VIAŢA DE ZI CU ZI

La Londra nu-i chiar ca la televizor

Din când în când mă mai ia dorul de casă și vreau să știu cum mai merge treaba în țărișoara mea. Așa că bag repede un sărch pe onlain ca să mă pun la curent cu noutățile. Am și știri proaspete tot timpul, dar uneori vreau să le mai aud cu interpretare jurnalistică. Uite așa fu și azi când am văzut la știri cum la Londra ninge și autoritățile fac față.

M-am ridicat de pe scaunul ăla în care mă așezasem comfortabil ca să lenevesc pe banii uzinei și m-am uitat afară. Nimic. Soare și frumos. M-am mai uitat o dată la știre, iar afară, m-am uitat să văd dacă știrea e de anul ăsta că tot nu pricepeam de ce se vede ninsoare de la București și de la mine de pe geam nu.

Am dat pe google să-mi verific locația, scria Londra. E adevărat că eu nu stau chiar în centru Londrei, ci mai la vest așa, adică nu-mi bat în geam cu coana regină și poate ea a dat comandă de niște zăpadă că cine știe câte șanse mai are să o mai vadă, dar nici ea nu e chiar Olaf ca să aibă propriul norișor de zăpadă. Deci vremea e cam la fel în tot orașul.

Și ca să lămurim mitul ăsta al autorităților care se descurcă pe malul Tamisei, în primul rând că aici nu ninge. Fulguie cam jumătate de oră, pe urmă este soare două ore, iar mai fulguie puțin de zici că vine apocalipsa, iar niște soare. Prin urmare în cel mai pesimist caz ai zăpadă de vreo doi centimetri. Buun, dacă faci poză taman în clipa aia nasoală de ninsoare poți să spui că e prăpăd.

Temperaturile de -5 grade sunt considerate extreme, iar -10 mulți au văzut doar în cărți și-n filme. Dacă totuși e o iarnă nasoală și se ajunge la 10 cm de zăpadă, totul se blochează. Transportul public se oprește, școlile se închid, toată țara hibernează. Pentru că ei nu se deranjează să dea cu vreo substanță pe străzi, iar de cauciucuri de iarnă n-au auzit. Am câțiva colegi care stau în afara Londrei și azi n-au penetrat până la uzină, că la ei în sat a nins și trenurile au fost anulate.

Așa că, nu știu cum e în România, dar la Londra nu e ca la televizor

snowSursa foto:pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

M-am apucat de slăbit

Am mai încercat chestia asta și de fiecare dată îmi propuneam să încep de luni. Mă ținea voința cam până marți pe la prânz când îmi aduceam aminte de vorba bunicului: ”grasă și frumoasă”. Așa că amânam pentru lunea viitoare, că doar n-o fi foc încă o săptămână. D-aia am zis acum să încep de sâmbăta.

Iau viața-n piept, sau rup pisca în două, sau cum s-o mai zice. Nu aștept până luni, m-am hotărât, acționez. Asta a fost vineri seară. Sâmbătă dimineață m-am trezit cu o poftă de slăbit ceva de speriat. Deja visam ”decât” dulciuri vegane (deci la dulciuri nu renunț, ca să ne fie clar), shake-uri proteice, gluten free/sugar free stuff, moamă vreo două ore am navigat pe la toate magazinele online care promiteau ”viață sănătoasă”.

Nu, niciodată n-am luat în calcul varianta activitate fizică, pentru că am citit eu că înainte și după sport trebuie să mănânci ceva, păi și atunci ce făcurăm? Nu era vorba că slăbim? Eu înțeleg de aici că sportul e nerecomandat, ba aș zice chiar contraindicat.

Voința aia de nezdruncinat m-a ținut până la primele două clătite pe care i le-am făcut copilului. Am făcut și pentru mine două, doar pentru că m-a rugat fi-miu să nu mănânce singur. Dar erau cu dulceață bio făcută de sorel, din fructe bio, deci practic nici nu au calorii. Și oricum nu trebuie să începi foarte restrictiv din prima zi ca să nu ți se facă rău. Trebuie să adaptezi organismul ușor, ușor, să n-ai căderi de calciu

Așa că weekendul l-am folosit pentru adaptare. Am ciugulit câte puțin, că așa e bine, să mănânci puțin și des. Puțină ciorbiță, puțină cărniță, puține paste, puțin piure, cât să nu mi se facă poftă de ceva și să mă ia cu leșin de la lingurică. Și ca să nu-mi scadă glicemia, să mă trezesc cu perfuzii d-alea care cică te îngrașă, am ținut totul sub control cu înghețată. Chiar dacă știu că nu îngrașă, da, tot la zero calorii e și ea, am fost cumpătată și m-am limitat la o cutie pe zi.

Azi e luni seara, și voința continuă, simt că sunt pe drumul cel bun. Am mâncat doar șase aripioare, de pui free range și gătite de mine la cuptor cu ulei de măsline și sare, din nou aș zice zero calorii, un castron de supă (zeamă de carne, zero calorii) și niște budincă de orez. Bine, asta poate avea vreo 3-4 calorii dar oricum nu contează că după ea am băut niște nucată, pentru digestie, home made de surioara din dotare (nu vinde, face doar pentru mine așa că, pofta-n cui)

Primele zile sunt grele, până te obișnuiești cu regimul. Aș zice că m-am adaptat exemplar. Sunt foarte mândră de mine.

regimSursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Petrecere în sala de parastase

Ați văzut filmul ”Cuibul de viespi”, când fac ăia petrecere în cavou? Viața bate filmul, eu am fost la petrecere de copii în sala de parastase. Știți cum au la noi bisericile sală de parastase, ca să-ți iei adio de la răposat la locul faptei.

Ei, la fel e și la Londra, „decât” că sala e pentru orice: nunți, botezuri, parastase, aniversări, în funcție de cine ajunge primul, ordinea numerelor de pe tricou😀. Nu înțelegeam eu ce fac ăștia cu atâtea biserici, când ei n-au nicio treabă cu religia, de exemplu ai liber de zi bancară, nu de ziua vreunui sfânt. Acu e clar. Și e îngrămdeală mare pe sălile astea, noi invitația am primit-o cu o lună înainte de eveniment.  Nu știu cum o fi cu ăia care mor spontan, neprogramat?

Sala de parastase arată ca o sală mai mică de teatru, are scenă (s-o fi punând mortul pe scenă la biserica anglicană, să dea un ultim recital ?) cu cortină și lumini…..în formă de lumânare evident. N-am văzut cruci, icoane, nimic care să-i strice necredinciosului englez cheful de petrecere. Pe marginea sălii erau scaune, cum era pe vremuri la căminul cultural (noroc c-am ajuns devreme să prind rădăcini pe un scaun), niște măsuțe și scăunele unde să mănânce puradeii și un balon d-ăla gonflabil, unde ăștia mici să se calce pe picioare.

Nu a trebuit să ne închinăm, să cântăm psalmi, să cotizăm la cutia milei sau pușchea pe limbă să ne spovedim. Ba din contră, s-a dansat pe muzică rap, care se revărsa dintr-o boxă de U2 n-a avut la niciun concert (să se audă mai bine rugăciunile cred). Domne, biserica este modernă, are loc de fumat afară și rețea wi-fi care evident se numește Saint, parolată că la cele sfinte nu ajungi pe gratis. Scria pe ușa de la bucătărie că ceaiul și cafeau trebuie să fie ”curate” și nu m-am prins dacă trebuiau aghesmuite înainte sau descântate.

Oricum, am știut din prima că nu trebuia să mă duc, căci am lovit mașina în parcare, că de, dacă m-am îmbrăcat în pantalnoi de piele și cizme cu toc, n-am rămas nepedepsită. Și cum ce începe prost, continuă și mai prost,  cred că gazda a invitat toți copiii pe care îi știa, care la rândul lor au simțit nevoia să vină cu toți frații din dotare, câte 3-4 în cazul familiei tradiționale britanice, și fiecare copil a primit de la intrare câte un fluier de petrecere. Încă îmi mai vâjâie capul.

A mai primit fi-miu o invitație, tot la biserică. În ritmul ăsta o să cunosc toate sălile de parastase din vestul Londrei😉

party_2

Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Neamțul ăla care mi-a zăpăcit mințile

Știți care era prenumele lui Alzheimer? Nu? Uite așa începe 😛

Până de curând ziceam că e glumă, dar vă zic sincer că neamțul ăla mi-a zăpăcit mințile. Am început să uit. Dar nu, nu că uit să scot radical din 1457 fără calculator, ci uit de la fotoliu până la canapea ce program vroiam să văd la televizor. Mi se întâmplă niște lucruri incredibile.

De exemplu mă duc la dulap, văd ciocolata și nu mai știu cum îi zice și ce este. Și atunci mă văd nevoită să mănânc din ea până îmi aduc aminte. Este aboslut groaznic pentru că memoria pur și simplu se încăpățânează să nu revină de la prima bucățică. Sau plec din casă să mă duc la supermarket și mă trezesc în magazinul de pantofi, cu trei perechi noi cumpărate. Pentru că pur și simplu nu mi-am mai adus aminte dacă am sau nu pantofi acasă.

Sau mă duc la sala de gimnastică, intru în ea și uit de ce-am venit, și atunci plec. În ultimul timp mă trezesc, mă îmbrac, abia aștept să mă duc la muncă, și când ajung la servici uit de ce m-am dus. Și stau așa, degeaba, câteva ore, doar doar mi-oi aduce aminte. Dar și mai grav, vinerea în general, mă trezesc și uit că trebuie să mă duc la servici, și mă plimb prin casă în speranța că mi-oi aminti ceva, dar nu, nimic, până pe la 4-5 după-amiaza, când brusc se ridică ceața de pe neuroni.

E un fenomen grav, foarte grav, nu știu cum să mă descurc cu neamțul ăsta mind_2Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Când binele se luptă cu răul și câștigă al treilea

Mie îmi place la nebunie să văd cum binele se luptă cu răul. Stau și mă holbez precum curca-n lemne când văd câte o confruntare d-asta, pur și simplu nu mă pot desprinde.  Pun pariuri, fac presupuneri, mă perpelesc la răsturnările de situație, căci ați văzut că niciodată nu e lupta clară, și până în ultimul moment ai dubii asupra câștigătorului.

Ieri, mă plictiseam printr-un magazin, căutând niște dulciuri cu cât mai puțin zahăr (de azi încep cura de slăbire, n-am vrut să încep de luni să nu fie cu ghinion), când lângă mine apare un cuplu cu un băiețel cam de-o vârstă cu al meu. Oamenii bine îmbrăcați, păreau genul care au trecut pe la școală și au și înțeles ceva din ea. Ea părea genul: trebuie să îmbrățișăm trendul organic, el genul: înghit eu bălăriile tale acasă și mă dreg la birou cu o friptură și cartofi prăjiți.

Ea îi tot întreba, atât pe soț cât și pe fiu, dacă vor nuș ce minunății organice, iar ei dădeau din cap că da, uitându-se fiecare plictisit în telefonul din dotare. Deodată însă armonia familiei este ruinată de ăla micu care nu pricepe că mă-sa vrea să-l crească sănătos și se agață frenetic de niște ouă de ciocolată (adevărul e că arătau demențial, am ieșit din magazin ca să mă abțin). Era ca la meciul de tenis. În cărucior copilul cu oul gigant (un Lindt dintr-ăla mare, mmmm), în afara căruciorului mă-sa trăgând de dulcegăria nesănătoasă să o pun la loc pe raft, în timp ce-i explica nu știu ce teorii pentru care nu-i cumpără ciocolata.

Jocul ăsta l-a făcut și pe tată să ridice ochii din telefon și să arunce niște privire plictisite și enervate către cei doi protagoniști ai meciului, așteptând să revină la starea de indiferență anterioară. Cred că era cam prima dată în viață când copilul experimenta NU la o dulciurică, căci avea o privire de șoc și groază în ochișori. Doar că mamei i se pusese pata să revoluționeze alimentația copilului, atunci și acolo, și se gândise să înceapă taman când magazinele sunt pregătite pentru iepuraș.

Cum să vă zic eu, zilele acestea e un fel de muzeul pornografic al zahărului în orice supermarket din Anglia. Pe toate rafturile se lăfăie ouă de ciocolată de la mărime de bibilică la aia de dinozaur, iepurași care pur și simplu îți sar în coș și te trezești cu ei pe bandă la casă, mielușei, oițe, turme întregi. Mă aștept cât de curând să văd și morcovi de ciocolată. Ei, și-n tot desfrâul ăsta letal pentru insulina muritorului de rând, mămica asta se gândise să o ia pe calea organică. Wrong way, baby!

Nu mă hotărâsem care era binele și care era răul în episodul ăsta, dar ăla micu conducea decisiv. Scandalul s-a mutat din cărucior pe podeaua magazinului, unde kinderul a început să se arunce ca fotbaliștii când dau gol, în timp ce striga :”da de ce? da îl vreau?”

Mămicuța dăi cu frumosul, cred că experimenta nu doar mâncarea sănătoasă ci și zen-ul: ”nu se poate, nu e bun pentru sănătate, noi nu mâncăm dulciuri (nu știu cine era acest ”noi”, căci kilogramele ei și ale soțului nu cred că veneau din genunchi de prepeliță pe pat de rucola), te rog ridică-te, te roagă mami frumos, îți explic în mașină, îți fac eu dulciuri acasă. NUUUU, nuu, nuuu, vreau cio-co-la-tă, explică-mi acum”. Păi n-are explicație, i s-a pus ei pata pe tac-tu ăla gras și nu vrea să-ți ia ție ciocolata ca să nu-i facă lui poftă, sau ei, așa că ceartă-te cu tac-tu. Între timp tatăl dă ordin: ”potolește-l pe fi-tu că ne face de râs. uite vezi, ți-am zis că-l răsfeți”. Îmi place la nebunie abordarea asta bărbătească.

Și ăla micu continua cu tăvălitul, mă-sa cu frumosul și cu raționalul deși oleacă crispată că-i cam pieriseră ideile (eu am vrut să-i dau o mână de ajutor da meciul mă ținea cu suflteul la gură și vroiam să văd cum o învinge puștiul, la umilire așa). Măi și în frumusețea asta de spectacol, tatăl intervine decisiv și schimbă soarta meciului. Până și eu am fost luată prin surprindere și lăsată cu gura căscată. Îl culege de pe jos pe ăla micu, îl pune în căruciorul de cumpărături, îi trage două directe de dreapta la fund,  și îi explică victorios mamei:” așa se face, nu cu psihologia ta”.

Ce atâta teorie, ce psihopupu, ce stai că discutăm, scheme logice și bazaconii, rupi pisica în două și abordezi lucrurile frontal (în cazul acest dorsal, căci plama s-a aplicat la cur).

Nu m-am prins cine a câștigat, binele sau răul, că nuș în ce tabără juca tac-su,  dar la casă am văzut că aveau un ou de ciocolată pe bandă. Bănuiesc faptul că nu era de decor, deci învingător la puncte…puștulică 🙂matchSursa foto: pexels.com