VIAŢA DE ZI CU ZI

De mâncare îmi dați și mie?

Sunt fericită pentru că am văzut și eu vară la Londra. Îm ultimele trei zile, cam toată săptămâna de fapt, am avut temperaturi care par normale în orice altă țară pentru această dată din calendar. Aici când e soare nu stai să te mai gândești, lași tot ce aveai de făcut și te bucuri de vară că cine știe când ți se mai întâmplă.

Nu e ca la București să zici: lasă că mă bucur de soare weekendul viitor, ăsta mi-am propus să văd cele cinci serii de la House of Cards. Nope, aici șansa următoare s-ar putea să fie la anul! Bineînțeles că noaptea plouă. Toată noaptea. Spre disperarea lui fi-miu care ar vrea să ude el florile, nu ploaia

Așa că ne-am adaptat la cerințele locale și am stat mai mult pe afară, având astfel ocazia să văd cum își cresc englezii copiiî. Cola de la șase ani și chiar mai devreme, este regula. Totul evident garnitură la fish and chips sau inele de calamar, cea mai oribilă mâncare pe care a inventat-o mintea omenescă, după brocolli, conopidă și verzișoare de bruxelles 😛

Iar ”educația” alimentară începe de timpuriu. Astăzi lângă masa noastră stătea o familie cu un bebeluș sub un an. Bebeluș care pe post de prânz sau cină sau ce o fi fost,  a primit amărâtul două pachețele de piure de suc, din comerț evident. Nu, nu borcănale ci chestiile alea care se vând la supermarket, punguțele alea care se storc direct în gură. (nu dau numele că nu am nimic cu firma și să nu se interpreteze greșit), în timp ce mumă-sa și tac-su balotau niște paste și niște fripturi de-ți ploua în gură.

Și de ce se chinuia mă-sa să-i dea mizeria aia de suc, d-ai scuipa ăla mic și se strâmba, în timp ce întindea mâinile după orice din farfuriile lor.

Nu sunt organică, mult timp credeam că asta înseamnă să ai organe, și i-am dat copilului sare, zahăr și am gătit cu ulei. Ceva efecte nasoale se văd, pentru că a început să-mi întoarcă vorba, să aibă replică la orice și să mă strâmbe pe la spate.

Cu toate astea când era mic m-am străduit să cumpăr perele, sau merele, sau ce fructe îi mai plăceau măriei sale și să le fac eu piure. Nu, nu erau fructe bio de la bunica din grădina din fundul muntelui, dar măcar știam că au numai pesticide nu și conservanți. Cât de greu poate să fie să dai o pară pe răzătoare? Știu, ești suflet milos și tre să-i ajuți și p-ăia care fac mâncare pentru bebeluși, că au și ei salarii, chirii de plătit. Da pentru un suc de fructe???

Într-un final mama copilului se înduplecă și îi dă o bucățică de castravete. N-am înțeles de ce nu i-a dat un cartof sau o pastă ci castravete crud care mie mi se pare destul de greu de ronțăit de un copil fără dinți, chiar și când e fără coajă (nu era cazului acestui castravete). Și nu-i dă toată bucățica, ci bagă ea în gură, mușcă și îi dă ăluia mic ce a scos din gura ei.

Ăsta a fost momentul când m-am îngrețoșat maxim. am vrut să mă ridic să-i dau cuțitul meu ca să nu-i mai dea bietului copil mâncare molfăită în gura ei. Nu e prima mamă la care văd obiceiul ăsta. Or fi fost lupi și nu m-am prins eu? Sau vulturi care ziua se transformă în oameni? Bleah

Și mă mai mir de ce englezii sunt niște grași cărora le lipsesc principiile igienice de bază. Au busola dereglată de mici.

foodSursa foto: pexels.com

Lasă un răspuns