VIAŢA DE ZI CU ZI

Să nu zici hop până nu sari pârleazul

Sigur ați trăit zile d-alea magice când tot Universul lucrează pentru voi. Când parcă toate lucrurile bune vi se întâmplă numai vouă și se atrag unele pe altele, când pur și simplu se rezolvă lucruri la care nici nu vă gândeați că au nevoie de rezolvare, ca să nu mai vorbim de alea care așteptau rezolvare de pe la 1900 toamna.

Uite așa a fost pentru mine ziua de ieri. În primul rând m-am regăsit cu Olaf! Da, după o săptămână l-am găsit la mine pe birou, semn că autorul regretă fapta chiar dacă în anonimat! Toate astea după ce copilul a vorbit cursiv în engleză, mai mult decât ”me hungry”. Ce semne mai bune puteam să primesc? Dar, binele nu s-a oprit aici.

S-au anulat două ședințe d-alea lungi în care singurul obiectiv este să dormi cu ochii deschiși și să nu sforăi, am primit niște bani în cont (ai mei, pe drept, nu trebuie să-i dau înapoi) de luni, deci iau bani toată săptămâna, am plecat mai devreme de la muncă fără ca pe drumul până acasă să primesc 30 de emailuri, ce mai, veneau bucuriile una după alta, nici nu știam cum să le mai fac față. Doar că nu poate să fie soare veșnic, la un moment dat trebuie să înceapă ploaia.

Dacă urăsc ceva pe lumea asta este să vii la mine neinvitat și neanunțat. Să treci tu așa prin fața blocului, să-mi vezi mașina, și să-ți vină gândul ăla minunat, să-mi faci o bucurie! Nu mulțumesc, vreau să rămân tristă. Dacă vrei să-mi faci o bucurie, sună-mă și întreabă-mă dacă am chef să ne vedem. Asta e cea mai mare bucurie, telefonul ăla de sondare a terenului/chefului, și nu, nu în timp ce suni la ușă 🙂

Eu nu răspund la ușă dacă sună cineva, așa cum nu răspund la telefon la numere necunoscute, merg pe principiul că dacă play dead o să crezi că nu-s acasă sau eram în baie și pleci. Îmi amintesc la un moment dat a venit cineva la mine, a sunat la ușă, doar că nu m-a anunțat. Eu evident că nu m-am dus la ușă să văd cine este , nici nu respiram ca să nu se audă. Între timp persoana mă sună, iar eu îi resping și-i dau mesaj că nu pot să vorbesc, pentru că sună cineva la ușă. Da, eu, poți să te miști să răspunzi?

Cam așa de primitoare sunt eu la vizitele spontane. Aseară, în toată fericirea zilei mele, d-abia ce ajunsesem acasă când îmi dau vecinii mesaj că mi-au văzut mașina și trec pe la mine să-mi înapoieze nu știu ce farfurie. Dar, pentru că sunt oameni miloși, mă mai lasă 15 minute să-mi trag sufletul.

Aaa, dar nu vă deranjați, mai am șase farfurii, am din ce să mănânc. Plus că e seară târziu, lasă că ne vedem în altă zi. Vai vecina, nuuu, ne e rușine că ținem farfuria la noi de atâta timp, venim să o aducem. Și au venit: mama, tata și copilul. Trei oameni țineau de o amărâtă de farfurie cu zâmbetele până la urechi, mulțumiți foc de bucuria pe care mi-au făcut-o.

Și pentru că probabil păream foarte bucuroasă, s-au gândit să-mi mențină starea și au stat pe capul meu vreo două ore, ”ca să nu mă plictisesc singură”. Doamne da ce-mi place să mă plictisesc! Dar când n-ai parte, n-ai parte. N-am vocabularul atât de bogat ca să descriu durerea din sufletul meu, vălul negru care s-a pus într-o clipită peste ziua mea cu soare. D-aia vorba din bătrâni: să nu zici hop, până n-ai sărit pârleazul!

sportivaSursa foto: pexels.com

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

Uite așa o iau planetele razna

Taman când zici că gata, ai atins Zen-ul suprem, nimic nu te mai poate mișca, vine cineva și-ți dă planurile peste cap. Uite așa am pățit eu ieri, când a reușit una să mă scoată din calmul meu moldovenesc. Deci și-a bătut aia joc de toată munca mea, în jumătate de oră. După ce mă chinuisem eu luni de zile să așez planetele cu mânuța în așa fel încât să fiu de neperturbat, vine asta și mi le zăpăcește.

A băgat luna neagră în casa discordiei, pe Uranus la aruncat taman în casa lui ”te omor dacă mai zici ceva”, iar Neptun se zbătea ca un pește pe uscat în casa ”dă-mi doamne răbdare, ca să nu o strâng de gât”. Am știut de la început că o să fie o zi proastă, căci am ajuns la birou și cănița mea cu Olaf dispăruse. Ce semn mai rău decât ăsta poate să existe?

Când credeam că am depășit hopul, și termin ziua liniștită, s-a pornit atacul. Vă jur că nu făceam nimic, ci doar mâncam liniștită o salată. Oi fi plescăit? oi fi molfăit? Nu mai știu căci îmi era foame rău. Clar ceva am făcut de am deranjat-o pe colega, care a început să-mi spună cum bucata aia de pui din salata mea a fost o ființă vie, care avea un nume. Prințeso, mie când mi-e foame, uit cum mă cheamă până și pe mine darămite pe o biată găină pe care n-am întâlnit-o niciodată! Și dacă nu ne cunoșteam nu se pune, nu? Nu e ca și cum eram prietene.

Eu nu mă prind cum e treaba asta cu veganismul. E ca la vânzătorii de Biblii, nu te lasă până nu îți vând ceva? N-am nimic cu nimeni, fiecare bagă în gură ce crede că îi face bine și nu e treaba mea. Dar pe cuvânt dacă mă așez lângă unul care balotează mușchiulet de brocolli garnisit cu  pană de rucola și-i spun că planta lui a fost o ființă vie care avea un nume.

Înțlege dorința de a mă salava de la o viață măruntă de mâncător de mortăciuni și de a mă pregăti să trăiesc cât o cioară, dar se poate să nu vreau? Adică io-s ok cu mâncatul de stârvuri și nici nu vreau să fiu nemuritoare. Lasă așa, să trăiesc mai multe vieți, să fie distracția mai mare. Cine știe poate într-una din ele sunt și vegană! Până la urmă trebuie să moară cineva și de bolile astea carnale, să nu rămână doctorii șomeri 🙂

Mă jur că nu m-am chinuit niciodată să conving un vegan că e pe ”drumul pierzaniei”, că legumele lui organice s-ar putea să fie mai ”dopate” decât văcuța mea, n-am intrat în teroria solului poluat sau a semințelor, etc. Dacă am invitat pe cineva la mine acasă am zis din start ce am în mâncare, adică n-am mințit omul ca să văd hai, dacă-i dau făină cu gluten, moare? Și atunci de ce nu mă lași pe mine cu ”limitarea” mea, dacă eu nu te deranjez cu nimic?

De luni îmi pun un șirag de usturoi la gât și așa mă duc la servici, să alung spiritele rele

food

Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Care este diferența între dinți și mâini?

Eu am o problemă cu dinții. Bine, am o problemă mare, căci am aparat dentar pe ambele arcade și în zilele când îl activez nu sunt chiar o rază de soare :). La cabinetul unde merg vin oameni cam de toate vârstele doar că ieri, am văzut un domn pe la vreo 60 de ani. E cabinet strict de ortodonție, deci nu venise să-și mai fixeze proteza și nu, nu era cu nepoții.

Am toată stima pentru astfel de oameni și nu-i înțeleg pe cei care își neglijează complet dantura. Și aici nu mă refer la dinții drepți gen Hollywood, ci la dinți sănătoși. Eu nu mă prind, sincer! Dacă ai avea o infecție la mână, ai sta așa cu ea sperând că trece? Sau o gaură într-un os, ai aștepta să se vindece de la sine și ai mai scormoni gaura din când în când cu un băț, să alungi praful? Sau ai sta mirosind a transpirație, până moare orice vietate în jurul tău? La fel e și cu dinții!

De ce mama naibii când ai carii nu te duci să le tratezi? Sau când îți miroase respirația ca un canal, pentru că probabil în gura ta are loc campionatul intergalactic de bacterii?

Până acum ceva timp nu eram atentă la acest aspect dar, de o bună perioadă, dinții sunt o obesesie pentru mine. Și am început să observ. Nu câți oameni au dinții galbeni sau strâmbi (deși și aici aș putea să comentez), ci câți îi au stricați, plini de tartru. În ziua de astăzi să spui că nu se găsește o soluție pentru o dantură sănătoasă e ca și cum mi-ai spune că pământul nu-i rotund.

Așa că întreb și eu, care este diferența între dinți și mâini? De ce o mână bolnavă ar fi tratată imdeiat și dinții așteaptă toată lumea să se descurce singuri? Or fi având vreo putere de regenerare de care nu știu eu? Oare în facultate am chiulit taman la lecția asta? dintiSursa foto: pexels.com

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

Dragule, tu ești al doilea

Dacă ați urmărit serialul ”Sex and the City”, cu siguranță vă amintiți acest moment, când Samantha face primul test HIV :). Am râs, ne-am distrat, ne-am hlizit, căci pe vremea mea maică nici vorbă să ciripești așa ca un canar.

Când eram eu tânără încă se purta fecioria la măritiș (da, era o virtute până la o anumită vârstă a miresei :)) și dacă apucai să te joci de-a doctorul, trebuia să ieși cumva basma curată la momentul adevărului. . Regula atunci era că se acceptă o greșeală, că doctorul te-a păcălit când te-a examinat, și tu feciorelnică cum erai nu te-ai prins. Dar doar una! Adică ok, te-a prostit un doctor, dar al doilea? Nu, nu mai merge.

Dap, bărbații nu înțelegeau că nu întotdeauna prima broască se și transformă în prinț. Iar broaștele s-au șmecherit, nu se mai lasă pupate doar cu promisiuni, vor fapte.

Asta în condițiile în care domnii erau la polul exact opus. Momaăăă, la ei trebuiau să curgă râuri de femei, de ziceai că le mănâncă pe pâine la micul dejun. Nu conta că amărâtul mai văzuse femei doar în poză, trebuia să se laude că nu le mai știe numărul. Cu cât era palmaresul mai bogat, cu atât părea băiatul mai experimentat și prin urmare mai atrăgător. Era un fel de garanția calității. Draga mea, le-am pierdut numărul

N-am înțeles niciodată curiozitatea asta la niciunul dintre sexe. Adică ce contează al câtelea ești, dacă tot n-ai fost deschizător de drumuri? Sau dacă te macină rezultatul, de ce mai întrebi?

În zilele noastre care o mai fi regula? Tot, iubitule tu ești al doilea? Sau s-a mai ridicat puțin ștacheta? Întreb în scop de documentare 🙂

diva_3Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Gelozia la bărbați roade mai rău ca un vierme

Partea bună când lucrezi într-un mediu divers, este că înveți cum își măsoară bărbații ouțele în diferite culturi. La mine la birou e cam ca în Game of Thrones (n-am văzut niciun episod dar bănuiesc faptul că e cu gâlceavă și a mea e mai mare), sau Taurul Furios, sau Înfruntarea Titanilor. Mai pe direct, e spectacol în fiecare zi pentru că este o lipsă marcantă de estrogen, în timp ce dăm pe la supraplin de testosteron.

Am început chiar să aștept cu nerăbdare să ajung la muncă, să mai văd un nou episod. Îmi lipsește doar pop corn-ul. Actorul principal este un englez care săracul a avut ghinion la naștere. Dap, toate ursitoarele alea bune erau ocupate, așa că la el au venit doar alea nasoale, și i-au dat tot ce aveau. E frumos ca munca, păr mai are de un duș, hainele mă întreb mereu dacă nu cumva le are de la un frate mai mare și e haios…..cam ca lămâia. Are toate atuurile. Dacă eram în locul lui îi ceream lui Dzeu banii înapoi.

La polul opus se află noul coleg brazilian. Domne, se încălzește încăperea când intră el acolo, cu ochișorii lu albaștri și cum rostogolește el cuvintele, ca pe sambadrom…mmm. N-am nici cea mi vagă idee ce spune, dar tare frumos vorbește! Aaa, și mai e și familist și ne povestește cum se plimbă el cu bebelușul în brațe noaptea, ca să se mai odihnească și soția!!!

Aparent acest lucru a stârnit reacții virulente din partea colegilor englezi. Eu credeam că doar femeile au gena pizmei, când se uită ele cu reproș la una care între cap și niște picioare până-n gât mai are niște țâțe cupă D și spun: hmm, degeaba, nu știe să facă planuri de marketing, și dacă-i dau o analiză de vânzări leșină.

Uite așa au făcut și vulturii ăștia care au început să-l târască pe bietul brazilian prin noroi. Că în Anglia bărbații au ultimul cuvânt (cred că: da, mamă), că la ei bărbatul e bărbat și nu se implică în creșterea copilului, că e cârpă, că e femeie, că e bonă, că e sclav, tot ce le venea la gură.

Totul cu cel mai profund calm și cu cele mai alese cuvinte, eu am extras doar esența. Dar disprețul, era pe toată fața lor, și sentimentul ăla de victorie, că în sfârșit l-au prins și pe fumușel cu chiloții în vine :). Bărbații și ego-urile lor! Mă întreb uneori cum reușesc să supraviețuiască pe parcursul unei zile :)))))

jealousySursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

O petrecere neobișnuită

Gata, am spart gheața, ne-am dus la prima petrecere de copii din Englitera. În naivitatea mea, mă așteptam să fie taman ca acasă, ”decât” că nu cunosc mai pe nimeni și vorbesc limba lui Dickens. 20% am avut dreptate. Adică: loc de joacă (popular pare-se), lume multă, mâncare gen fast food, zgomot infernal, perioadă determinată de petrecere

Și cam astea au fost toate similaritățile. Petrecerea începea la ora 13, au avut invitați cam 20 de copii, nu exista o masă specială a părinților sau a copiilor, în același loc mai erau vreo 4 petreceri, plus copii care veniseră și ei la locul de joacă. Prima greșeală, am dus copilul nemâncat, sperând că dacă este la ora 13 o pizza sleită o să le dea. Nici vorbă. Pe o masă mică ședeau niște carafe cu apă și suc, da, d-ăla natural :).

Părinții sărbătoritului n-au făcut niciun efort să stea lângă ceilalți părinți sau măcar să facă introducerile, deci fiecare pe cont propriu. La 14:30 toți kinderii au fost băgați într-o cameră și așezați la masă, în timp ce părinții au fost invitați să stea în picioare și să se holbeze cu mândrie la ei.

Meniul copiilor, în ordinea servirii bucatelor: caramele, pufarine, sandviș cu gem/nutela/brânză, cartofi prăjiți, nanopizza (adică o felie de blat, de dimensiunea unui biscuite,  cu sos de roșii și urme fiiiine de ceva alb) și suc (tot d-ăla natural). Părinții au primit inele de ceapă și cartofi prăjiți (stând în picioare). Eram moartă de foame dar, mi-am zis că mă scot la momentul tort. Îhî, sigur!

S-a tăiat tortul după care sărbătoritul a fost pus să împartă invitaților cadouri, părinții lui au început să ne strângă mâna și să ne mulțumească pentru vizită (semn că era ora închiderii), iar un angajat al locului de joacă ne punea în mână câte o cutiuță de plastic cu o micro felie de tort. Dap, nici măcar n-am primit o felie ptr copil și una pentru mine 🙂

În drum spre casă fi-miu: ”mami, eu de ziua mea nu vreau să dau cadouri, vreau să primesc”! Ăsta e copilul meu, are mână bună, știe să ia nu să dea :P. Glumă, glumă dar adevărul este că mi s-a părut ciudat. Apoi am aflat că și în alte țări, Egipt, Canada, se practică același obicei.

Fie la ei! Eu m-am dus repede acasă și m-am dres cu o ciorbiță de vițel și niște cârnăciori cu murături, ca după orice petrecere reușită 😛

partySursa foto: pexels.com