VIAŢA DE ZI CU ZI

Cum e cu personalitatea și cu leadershipul?

Îmi place la mămici fraza asta: copilul meu are o personalitate incredibila, face doar ce vrea el. Pe bune? Aaa, și aia cu : nu pot să-l conving, pur și simplu nu a vrut! Chestia cu ”nu a vrut” un copil de doi ani să facă ceva pe mine mă depășeste, da-s blondă.

D-aia îmi place să mă uit profund în ochii mămicii care îmi spune cu mândrie chestiile astea și să o rog să mă sune peste 10-12 ani să-mi mai povestească cum e treaba cu personalitatea, mai ales pe la adolescență. Dacă tot e mândră că al ei copil e leader. Chiar aștept cu emoție telefonul ăla. Treaba cu personalitatea asta, bunica ar fi numit-o lipsă de educație, dar cine-s eu să judec?

Mă tot întreb cum va fi copilul ăsta care are stofă de ”leader”, la adolescență. Că personalitate au toți și o utilizează în funcție de felul în care sunt invățați să o facă. Imaginați-vă că la 6-7 ani află prima dată cum e să-i spună cineva nu, sau cum e să nu vrea toată lumea să facă ce vrea el și când vrea el. Pam pam, șoc și groază. Ia să vedem atunci cum e cu personalitatea. Pentru că, la un moment dat, în viață întâlnim pe cineva care ne zice nu! Dap, oricât de drăguți și de minunați suntem, sunt d-ăștia cu suflet rău, care ne zic nu.

Ei și eu sunt curioasă cum face un kinder d-ăsta, leader, față acestei frustrări? Cum va ști el să-și gestioneze sentimentele și furiile? Că doar până atunci a învățat că el este stăpânul absolut, nu? Când se tăvălea pe jos prin magazin se exprima și trebuia lăsat să o facă.

Știu, știu, copiii nu trebuie îngrădiți și cei care le spun ”nu” și ”nu e voie” îi handicapează emoțional. Îmi vine să zic că generalizarea e arma cucoanelor cu mintea odihnită, dar mă abțin. Eu știu că oamenii sunt diferiți, deci și copiii sunt diferiți. Unii sunt mai ascultători, alții mai năvalnici, unii mai prietenoși, alții mai elitiști, unii simpatici foc, pe alții ai vrea să-i bați mereu. Cum zicea bunicul  „ăștia nu înțeleg de vorbă bună” 🙂

Dar să nu-i oprim, să-i lăsăsm liberi, să-și stabilească singuri limite. Bine, să-mi ziceți și mie când găsiți primul copil care spune: nu, nu vreau să fac scandal că mama nu-mi ia mașinuța asta, pentru că mi-am stabilit singur niște granițe și supărarea pe mămuca acompaniată de ceva țipete, bătut din picior și bot e în afara granițelor, deci sunt Zen 🙂

supermanSursa foto: pexels.com

 

 

6 gânduri despre „Cum e cu personalitatea și cu leadershipul?

  1. Cam pe atunci. Și cred că ești cam de vârsta „băiețelului” meu. Exact, voi știați că dacă aveam bani vă luam fără insistențe. Ehe, „maică”, alte vremuri!

      1. Nu cred că e mare diferență. Are 40 de ani. Ce, crezi că mie îmi vine să cred că am copil de 40 de ani?! Din asta rezultă că eu sunt de-o seamă cu Tutankamon.

      2. Dap, sunt doar un degețel mai mare😂. La treaba cu Tutankamon nu cred. Chiar nu cred 😂😂😂. Să-ți trăiască “băiețelul” și fata și să vă bucurați de sănătate și multe amintiri frumoase împreună

  2. Și eu vreau să văd astfel de copil. Acum, când sunt lăsați „să se exprime”. Că, în vremuri imemoriale, eu puteam să intru în magazinul de jucării cu băiețelul meu de 4-5 ani, iar el mă întreba: „Mami, pentru asta ai bani?…dar pentru asta ai?”. Băiețelul meu știa că mami are bani puțini. Și nu mi-a bătut din picior niciodată, încercând să-și impună pretențiile. Peste ani, soră-sa reușea să convingă cu zăhărelul, cu miloaga și cu promisiuni că nu mai cere altceva muuult timp. Dar asta era cândva, în era glaciară, cred.

    1. Eu nici măcar nu mă gândeam să mă tăvălesc pe jos sau să bat din picior. Nu știu ce-mi zisese mama, sau cum setase ea treburile, cert este că nu vroiam să o supăr. Plus că știam că atunci când poate îmi ia fără să cer. Dar vorba ta, în era glaciară😂

Lasă un răspuns