VIAŢA DE ZI CU ZI

Să nu zici hop până nu sari pârleazul

Sigur ați trăit zile d-alea magice când tot Universul lucrează pentru voi. Când parcă toate lucrurile bune vi se întâmplă numai vouă și se atrag unele pe altele, când pur și simplu se rezolvă lucruri la care nici nu vă gândeați că au nevoie de rezolvare, ca să nu mai vorbim de alea care așteptau rezolvare de pe la 1900 toamna.

Uite așa a fost pentru mine ziua de ieri. În primul rând m-am regăsit cu Olaf! Da, după o săptămână l-am găsit la mine pe birou, semn că autorul regretă fapta chiar dacă în anonimat! Toate astea după ce copilul a vorbit cursiv în engleză, mai mult decât ”me hungry”. Ce semne mai bune puteam să primesc? Dar, binele nu s-a oprit aici.

S-au anulat două ședințe d-alea lungi în care singurul obiectiv este să dormi cu ochii deschiși și să nu sforăi, am primit niște bani în cont (ai mei, pe drept, nu trebuie să-i dau înapoi) de luni, deci iau bani toată săptămâna, am plecat mai devreme de la muncă fără ca pe drumul până acasă să primesc 30 de emailuri, ce mai, veneau bucuriile una după alta, nici nu știam cum să le mai fac față. Doar că nu poate să fie soare veșnic, la un moment dat trebuie să înceapă ploaia.

Dacă urăsc ceva pe lumea asta este să vii la mine neinvitat și neanunțat. Să treci tu așa prin fața blocului, să-mi vezi mașina, și să-ți vină gândul ăla minunat, să-mi faci o bucurie! Nu mulțumesc, vreau să rămân tristă. Dacă vrei să-mi faci o bucurie, sună-mă și întreabă-mă dacă am chef să ne vedem. Asta e cea mai mare bucurie, telefonul ăla de sondare a terenului/chefului, și nu, nu în timp ce suni la ușă 🙂

Eu nu răspund la ușă dacă sună cineva, așa cum nu răspund la telefon la numere necunoscute, merg pe principiul că dacă play dead o să crezi că nu-s acasă sau eram în baie și pleci. Îmi amintesc la un moment dat a venit cineva la mine, a sunat la ușă, doar că nu m-a anunțat. Eu evident că nu m-am dus la ușă să văd cine este , nici nu respiram ca să nu se audă. Între timp persoana mă sună, iar eu îi resping și-i dau mesaj că nu pot să vorbesc, pentru că sună cineva la ușă. Da, eu, poți să te miști să răspunzi?

Cam așa de primitoare sunt eu la vizitele spontane. Aseară, în toată fericirea zilei mele, d-abia ce ajunsesem acasă când îmi dau vecinii mesaj că mi-au văzut mașina și trec pe la mine să-mi înapoieze nu știu ce farfurie. Dar, pentru că sunt oameni miloși, mă mai lasă 15 minute să-mi trag sufletul.

Aaa, dar nu vă deranjați, mai am șase farfurii, am din ce să mănânc. Plus că e seară târziu, lasă că ne vedem în altă zi. Vai vecina, nuuu, ne e rușine că ținem farfuria la noi de atâta timp, venim să o aducem. Și au venit: mama, tata și copilul. Trei oameni țineau de o amărâtă de farfurie cu zâmbetele până la urechi, mulțumiți foc de bucuria pe care mi-au făcut-o.

Și pentru că probabil păream foarte bucuroasă, s-au gândit să-mi mențină starea și au stat pe capul meu vreo două ore, ”ca să nu mă plictisesc singură”. Doamne da ce-mi place să mă plictisesc! Dar când n-ai parte, n-ai parte. N-am vocabularul atât de bogat ca să descriu durerea din sufletul meu, vălul negru care s-a pus într-o clipită peste ziua mea cu soare. D-aia vorba din bătrâni: să nu zici hop, până n-ai sărit pârleazul!

sportivaSursa foto: pexels.com

 

4 gânduri despre „Să nu zici hop până nu sari pârleazul

  1. Asta cu „să nu te plictisești singură” mă omoară și pe mine! Păi când naiba am zis eu că mă plictisesc singură?! Nu, am ce să fac ca să nu mă plictisesc, iar dacă nu am, prefer să mă plictisesc eu, nu să mă plictisească alții.

Lasă un răspuns