GÂNDURI BLONDE · VIAŢA DE ZI CU ZI

Ciuboțica cucului, semn de inteligență superioară

Ieri am lenevit că de, eram după vacanță și eram cam obosită :). Am ignorat cu o grație suverană cele 125 de emailuri din inbox (nu înțeleg ce naiba o fi în atâtea emailuri că văd că uzina e încă în picioare, dar mă voi delecta toată ziua cu ele bănuiesc) și m-am bucurat de ceva nori londonezi, ceva filme bune (vă recomand din suflet Wonder) și scroll pe facebook. Noul algoritm de la minunata paltformă nu-mi mai arată ce-au mâncat românii la micul dejun și nici poze cu animăluțele lor, așa că a trebuit să caut specific.

Și în scroll-ul ăsta frenetic am dat peste niște articole de am râs cu lacrimi, deși cred că unele ar fi de plâns. Unul dintre ele mi-a atras atenția în mod special, căci Olivuța Steer e pistol cu apă pe lângă autoare. Ea măcar se chinuie să caute niște surse științifice, adesea scoase din context, care să-i susțină teoriile.

Ideea de bază era că firmele de medicamente sunt într-o cârdășie mârșavă cu medicii și urmăresc exterminarea populației prin pastile și vaccinuri. Două fraze mai jos vorbea despre cum aceiași mărșavi vor să se îmbogățească de pe urma oamenilor bolnavi și crează special bacterii și boli. Am vrut să comentez și să întreb cum naiba se pupă asta cu exterminarea populației, dar mi-a fost teamă de răspunsul pe care l-aș putea primi.

Dar punctul forte al articolului era ciuboțica cucului, și semnele superioare de inteligență pe care le demonstrează cei ce o utilizează. Să vă spun că vindecă tot, chiar și boli pe care conspirațiile firmelor de medicamnete nu le-au descoperit, sau v-ați prins deja? Exista o ”schemă terapeutică” pentru fiecare afecțiune. Ești răcit? Nu-i nimic, ia decocot de ciuboțică și în două zile ești ca nou. Ai pietre la rinichi: Pfaa, păi n-ai auzit de ciuboțica șmecheră? Bagă șase picături și te pipi nisip cât ai zice ”cucului”.

Ai cancer? Câte 12 picături de bălărie de trei ori pe zi și scapi de moarte. Infecție cu virus hepatic? O nimica toată, 25 de picături pe zi timp de 30 de zile. Orice tratament trebuie însă început cu 72 de ore de post negru, pentu ca buruiana miraculoasă să atace direct ADN-ul bolii. Ha, la asta nu v-ați gândit! Cât de cool e ciuboțica cucului de știe ea cum să dea direct în adeneu: die bitch!

Dacă ai mațul plin se încurca și ”cucul” și nu mai știe pe cine să atace, așa că pentru rezultate optime ia de te înfometează neamule. Nu știu dacă ai nevoie de 72 de ore și la răceală, că aia oricum trece în câteva zile, deci până te-ai purificat ai scăpat de boală. Nu zice nicăieri dacă se descurcă cu autismul și cu sindromul down, sau aici are nevoie și de ajutorul aghiasmei? Trebuie să mai revizuiesc

Ca să știți, în funcție de boală bei ceai, decoct sau tinctură, și nu le dai pe gât ca pe țuică, nici vorbă. Ceaiul îl bei în înghițituri mici, pe parcursul a 30 de min, în timp ce stai în pat, ca să călătorească lin prin organism. Tinctura musai înainte de masă, din linguriță de lemn (fierul inactivează substanța!) și ținută jumătate de secundă sub limbă să se încălzească. Așa da, înțeleg, dacă ceaiul o ia la vale lin se uită stânga, se uită dreapta, reperează celula cu buba la adn și dă-i atac. Dacă se duce repede n-are timp de evaluare, ci e atent să nu aibă rău de coborât. La fel și cu tinctura, dacă e rece, e cu mințile aiurea de la frig și nu se poate concetra.

Și ca să fie miracolul miracol, nu numa că scapi de orice boală ai avut sau vei avea vreodată până la al șaptelea neam, te bucuri de viață îndelungată și de stimularea neuronilor. Nu, nu doar că îi excită, ci îi face să se înmulțească. Prin urmare, te-ai născut prost? No problem, vine ”cucul” și îți crește niște neuronii.

Pe mine asta m-a convins, mă duc să fac stoc, sper să-mi încapă toți neuronii în cap 😛intelligenceSursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Prima vacanță în doi

Am mai fost plecați împreună, dar niciodată doar noi doi. Mereu am căutat să mai fie cineva cu noi, căci parcă îmi era teamă de singurătatea asta în doi. Ce-o să ne spunem 4 zile? Dacă epuizăm subiectele, dacă nu avem nimic de vorbit, dacă nu reusim să găsim lucruri comune? Așa, când sunt mai mulți, te supui voinței grupului și ai o portiță de scăpare. Plus, n-o să ne privească lumea ciudat, n-or să apară întrebările alea stânjenitoare în privirile celor din jur?

Ba da, au apărut și nu doar în priviri ci uneori și în cuvinte, dar nu m-au deranjat deloc, pur și simplu nu mi-a păsat. Am reușit să facem un program care să ne mulțumească pe amândoi (mai mult pe mine, dar asta e) și de vorbit, nu ne-a mai tăcut gura (mai mult lui). Ne-am bucurat de fiecare lucru nou pentru că îl descopeream împreună, pentru că parcă scriam pagină după pagină la cartea noastră cu amintiri. Am făcut și multe poze ciudate pe care nu le vom arăta publicului, am râs mult, am vizitat mult, am obosit mult (mai mult el).

A fost bine doar în doi, mai bine decât mă așteptam. Am avut doar programul nostru, nu a trebuit să ne pliem după nimeni, ci doar după propriile plăceri și puteri. Orarul cu un copil, care nu este atât de mic încât să mai stea în căruț și să-și facă somnul de frumusețe cât tu savurezi o cafea la terasă sau un obiectiv turistic, dar nici așa de mare încât să reziste o zi de mers, este provocator. Dar fiind doar noi n-am simțit că aș fi putut să fiu în altă parte la anumite ore. Cu fiecare concediu descopăr la ele noi resurse fizice și noi plăceri.

Mi-a lipsit totuși interacțiunea cu un alt adult, mai vrei la un moment dat și discuții serioase, și existența cuiva cu care să savurezi un pahar cu vin, cineva care să aprecieze la justa valoare toate bisericile și castelele văzute. Și lui îi plac, faptul că încă n-a învățat istorie însă își spune cuvântul. Totuși am avut cel mai bun partener cu care să mă întrec la mâncat vestitele nata sau pillows (cu mândrie spun că am câștigat, deși ficatul meu a fost pus la grea încercare😀), la alergat pe plaja din Cascais, la imitat suricate și ghicit animale sau la cățărat pe ruine. Nu știu dacă eu am dat în mintea copiilor sau el în cea a adulților, cred că fiecare câte puțin.

Despre Lisabona….sentimente amestecate. Un oraș frumos, nu fabulos, nu l-aș da niciodată pe Roma, Verona sau Paris, care se străduiește să facă față infuziei de turiști. Nu l-aș numi un oraș child friendly datorită dificultăților de a găsi mâncare diversă (dacă nu mănânci pește sau burgeri, greu să găsești o pastă decentă sau o friptură simplă în zonle turistice) și a străzilor în pantă, mai exact sub formă de pârtie neagră (dacă ai copil în căruț sau manducă trebuie să te pregătești de un efort considerabil, iar dacă este pe picioarele lui obosește destul de repede). Este însă un loc în care poți ușor să îmbini lenevitul cu vizitatul, deoarece nu sunt foarte multe obiective turistice, și alea câteva sunt cam concentrate în aceeași zonă, patru zile cu tot cu Sintra și Cascais sunt suficiente.

Un oraș frumos, călduros, mai potrivit pentru adulți, dar minunat pentru o scurtă pauză. Nouă ne-a priit și va rămâne în amintire drept primul loc în care am fost doar noi 😀

Sursa foto: arhiva proprie

VIAŢA DE ZI CU ZI

Am hotărât să nu mai fac poze

Am tone de poze cu toate pietroaiele, toate tablourile din locurile în care am fost vreodată, cu fiecare biserică, fiecare castel monument sau ruină. La 95% dintre ele nu m-am mai uitat din ziua în care le-am făcut. Nici măcar la cele recente nu mă mai uit, la cele din călătoria care tocmai a trecut. Nu mă duc seara în cameră să mă uit la cele de peste zi. Îmi amintesc prima dată la Paris, când am consumat câte un card de memorie în fiecare zi. Nu mai știu unde sunt pozele acelea, probabil pe vreun hard extern, pus bine într-un sertar.

Pe urmă am început să omor icloud-ul de la telefon, căutând unghiul perfect pentru nu știu ce poze. De multe ori parcă n-aveam timp să mă bucur de frumusețea locului căutând momentul ăla în care nu e nimeni în cadru și pot să fac poza aia de revistă. Eram ca asiaticii de care râd mereu, că ei n-au timp de vizitat că-s prea ocupați cu pozatul și văd ei din poze pe unde au fost 😀 Hai să prind clădirea aia, dar stai că parcă din unghiul ăla e mai bine și dacă mai aștept cinci minute să se lase întunericul e și mai bine.

După ultima plecare am hotărât să nu mai fac poze. Eu nu mă mai uit pe ele și nici nu le fac să le arăt cuiva. Dacă vreau amintiri le am pe retină, n-am nevoie de poze. Fac câteva cu peisaje, cu noi sau cu o mâncare bună și atât. De ce să-mi irosesc timpul producând niște amintiri goale? Dacă o să mă lase mintea așa de tare încât să nu mai știu pe unde mi-au umblat piciorușele , sunt convinsă că pozele nu vor fi de mare ajutor. Copilul sigur nu se va uita pe ele , iar copiii lui nici atât, poate doar ca să facă mișto de cum era îmbrăcată bunica 😀

Încerc să creez aminitiri din momente, nu din poze, să fac ceva de neuitat în fiecare loc, acel ceva care nici măcar nu poate fi prins într-o poză

Sursa foto : pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Mirosul ăla de plăcinte calde și iubire

La fi-miu la școală vine o mămică de genul celor care ajung la emisiunea „viața mea la 300 de kg”. N-am urmărit-o, dar îmi imaginez că are un minivan cu care vine, altfel nu știu ce suspensii îi fac față. Femeia asta este cel mai vesel om pe care l-am văzut vreodată, iar băiatul ei la fel. Intră pe poartă râzând amândoi, rumeni în obraji, ăla mic cu o claie roșcată și creață care se încăpățânează să obstrueze o fățucă pistruiată, și se distrează amândoi de minune încercând să facă puțină disciplină în acest haos.

Puștiul are aparat auditiv dar se poartă de parcă toată lumea e a lui, iar maică-sa nu schițează niciun gest care să amintească de acest impediment. Îi dă cel mai strașnic și autentic pupat înainte de a intra în clasă, parcă aștepți cu sufletul la gură să auzi ”țoc” și mereu îi urează o zi bună. Când îi vezi pe amândoi îți vine să te arunci la pieptul ei. Parcă este Mammy din Pe aripile vântului, când trec pe lângă ea îmi vine să o amușin, tot căutând mirosul ăla de iubire și de ceva bun.

De cozonaci, da, d-ăia care miros de la parter, de parcă simți că nu mai reușești să apeși butoanele de la lift de poftă, de pâine aburindă scoasă din cuptor, plăcintă d-aia cu mere și cu scorțișoară, gogoși  d-alea care parcă transmit mirosul pe sub ușă, ăsta îmi închipui eu că este parfumul acestei femei

Sclifositele alea slabe, sunt toate numa o acritură 😊homeSursa foto: pexels.com

GÂNDURI BLONDE · VIAŢA DE MAMĂ

Îmi place totuși ceva în Anglia

Sunt o cârcotașă. Na, am recunoscut. Bine, de fapt nu sunt cârcotașă doar ca să mă aflu în treabă și nici în exces, ci atât cât să cresc puțin calitatea vieții, că doar spre asta tinde orice muritor, nu? D-aia tot mă iau de englezi, pentru că se mulțumesc cu foarte puțin și vreau să-i stimulez să ceară mai mult de la viață, nu doar fish and chips 😊

Deja la birou nu pot să mă mai plâng, ăia îmi zic mereu că am standarde înalte și nu ne potrivim. Dap, faptul că vreau cartofii curățați de coajă (na, uite așa vreau eu să renunț la seleniu) și morcovii răzuiți mă pune pe un piedestal. Ei, în toate nemulțumirile mele londoneze, pe lângă priveliștea din sufragerie, care face toți banii în alea trei zile pe an cât e soare, îmi place școala. Nu sistemul educațional ca atare, ci modul în care sunt organizate școlile.

Din punct de vedere academic încă nu mă prind dacă presiunea asta enormă pusă pe copil să citească și să scrie cursiv la cinci ani, sau ideea că de la 4 ani trebuie pregătiți pentru școală și adio odihnă de prânz, va da roade în viitor. Fără dubiu, scrisul și cititul oferă o independență extraordinară, dar mă întreb dacă toată oboseala asta nu vine cu un cost. Da, sunt mândrâ că la nici șase ani fi-miu știe să scrie și să citească în două limbi, dar sunt convinsă că nu reprezintă un barometru al rezultatelor viitoare. Eu sunt de părere că fiecare are ritmul lui, momentele lui, și atâta timp cât mergi la școală vei învăța scrisul și cititul. Niciun copil nu face la 18 ani în pampers sau stă cu suzeta în gură, toți renunță la ele în ritmul lor.

Dar ce apreciez la școli este securitatea, disciplina și egalitatea. Securitatea există la orice școală, privată sau de stat, și pleci de acolo cu sentimentul că nu trebuie să stai cu teamă că-ți iese copilul în stradă, sau pleacă cu altcineva. Disciplina de asemeni nu se discută, poate cam riguros totuși. Egalitatea însă cred că e marele avantaj, avantaj pe care îl aduce uniforma. Eu am fost la școlă pe vremea odioasei dictaturi, prin urmare urăsc uniforma. M-am enervat când m-au pus englezii să îmbrac copilul în culori terne și anumite tipare, până și pantofii grebuie să fie de un anumit fel.

Dar după șase luni îi văd beneficiile. În primul rând că nu -și face copilul zob hainele alea bune. Deja a rupt două perechi de pantaloni de școală în genunchi, cred că se aruncă pe teren ca fotbaliștii, altfel nu-mi explic performanța. În al doilea rând sunt toți egali. Nu știe niciunul ce sunt părinții celuilalt sau ce resurse materiale are alt coleg, ceea ce îi face să se evalueze după felul în care se poartă, nu după brandurile care aleargă pe ei. Toate școlile primesc și copii care sunt în grija statului. Inclusiv cele private au câteva locuri ptr astfel de copii, cu rezultate foarte bune, care altfel n-ar avea parte de un mediu mai stimulant. La școlile de stat, acești copii au întâietate la înscriere.

În curtea școlii nu-ți dai seama care a venit cu mașina proprie și care cu bus-ul consiliului local, sunt toți la fel, niște copii care au venit la școală și încearcă ceva distracție înainte de ore. Viața copiilor instituționalizați este și așa destul de gra, fără să mai fie nevoie să se lupte cu o școală proastă sau cu marginalizare din partea copiilor care au bani de un pantof din piele.

School

Sura foto:pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Cât de mică e o lume mare?

Acum câțiva ani, cineva mi-a spus că citise un studiu, care spunea că suntem conectați cu fiecare a cincea persoană. Stai ușor băiete, că eu nu mă conectez cu nimeni! În principiu, fiecare a cincea persoană din lume împărtășește cu tine o cunoștință comună.

Da, sigur, dacă ești Trump sau vreun alt d-ăsta cunoscut. N-am vrut să-l cred, mi se părea imposibil să mp duc eu la capăt de lume, unde nu cunosc pe nimeni și să găsesc pe cineva, care cunoaște pe cineva pe care-l cunosc și eu. Exclus.

Nu m-am mai gândit la acest studiu până ieri, când din senin primesc un mesaj de hello de la o veche cunoștință dintr-una din firmele în care am lucrat. Lumea pharma în Romțnia este mică, un fel de Smallville. Eu spun mereu că noi suntem ca traseiștii politici, schimbăm corabia ca să menținem funcția. În cincisprezece ani de muncă în industrie, am ajusn la a cincea companie :).

Ei, și ”hello-ul” îl primesc de la un fost coleg dintr- o companie la care nu mai lucrez de câțiva ani, care nici măcar nu era român sau locat în românia și care îmi transmite salutări de la primul meu șef din Anglia. Un fel de mătușa lu bunicu, lu verișoara, lu vecina, lu fratele lu tata. Cei doi lucrează mai nou la aceeași fabrică și ghici cine-i a cincea persoană coumnă? 😛

Ce mică este lume asta mare 🙂

worldSursa foto: pexels.com