam cu cartea de chirurgie în față și brusc am avut o revelație: am cancer de prostată! Aveam toate simptomele, aboslut toate, așa că am ignorat cu o grație suverană amănuntul, total neesențial, că nu am prostată. Păi nu s-au mai văzut cazuri rare? Inimă în dreapta, ficat în stânga? Faptul că nicio femeia n-a mai avut prostată până la mine, nu înseamnă că nu pot fi deschizătore de drumuri!

N-aveam nevoie de markeri tumorali sau de analize. Făceam pipi des, mai ales noaptea, mă durea burta înainte să fac pipi, și parcă, parcă nu mai rezistam la o vezică plină ca pe vremuri! Dacă nici astea nu erau semne clare, nu știu care mai erau.

Cam vreun an mai târziu, vindecată complet de prostată, am făcut diabet. Așa pe nepusă masă. Foarte greu m-am diagnosticat, căci toate analizele se încăpățânau să iasă perfecte. Dar așa e la doctori, la ei tot timpul e o varietate anatomică sau analizoarele nu funcționează corect. Eu știam ce am, în ciuda evidențelor, căci îmi cunoșteam corpul

Am avut însă noroc și m-am vindecat și de ăsta la fel de rapid și de miraculos ca și de cancer, cam când am terminat stagiul de diabet. Au mai urmat câteva maladii ușoare până am terminat facultatea și în anul de stagiu.

În urmă cu vreo patru- cinci ani am făcut o boală gravă la ochi. Rară, evident, că doar nu mă încurc cu chestii obișnuite. Am făcut ”sindromul brațului lung”. M-am descoperit la resturant, când a venit nota de plată și nu-mi mai ajungea brațul ca să văd ce scrie pe ea. Doamne, ce m-am speriat atunci! Cum, cum să mi se întâmple mie așa ceva? Și ce-o fi asta?

Venisem sănătoasă tun la masă și brusc totul era încețoșat. M-am dus mai la lumină, tot nimic, parcăp aveam o ceașă pe ochi. Sigur nu putea să fie ceva simplu. Niște oameni răi, care n-au vrut să recunoască unicitatea bolii mele, i-au zis banal hipermetropie. Dușmănoși!

D-asta zic, nu contează cât ai studiat, boala apare fără să te anunțe 😛

illnessSursa foto: pexels.com