VIAŢA DE ZI CU ZI

Dacă vrei să fii scriitor te muți la Londra

Deci da, (mda, încep fraza cu deci) acum înțeleg de ce-s atâția scriitori britanici și vă spun cu mâna pe inimă că nu contează nici talentul nici pregătirea nici nimic. Dacă vrei să fii scriitor trebuie doar să te muți la Londra. Și să nu faci nimic, ci să stai relaxat, să ai cerneală în peniță, pastă în pix sau curent în tastatură că poveștile curg libere. Eu n-am timp să scriu câte povești trăiesc. Aici viața de ia prin surpirndere în fiecare secundă.

Și să vă dau un exemplu, rasismul. Teoria e beton. Noi nu suntem rasiști, îmbrățișăm orice culoare și rasă, dăm șanse egale tuturor și așa mai departe No, dar practica ne face praf. Și nu e ca și cum s-au trezit de vreo doi ani și cu niște oameni mai colorați. Adică eu la mine în sat n-am văzut niciodată vreun om închis la culoare și dacă ar fi fost, casa lui era trecută pe harta turistică a orașului: puteți vedea celebrul teatru, mausoleul, biserica și casa singurului negru din oraș,hop on hop off să luați un autograf!

Prima dată când am văzut un negru în carne și oase eram în liceu și nu știu de ce, venisem la București. M-am zgâit la omul ăla ca vițica la poarta nouă, că negrii mai văzusem doar în filme la video. Dar englezii? Păi ăștia au toate rasele și culorile dintotdeauna, nu?

De exemplu, la școlile private dacă, vezi vreun arab și poate vreo doi indieni (bănuiesc faptul că-s copiii ălora care au India pe persoană fizică și d-aia i-au primit). Negrii? Mai răruț spre deloc. Dacă întrebi de ce, îți spun că pur și simplu nu se înscriu alți copii (te pomeni că negrii n-or avea bani)! Că ei nu fac diferențe, mda sigur d-aia ne cheamă să ne vadă, și primesc pe oricine. Exact, pe oricine este alb și crede în Dumnezeu deși chestia cu religia e ușor discutabilă că n-am văzut țară mai păgână ca asta (n-au liber de sărbători religioase ci de alea bancare!). Inclusiv unele școli de stat sunt predominant albe!

Oriunde te duci dacă ești alb ai un ascendent. La bazin de exemplu copilul meu a fost primit și cel al vecinei indience pus pe lista de așteptare, deși se înscriesese înaintea mea.   La birou când e vorba de colegii indieni engelzii au un oarecare dispreț în voce (dacă indienii ăia nu le sunt șefi) iar de negrii nu mai vorbesc. Cu cât este culoarea pielii mai închisă cu atât scade respectul englezilor.

Ciudat este că e un dat, cu care toți sunt obșnuiți, nimeni nu-l comenteză, nimeni cred că nu-l mai observă. Locul în societate este foarte bine definit de venituri și de albeață. E un sentiment ciudat uneori, am mai simțit asta doar în Mauritius când la bancă, negrul care era la rând în fața mea a fost dat deoparte ca să fiu servită eu căci eram albă!

Nu te aștepți să fii tratat preferențial pentru că întâmplător te-au scăpat părinții în borcanul cu clor la naștere. Pentru că nu e meritul tău că ești alb, cum nu e vina lor că sunt negrii. Crezi că rasismul este pentru grupuri izolate și țări mai puțin dezvoltate. Greșit. De aceea vă spun pregătit să fii, că poveștile curg râu!

writerSursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

20 de ani fără cafea

Da, aș putea la fel de bine să spun ”după 20 de ani”, să mă simt un fel de mușchetarii lui Dumas :). Nu știu voi cum erați dar eu, copil fiind, d-abia așteptam să cresc ca să pot să beau cafea și să fumez. Mi se părea gestul suprem de maturitate, era confirmarea mea că am ajuns adult.

Doar că exact ca-n bacncul ăla: na că acu pe patul de moarte nici măcar nu mi-e sete, cțnd am devenit adult am considerat că pot să fac lucruri mai bune cu banii. Am cochetat puțin cu fumatul , l-aș numi pufăit de fapt, dar am renunțat repede că pachetul de L&M roșu era cât litrul de motorină.

De cafea nu m-am apucat nicodată, nu știu de ce căci la mine în casă dimineața se începea cu cafea. Mă mai prosteam cu prietenele prin facultate apoi cțnd m-am făcut mai mare mă mai prostituam cu câte un capuccino care avea atâta zahaăr de ziceai că-i sirop. Nici când am avut copilul mic nu am cedat la cafea ci îi dădeam cu ceaiurile (pe care apropo n-am nicio problemă să le beau fără zahăr), căci da, eu sunt a ”tea person”.

Apoi am mai crescut și în weekenduri îmi făceam frappe, tot dulce de leșinai, și suprema aroganță, câte o cafea fără cafeină și cam asta era aventura mea cu cafeaua. Deși acasă am toate felurile de cafea, de aparate, ba mi-am adus din Bali și d-aia căcată de maimuță, ca să omenesc cum se cuvine prietenii care mă vizitează. Da, timp de 20 de ani am așteptat să beau cafea ca apoi alți douzeci să o ignor cu îndârjire.

Pe urmă am ajuns în Anglia unde la parterul birourului sunt trei cafenele. Inchideți ochii și inchipuiți-vă trei starbucks, cu mirosul ăla incredibil de cafea, cu toate felurile alea de pahare colorate și de arome care îți pătrund în nări din clipa în care ai intrat pe uși și parcă picioarele te duc fără să mai poate fi comandate de creier direct la cafenea, unde gura cere răspicat un flat white sau un capuccino sau un americano sau orice numa să iei cu tine mirosul ăla incredibil.

N-ai cum să reziști! Imaginați-vă câinele lui Pavlov căruia nu i se mai stinge lumina. De fier să fii și bălești mai ceva ca un buldog. Așa că m-am apucat de băut cafea. Nu mă întrebați dacă e bună sau nu, căci ptr mine toate sunt la fel după 4 pliculețe de zahăr și 200 ml de lapte făcut spumă! Da, da știu dau cu caloriile în mine, dar na, cineva trebuie să fie și gras pe lumea asta 😛

Dar relația mea de iubire cu cafeaua a fost scurtă, a durat doare trei luni, căci am renunțat la ea. Nu știu unde greșesc, dar eu după ce beam cafeaua aia la servici mă lua un somn de speriat. Nici când eram gravidă nu-mi venea să adorm așa din picioare. Merg și-mi vine să mă sprijin de un stâlp și să închid puțin ochii, 10 minuțele mici. Dacă beau lapte cald cu ou și cu miere și nu mă moleșesc așa!!

Așa că ziceți-mi și mie ce să fac să nu mai adorm de la ea, că mirosul ăla îmi face ulcer, plus că cercetătorii, britanici evident, spun că dacă bei cafea rămâi tânăr și na, mă cam mănîncă treaba cu tinerețea, recunosc 🙂

cafea

Sursa foto: pexels.com

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

Hai să dăm foc la sutiene

Ieri am fot la o confernță dedicată femeilor, conferință numită ”Be Bold”, ceea ce eu am tradus așa pe limba moldovenească: Să ai coițe. Știu, vă ia râsul, sincer și pe mine, că m-am dus la conferințe d-astea, dar era singura modalitate să mai scap de birou.

Știam că nu voi avea nicio revelație, că nimic nu-mi va schimba radical existența, așa că m-am dus cu așteptările jos, jos, sub nivelul mării, pregătită să stau pe Facebook și să mai dorm din când în când. O vedeam așa, ca pe o zi la spa. Am avut dreptate, că de, maturitatea te învață, căci prima jumătate de zi a fost jalnică. Au venit niște mâncători de rahat care se ocupau în principal să pupe inelul (a se citi fundul) organizatorilor (compania) și-i durea la bocanc dacă auditoriul huiduie sau moare de plictiseală.

Ei, și în nota asta generală de jale, după pauza de prânz, deci eram și fără activitate intelectuală, vine o tanti, care după port ai fi zis că tocmai a ieșit din schimbul de noapte de la uzină. Seminarul ei se numea arta negocierii și a meritat să-i suport pe ăia de la început ca să o aud pe ea. S-a uitat la noi și a început să râdă. A zis că dacă era la o conferință dedicată bărbaților, sau unde măcar să fi fost semnificativă și ponderea de bărbați, aceștia erau încă la țigară și socializare 5 minute după ce începuse conferința. Femeile, erau toate în sală

A fost fascinantă. Pe scurt, ne-a zis că cei mai proști negociatori din lume sunt femeile, că încă din istorie am dat dovadă de lipsă de strategie în negociere. Ne-am aruncat sutienele in foc, am luptat pentru dreptul la vot și la egalitate dar n-am renunțat la nimic în schimb. Am negociat prost. Sigur, putem să votăm, putem să fim independente, putem să avem cariere, putem să fim la fel de bune ca bărbații sau chiar mai bune dar….n-am dat casa și copiii din mână.

Când am cerut egalitate n-am renunțat la nimic din ce aveam deja în sarcina noastră, ci doar am cerut mai mult. Și ni s-a dat. Nu ne ajungea slujba pe care o aveam (casă și copii) ci am mai vrut una. Și acum ne plângem că ne e greu :). Femeile nu pot avea și carieră de succes și în același timp să se dedice familie.i Una dintre ele va fi invariabil văduvită de prezența ei, dacă nu fizică, măcar mentală. Evident au urmat exemplele de careiere de succes și de familii minunate de la feministele din sală.

Doar că, atunci când le lua la bani mărunți, toate ajungeau la vorba ei. Fie renunțaseră la visul lor sau pierduseră niște oportunități în concediul de maternitate, fie ajunseseră acolo unde vroiau dar copiii lor erau crescuți de bone/bunici/mătuși. Bărbatul negociază mai bine, își negociază cariera, timpul, spațiul, libertatea, așa de bine că ni se pare că ne-a făcut o favoare :). Să iasă el cu băieții, e de la sine înțeles. Să iasă ea cu fetele, necesită negociere și pregătire.

Morala ei în tot discursul era că, atunci când te duci la negociere să știi bine ce ceri și la ce ești dispus să renunți sau să accepți  Să-ți faci bine temele dinainte, să-ți evaluezi opțiunile și să te gândești la posibilele răsturnări de situație, să nu te trezești la sfârșit că ai primit mai mult decât poți duce 🙂

negocciationSursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

La străini până și matematică e mai bună

Românul are o plăcere nebună să se plângă mereu de câte ceva și să considere că numa la el e iarba mai amară și oaia mai slabă și câinele mai nătâng. Cum se uită în ograda vecină vede vaca mai lăptoasă, ogorul mai roditor și găina mai infoiată. Deși nu știe, el își imaginează cum e ”dincolo”, ba îți afirmă cu certitudine că doar așa poate să fie, căci știe el bine de la TV și de pe net.

Ieri citeam cum niște mame se plângeau de ”strictețea” din școlile românești și cât de mișto trebuie să fie la școală în străinătate. Domne, așa e! Cum ajungi la aeroport te roagă ăștia să te duci la Cambridge. Sunt atât de disperați să găsească și ei elevi încât se țin de tine ca râia. Totul e dilaila la școală în Anglia, te duci când vrei și dacă vrei. Au și ei așa o fiță cu prezența 98% da nu trebuie să-i bagi în seamă, că asta e așa ca să se dea mari la străini.

În primul rând te duci la orice școală vrei tu, pui degetul pe hartă și pur și simplu ăia te așteaptă cu brațele deschise. E un mic amănunt de care trebuie să țineți cont, dar foarte mic, anume acela că dacă nu stai la maxim 700 de m de școală canci șanse să învețe copilul tău la ea. Acuma e firesc căci și brațele alea deschise cât de lungi să fie?

Și ăștia n-au auzit de curent, vă dați seama? Ei nu știu cum se face curent de la geamul deschis, cum mai cade dosarul și la rearanjare ajunge deasupra. Poate doar dacă ești coana mare, regina, deși la cât de birocrați sunt cred că ar refuza-o și pe ea , de ar trebui biata bătrânică să mute castelul acu la bătrânețe ca să se bucure nepoțeii de educație aleasă. Acuma ce-i mare lucru să te muți lângă școală că oricum bani să cumperi casa ta….slabe șanse.  Chiria costă uneori cât taxa la o școală privată. dar măcar ai satisfacția că nu dai bani să-i îmbuibi pe capitaliștii ăia cu față inumană ci doar hrănești contul bancar al unui proprietar.

Măcar îți rămân bani de haine, căci indiferente de școală, publică sau privată, îmbraci copilul cum vrei. Pe bune, poți în fiecare dimineață să alegi dacă îi dai tricoul cu mânecă scurtă, sau ăla cu mânecă scurtă, jacheta cu matricolă sau jacheta cu matricolă. Nu-i interesează că ție nu-ți plac pantofii lor și dacă tot plătești școala vrei să meargă copilul îmbrăcat cu hainele alea bune. Nope, ne pare rău, nu se poate, cu hainele alea de dumnică îl îmbraci duminica.

Bine, lasă că plec mai târziu de acasă să nu mă vadă vecinii și să creadă că-s o pârlită care n-are pantofi de firmă la copil.  Aaaa, nu se poate, noi la fix ferecăm poarta, punem lacătele și dăm drumul la câini. Privat sau public, dimineața ai 15 minute să predai copilul, după care totul se închide.

Nu, nu te poți plimba tu prin școală ca la tine pe tarla sau să apari când vrei să o verifici pe tovarășa. Dacă nu ai vreo problemă foarte întemeiată ca să iei copilul mai devreme, n-ai șanse să intri pe poarta școlii decât la ora inchiderii. Uiți să iei copilul la fix? Nu-i bai, există o echipă specială care are grijă de puradeii uitați la școală, antrenați special pentru asta și care-i sună pe părinți să le reamintească faptul că au întârziat 30 de secunde, se numește protecția copilului. Niște oameni…..moamăăă, buni de puși pe rană ca să fii sigur că sângerezi până mori.

Cu profesorul poți să vorbești oricând vrei tu în cele două zile pe trimestru în care are programări cu părinții, da absolut oricând. Nu te îngrădesc să vii numavinerea sau numa joia de la 3. Nuuu, ai două zile la fiecare trei luni în care să-ți faci de cap de la 4 la 6!

Dacă nici ăsta nu e sistem liber în care școlarul și părintele fac ce vor, apăi nu știu care mai e!schoolSursa foto: pexels.com