VIAŢA DE ZI CU ZI

Tu ești nenea lu` tanti mătușa lui Costel?

Când eram eu copil politețea era la rang de artă. Și nu numai cu membrii familiei, ci cu toată lumea. Nici nu mai povestesc de vremea odioasei dictaturi și a sinistrei sale soții, când unii oameni nu foloseau persoana a doua singular nici după ce se împrieteneau.

Ziceam săru`mâna tuturor celor din familie, bărbați sau femei, care erau muult mai în vârstă și ne adresam cu dumneavoastră oricărui alt adult. Nu era ”prietenia” asta de acum. Cu ”tu” vorbeai doar cu părinții, asta dacă nu erai mai de la țară și trebuia să le zici ”matale”, o combinație ciudată între tu și dumneavoastră.

Orice nouă figură apărea în apropierea familiei, trecea la statutul de tanti sau nenea, atunci când intra în circle of trust. Chiar și când povesteai de vreo întâmplare nu ziceai că ai văzut un domn sau un bărbat, ci un nene. O perioada am crezut că pe o vecină așa o cheamă, Tanti Tanța, asta după ce vreo câțiva ani am crezut că numele ei este Tanti de la doi! Mi-a sângerat inima când am aflat că e doar Tanța, și-a pierdut toată aura. Îi mai aveam pe Tanti mama lui Dănuț, Nenea cu dacia albastră sau Tanti aia de la 5 pe care nu o place nicio mamă.

Maică-mea în schimb făcea urticarie la cuvintele astea, motiv pentru care a interzis oricărui copil să-i zică tanti și nouă să ne adresăm cuiva cu tanti sau nenea. Dap, am avut copilărie neferictă, n-am avut niciun nene și nicio tanti.  Cum mă duceam la vreo prietenă acasă, maică-să încerca să fie apropiată și-mi spunea că pot să o strig Tanti. Dar n-aveam curaj, sincer, motiv pentru care păream cam înțepată.

Acum când m-am făcut și eu mare, am ajuns un fel de Tanti. Vecina mea indiancă i-a interzis lui fi-su să-mi spună tu, deși i-am explicat că nu mă deranjează, și îl obligă să mă strige Miss Oana.

Am și eu o întrebare, cum se zice ”tanti” în engleză?

neneaSursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Atenție, avem o vrăjitoare în bloc

Măcelarul de la colțul blocului e un englez tipic, gras și bătrân care îmi zice ”love” de câte ori mă vede. Inițial m-am bucurat, până am văzut că le zice ”love” tuturor octogenarelor care cumpără de la el. Stabilisem noi o relație de prietenie, bazată evident pe sumele de bani pe care le cheltuiesc în magazinul lui, dar era o prietenie frumoasă.

Asta până zilele trecute când m-am gândit că vreau să am preparate tradiționale la masa de paște și el m-ar putea ajuta. L-am întrebat timid și cu toată dulceața de care sunt eu în stare dacă poate să mă ajute și pe mine cu un cap de miel, că de, mi s-a făcut poftă de o ciorbiță ca la mama acasă.

Ăsta a fost începutul sfârșitului. Imaginați-vă niște ochi de melc, pe o față de buldog, cu niște fălci aflate în cădere liberă până la pământ în timp ce mă întreba cu jumătate de glas: vrei să gătești un cap de miel?

  • Da, tehnic, aș vrea să-l fierb
  • Și îl vrei tăiat bucăți?
  • Nuu, întreg
  • Cu ochi și dinți și limbă
  • Da, nu-i bai, îl cosmetizez eu acasă
  • Vrei să-ți dau un cap de miel întreg, pe care tu să-l tai bucăți acasă?

Am încercat să-i explic ce-i ciorba de miel, că e o chestie tradițională, cu un gust fabulos și că nu o să-i dau foc să fac din el cine știe ce poțiune magică. L-am pierdut, vedeam în ochii lui cum cu fiecare detaliu, mă consideră și mai ciudată, ca să nu zic nebună. A încercat să îngaime câteva cuvinte care semănau a conversație dar n-a reușit. Dacă tot l-am lăsat fără cuvinte, am mers la nivelul următor și i-am cerut jumătate de miel.

Sunt convinsă că tot blocul va afla că există o vrăjitoare printe ei.witchSursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Mami, am făcut ordine!

Nu știu cum e pe la case mai mari, dar eu cu fi-miu suntem în continuă luptă pentru definiția cuvântului ordine. Simt că ne aflăm pe planete complet diferite și n-am nici cea mai vagă idee dacă într-o zi planetele astea se vor întâlni. Tot mai iau în calcul posibilitatea să-l fi schimbat la naștere și dintr-o întâmplare d-aia absolut inexplicabilă, copilul ăsta care stă cu mine în casă să-mi semene fizic.

Na, sunt persoane care spun că și câinele începe să semene cu stăpânul după câțiva ani. Asta este singura explicație pentru faptul că acest copil n-a moștenit nici cel mai mic braț din gena ordinii, gena care la mine este superdezvoltată. Nu sunt fan curățenie, nu umblu să șterg parful de trei ori pe zi, dar sunt obsedată de ordine. Da, borcanele trebuie să stea TOATE cu eticheta spre față, hainele să fie așezate pe culori și fiecare lucrușor să stea la locul lui bine stabilit dinainte, pe baza unei ecuații complicate.

Am încercat print toate mijloacele să-i explic ce înseamnă ordine. Cu filmulețe, cu cuvințele, cu desene, l-am mituit cu bani. I-am dat 2 penny pentru fiecare zi în care-și face ordine. După patru zile a hotărât să moară sărac: ”mami, n-am ce să fac cu banii, îmi cumperi tu ce am nevoie”! I-am făcut și o schemă logică

ordine

I-am arătat în detaliu, cu exemple parctice,  ce înseamnă să fie Ioan fericit și ce înseamnă să fie Ioan supărat. Am vorbit singură. Ideea lui de ordine este să strîngă tot și să ascundă prin diverese locuri, precum pisica. ”mami, n-ai zis tu că nu vrei să le mai vezi? am rezolvat, nu le mai vezi!”

Nu-l deranjează cu absolut nimic dacă-i pun lângă castronul cu mâncare pantofii plini de nori, atâta timp cât aceștia nu-i obstruează vederea la televizor. Și da, bărbații se nasc cu gena aruncatului fiecărei șosete în alt colț al casei, nu este ceva care se învață prin ani grei de practică.

Sâmbătă m-a anunțat solemn că-și face singur ordine în cameră. Am fost convinsă că urmează să ceară ceva pentru acest efort supraomenesc. În clipa în care el a rostit aceste cuvinte pariez că undeva în lume căprioarele s-au oprit din băut apă, leii din alergat și iarba a încetat să mai crească. Dacă nu termina rapid procesul acesta, aș fi putut să rămân veșnic tânără, căci am simțit cum timpul s-a oprit în loc.

După cele 15 minute de curățenie executate de el, am umblat vreo câteva ore prin casă, ca să găsesc lucrurile pe care le-a pus la locul lor. De la unele mi-am luat adio, sunt convinsă că nu le voi mai vedea niciodată, poate doar când mă mut?

Nu poate. Pur și simplu nu poate să descifreze înțelesul cuvântului ordine. Oricâtă educație bag în el , neuronii lui sunt incapabili să proceseze semnificația acestui cuvânt. Nu înțelege care-i diferența între hainele mototolite pe scaun și cele puse în șifonier, de ce trebuie să strângem farfuriile după fiecare masă și nu ne salvăm energia să facem acest lucru doar o dată pe zi sau de ce nu putem să facem slalom printre mașinuțe, ci trebuie să le strângem zilnic!

Sigur l-au schimbat la maternitatekid-2586010_1280sursa foto: pixabay.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Dragule, facem și noi un copil?

Nu știu câți ați văzut o naștere naturală, dar una pe bune. Nu, nu alea din filmele americane în care ea este transpirată și cu lacrimi de bucurie îl strânge de mână pe el, în timp ce țipă teatral de vreo trei ori și ulterior pupă amândoi mogâldeața proaspăt născută în timp ce se privesc ochi în ochi, fericiți că au luat parte împreună la acest miracol.

Nope, astea sunt povești. Mă refer la nașterea reală, aia în care ea ar omorî pe oricine e în jur, când printr-un loc mic, mic iese ceva mare, mare. N-ați văzut? Atunci e bine să râmâneți așa, cu cunoștințe limitate. Prima dată când am văzut o naștere d-asta, pe bune, eram în facultate. Evident mă așteptam ca ea să intre în sală rujată, senină, să împingă de două ori cu zâmbetul pe buze și apoi să plece fericită acasă cu copilul.

Cam așa a și fost.. A plecat acasă cu copilul, a împins vreo 2 ore, avea un zâmbet pe față, dar era cam de hienă. Cum să spun eu în cuvinte frumoase, miracolul ăsta al nașterii naturale e mai horror. În primul rând doare, rău. E aproape cam ca o gripă la bărbați. Da, atât de nasol e. În al doilea rând se dilată niște chestii pe care n-ai vrea să le vezi dilatate vreodată. E firesc, doar trebuie să se uite vreo trei perechi de ochi pe acolo, și te bucuri că tu ești cu fața-n sus, altfel e minunat să vezi cum tu stai cu picioarele în sus și unii au priveliște VIP la vaginul tău.

În al treilea rând nu te mai interesează nimeni și nimic. Singurul tău scop este să scapi naibii de chestia aia care ba vrea, ba nu vrea să iasă din tine, să nu mai simți o grămadă de ochi care ți se uită până-n amigdale pe partea cealaltă și tot felul de mâini străine aflate în niște locuri în care nu te-ai gândit că ar putea să încapă. În al patrulea rând nu mai controlezi nimic și pot ieși tot felul de sunete și de chestii pe peste tot.

Cam așa arată peisajul ăsta mirific al nașterii naturale. Acum lămuriți-mă și pe mine de ce ar vrea, sau ai vrea, că bărbată-tu să vadă live, eventual să mai și înregistreze că poate vreți să revedeți, acest spectacol? Eu nu mă prind nici de ce ar vrea el să fie în sala de cezariană dacă nu e doctor, dar acolo hai să zicem are satisfacția că te taie cineva :P.

Știu, nu-mi ziceți, se sudează cuplul, trec împreună prin orice experiență. Da nu-i mai bine să fim noi egoiste? Aaa, dacă ești la al patrulea copil îi faci și o poză să o țină în portofel, ca să fii sigură că ai scăpat, îi pui pe desktop sau pe ecranul telefonului. Eu dacă aș vedea așa ceva, n-aș mai atinge locurile alea veci și nu mă impresionez ușor. Sincer nu-mi imaginez cum se mai poate cineva juca de-a doctorul după ce a văzut așa ceva! Mie mi-ar fi frică, zău, dacă mă pierd acolo?

babySursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Când ”bestia” atacă din nou

Ieri dimineață dormeam cel mai dulce somn, ca orice om cu mintea întreagă care ignoră cu desăvârșire ziua fatidică de luni, când a început să bipăie diavolul tehnologic. La 7 dimineața intrau mesaje pe whatsapp de ziceai că am câștigat la Loto și toți vor să-mi fie prieteni.

Au început mamele de pe grupul de la școală, întrebând îngrijorate dacă se merge la lăcașul educațional sau nu. M-am uitat la ceas, arăta luni, m-am uitat repede la calendar nu era nicio zi bancară, așa că nu pricepeam. Cu ochii cârpiți și părul blond mi-a luat ceva timp să mă prind de ce într-o zi normală de luni ne-am pune problema să privăm copiii de setea de cunoaștere. Vremea ne era potrivnică.

N-apuc să diger bine vestea minunată că ar putea fi rost de stat acasă, când încep mesajele pe grupul de whatsapp de le birou:

  • Son of the beast from the east struck
  • Extreme weather condition, I will not even attempt to drive
  • Hopefully everything will be back to normal tomorrow
  • People stay warm and stay inside, don`t risk to venture outside

Ultima chestie m-a convins să mă dau jos din pat și să dau piept cu urgia albă care atacase Londra peste noapte. Cu teamă (căci seara când mă culcasem peisajul era mai degrabă primăvăratic) m-am uitat pe geam. Am mers cu ochii închiși până la fereastră să nu mă izbească albul. Mă și gândeam cum naiba scot eu mașina din nămeți, căci evident aici n-am lopată, n-am nisip, n-am lanțuri, n-am nici măcar răzuitor de parbriz. Da, iar m-a prins nepregătită.

ninsoare

Am fost pur și simplu în stare de șoc când am văzut peisajul ăsta apocaliptic. Nu-mi venea să cred, cum peste noapte s-a putut întâmpla urgia asta. De ce ne pedepsea Atotputernicul așa? Clar, trebuia să stau acasă, niciun servici nu merită să-ți riști viața în aceste condiții vitrege și orice șef care ți-ar cere să ieși din casă când afară este așa, ar trebui demis fără întârziere!

Cu inima cât un purice, așteptându-mă să văd doar pusiu, m-am dus să mă uit și de pe fereastra care dă spre ulița principală. Da, bestia lovise din nou, cu o putere greu de imaginat. Nămeții au atins înălțimi istorice, în unele locuri ajungând chiar și până la un centimetru. Temperaturile au scăzut dramatic până la 1 grad, transformând totul în gheață, iar vântul bătea nemilos cu viteze care atingeau și 2 cm pe oră!

Mi-am pus la încercare tot curajul și priceperea ca să conduc pe străzile pline de gheață și puținii viteji cu care m-am întâlnit la birou s-au uitat la mine ca la Braveheart!

ninsoare_2

În acest iad alb, niște părinți au trimis copiii la școală doar cu șosete d-alea până la genunchi, și piciorul gol în rest, fără căciuli sau cu pantofi d-ăia de carton.

Sursa foto: aifonul proprietate personală

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

Pe voi nu vă enervează oamenii ăia care fac numai bine?

Eu stau prost cu răbdarea, da prost de tot. Dacă vrei să mă enervezi ajungi cu 2 minute mai târziu la întâlnire. După un minut deja trepidez, la trei sunt în sevraj. Dar despre cum e cu punctualitatea scriu altă dată. Ei, lipsa asta a mea de răbdare, mă face să nu mă prea uit la seriale. Nu pot să aștept o săptămână să văd dacă ea a ieșit din comă, dacă spionul împușcat pe râu chiar a căzut în apă sau stă agațăt de marginea podului, dacă el o cere de soție sau nu.

Așa de nerăbdătoare sunt, încât atunci când citesc o carte, după primul capitol, când am aflat personajele, citesc ultimul capitol, ca să știu cum se termină. După ce am aflat că ea moare și el naște, îmi continui liniștită cartea, și o savurez ca și cum n-aș ști ce le așteptă pe personaje.

Cu toate astea m-am uitat la Anatomia lui Grey, House of Cards, și mai de curând la Designated Survivor. Ultimul mi-a plăcut mult în prima serie. Venea după House of Cards, și parcă părea mai real și arunca o imagine mai bună asupra politicienilor. Asta până am început să mă uit la a doua serie. Domne, ăsta are mereu câte o criză, rezolvă totul prin bunătatea sufletească, în cele 45 de minute ale episodului, el nu greșește, se gândește numai la binele altora și nimeni din jurul lui nu-i seamănă.

Fiecare episod se termină în uralele publicului, el n-are nicio problemă să-și ceară scuze, mereu e singurul care se gândește la câte o chichiță legislativă, deși era arhitect, și îi convinge pe toți să colaboreze cu el. Eu nu cred, na, ce să fac, dar nu cred în oameni d-ăștia care emană numa bine și bunătate. Știu, e în filme, dar tot mă plictisește de moarte cum binele ăsta sufletesc învinge spionajul rusesc, aduce la sol navetele spațiale avariate, le dă înapoi pământul indigenilor și rezolvă criza militară din Orient.

Asta e, nu pot. Vreau ca-n viață, să mai câștige și răul

kind peopleSursa foto: pexels.com