VIAŢA DE ZI CU ZI

Când am rămas în urma trendului

Cum să vă spun, eu n-am fost niciodată la modă, adică n-am avut un gust d-ăla impecabil de să înghețe Botezatu, deși i-am cerut asta lui Moș Crăciun, lui Harry Potter, mamei Omida și chiar lui Doamne Doamne. Îmi pun cizme roșii, fustă galbenă și bluză albastră, nu pentru că sunt patrioată, ci pentru că îmi plac culorile și dacă tot le am vreau să le și folosesc. Maxim de asortare este să-mi potrivesc geanta cu pantofii. Ce? Mi se șoptește din culise că nu se mai poartă. Lasă, că moda revine

Așa că, deși că îmi lipsește ochiul de modistă, admir cu mare plăcere geniul și talentul ăsta ”dizainăresc” la alți oameni. Dar pe cuvântul meu dacă mă prind une-i frumusețea, talentul, geniul sau cum s-o numi la moda asat bărbătească. Ieri am avut întâlnire cu un băiat, nu romanțioasă ci de bisniz. Apare băiatul înalt, brunet, ochelari de vedere d-ăia de țmecher, barbă, zâmbet periculos, corp d-ăla de pușcaș marin, ce mai, o plăcere să te uiți la el.

Asta până ajungeai la pantaloni. Domne, aici se reseta totul. Corpul lui atletic parcă se evapora, zâmbetul părea tâmp și tot ”glemorul” ăla care îl învăluia la început dispărea. Băiatul era îmbrăcat moderni bănuiesc dar nu înțeleg cine Aghiuță i-a spus că-i șade bine? Acolo unde te așteptai să fie pantalonii el avea gleznele la vedere, bine, acoperite de niște șosete.

Să mă lămurească și pe mine cineva care-i scopul acestor pantaloni care se termină o palmă deasupra gleznei și arată de parcă purtătorul i-a păstrat de pe vremea când era cu două numere mai slab și între timp au și intrat puțin la apă. Am studiat din toate părțile și tot nu mă prind. Care e mesajul? Uite ce fecior eram odată și purtam XS? Sau na că și noi bărbații avem glezne și vrem să le arătăm? De ce strici toată opera Creatorului cu pantalonii ăia?

Nu le-o fi frig? Sau poate sunt ca să apere pantalonii de bălțile englezești și în loc să-i suflece îi iau direct mai scurțimodaSursa foto: pexels.com

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

Măcar atâta bucurie să am și eu

Ieri a fost o zi deosebită la birou, și nu pentru că a fost luni, ci pentru că i-am văzut pe colegii mei englezi nu doar râzând, ci făcând glume. Asta e o chestie demnă de cartea recordurilor, puteam să jur că maxim de distracție la ei este să zâmbească la o bere.

Am încercat eu câteva glume la un moment dat dar nu râdea nimeni, și nu pentru că nu știu eu să traduc sau să reproduc bancuri. Ei dar ieri s-au dezlănțuit. Au îmbrăcat totul într-un fel de share experience, dar tot distracție a fost. Tema:cum se înjură în diverse culturi/ popoare. Haide, nu vă țin în suspans, am câștigat :)))

Ideea nu era să înjuri, că na, puteai să le spui o rețetă de zacuscă și ei nu s-ar fi prins, ci să luam drept barometru cum se înjură în Anglia și să spunem dacă suntem mai sus sau mai jos. Au început suedezii care au predat steagul de la început, s-au plasat sub englezi, cuvântul exact a fost ”jalnic”.

Aaa, să vă explic la ce ne raportăm: Fuck și S word. Ce este S word? Suck it. Mda, doamnelor și domnilor, astea sunt cele mai abominabile înjurături cu care se mândrește poporul englez. Cum naiba au cucerit ăștia lumea, zău că nu știu.

Buun, după suedezi au venit colegii brazilieni, care s-au plasat puțin mai bine dar tot sub așteptări. Au urmat ungurii, slovacii, italienii și grecii. În timp ce ăștia își spuneau cântecele de lebădă eu mă uitam tâmpă. Păi la noi acasă cu ”fuck” se înjură ăștia micii la grădiniță! Iar ”suck it” eu un fel de hello pe la clasa a 4-a.

Le-am spus că astea la noi sunt de încălzire, că noi așa când ne supărăm pe cineva devenim extrem de afectuoși cu rudele aceluia, mai ales cu cele de sex feminin pe care le pomenin la fiecare două vorbe, îi onorăm strămoșii și pentru că suntem un popor religios mai aminitm și de niște sfinți, și toate astea fără să ne repetăm timp de jumătate de oră. Am vrut să le dau niște exemple dar la traducere se pierdea frumusețe de grai așa că m-am lăsat păgubașă.

Măcar m-am plasat în frunte și altă admirație au oamenii ăștia față de bogăția limbii române 🙂happy ladySursa foto:pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

De ce îmi cumpăr haine albe

Eu am un pitic, bine am mai mulți dar vorbim despre ei pe rând, cu hainele albe. Cum intru într-un magazin cum aleg ce-i alb și mai ales pentru copil, pentru că da, o pată de sos de roșii sau de măr pe un tricou negru sau maro n-are absolut niciun farmec! Motivul pentru care aleg haine albe nu este neapărat legat de toxicitatea vopselurilor (despre asta am scris aici) și de cât de chioară sunt că nu mai văd să citesc etichetele, ci de  procesul de curățare.

Sigur ați văzut pe etichete îndemnul ”spălați culorile separat”. Ei pe mine chestia asta mă dă peste cap. Dacă am de exemplu un tricou alb cu o mânecă roșie și una albastră, cum spăl culorile separat? Tai mânecile?Bine, bine, și cum le cos pe urmă înapoi? Dacă nu le tai, care e culoarea dominantă după care spăl? Dacă am un tricou galben cu mâneci maro nu mor de inimă că galbenul ăla e mai muștar, dar dacă albul devine ușor gri mă enervez!

Plus că n-ai niciodată suficiente haine dintr- singură culoare. M-am gțndit eu să fac o afacere, să pun afiș în cartier în ziua în care spăl haine de o anumită culoare și să văd cine mai are ca să umplu mașina de spălat. Dar am o problemă de logistică, cum bagi și scoți din mașina ta de spăla chiloții altcuiva? Sau pe afiș spui că sunt excluși chiloții?

Vedeți câte întrebări fără răspuns? Nu mai bine îmi iau eu haine albe? 🙂culori

VIAŢA DE ZI CU ZI

N-am chef de muncă, așa că-mi fac un blog

Ieri am fost foarte supărată, trebuiau să-mi intre niște bani în cont și nu s-a întâmplat. Pe lângă faptul că sunt materialistă și n-am ajuns încă la nivelul ăla spiritual în care banii să fie doar niște hărtii, iar adevărata bogăție să stea în pacea în lume și în salvarea maimuței veveriță, mai sunt și superstițioasă și cred că dacă iau bani de lunea iau toată săptămâna. Prin urmare supărarea a fost maximă.

Doar că eu sunt om de acțiune și din întâmplări d-astea aparent banale îmi schimb destinul. Și ăsta era un moment d-ăla. Ați căutat vreodată pe net cuvintele: mamă, job, antreprenoare? Nuu? Să căutați! În ziua de azi dacă ești mamă, ești ultima găină de la abator dacă n-ai blog și nu scrii despre cât de înălțătoare a fost experiența asta, pe care da, o trăiesc femeile de câteva mii de ani, dar nu așa ca tine, ci ca fraierele.

Prin urmare faci un blog, te apuci să te filmezi și dai sfaturi. Fără număr, și aici nu fac mișto. Toate mamele în ziua de astăzi se visează stând acasă, scriind pe blog și în weekend numărând banii din cont undeva pe o plajă exotică, evident. Sunt tone de seminarii și de grupuri și grupulețe pe Facebook care te învață cum să ”monetizezi” blogul, că doar n-oi fi fraieră să dai cu condeiul de plăcere, dar al naibii prea puțini care te învață arta scrisului. Nimeni nu mai vrea să muncească, toți vor să devină scriitori, visează să curgă campaniile și ei doar să încaseze.

Se uită la cei câțiva care trăiesc din scris și din campanii și evident apare ideea: dacă poate aia pot și eu. Asta clar, doar că uneori, până la ”aia” îți mai lipsește doar talentul. Și încă un amănunt esențial, ”aia” a muncit ani mulți până a ajuns aici și muncește de îi ies ochii din cap în continuare. Eu sunt de acord să curgă cu bloguri, doar că mă întreb dacă toată lumea are blog și trăiește din campanii, cine naiba mai muncește la uzină să facă săpunul ăla pe care-l promovează?

”Dăcât” întreb, că mi-e clar că iar sunt pe pista greșită. Eu mi-am făcut blog ca să învăț să scriu cartea aia care o să devină cea mai tare comedie ever! Știu, știu, iar mi-am ratat viitorul dar ce să fac dacă nu pot să mă filmez vorbind despre cât de important este să miroși gramele de căcuță, cât de înălțător este să fii mamă și că până acum am trăit degeaba, de fapt nici n-am trăit, am umblat așa beată prin lume.

Mda, n-ar fi mare lucru, doar că eu scriu să mă hăhăi și eu cu lumea virtuală, căci în rest sunt complet, da complet handicapată social, și e prea greu pentru neuronul meu să stau cu ochiul pe demografice și să scriu în așa fel încât să-i placă Tănțicăi că ea intra pe la 5 și dă like la articolele despre cum să usuci fundulețul bebelușului prin suflări repetate de aer rece după ce tocmai te-ai spălat cu pastă organică cu gust de minciunică, pentru a-i asigura o piele fină, fără iritații.

Da poate mă reprofilez, poate chiar îmi fac vlog. Da ce, alții pot și eu nu? Ba pot!women on the beach

Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Sunt inteligentă dar nu știu să mă exprim

Vi s-a întâmplat vreodată să stați într-o ședință în care efortul maxim nu este să vă concentrați pe ce se vorbește ci să nu râdeți cu lacrimi? Mie da, săptămâna trecută. am petrecut trei ore într-o întâlnire în care cel puțin două am făcut eforturi supraomenești să nu mă tăvălesc de râs și nu de ce frumos ce era prezentatorul (am și unul d-ăsta, brazilian, nu înțeleg o vorbă, dar tare frumos vorbește).

Englezii mă aduc la stare de disperare cu rahaturile lor verbale așa zis politicoase. Domne, ăștia nu-s în stare să zică da sau nu, ci tre să te prinzi tu din inflexiunea vocii sau din semnele de punctuație cum stă treaba. Le place să facă pe amabilii când în realitate îi doare-n dos. De exemplu lunea oricine dă un email începe cu ”Happy Monday”. Hello, ce e așa de happy? A început o nouă săptămână și suntem la muncă!! Sau vinerea, la fel totul e cu happy friday, dar măcar aici înțeleg.

În celelalte zile avem ”greetings for the day” sau ”hope you are well”, ”trust u are well”, cu preferata mea, ”hope my email finds you well” căci oricum o să fii verde de nervi la sfârșit dar măcar să mă asigur că erai bine la început și am putut să te enervez! Aaa, și de multe ori ”gratulările” astea vin de la colegul care stă birou lângă birou cu tine și deși te vede că te miști și respiri el speră că tu ești bine! Nu ți-ar spune unu ”ce p…a mea vrei mă”? ci doar ”may I help you?”, deși oricâte dicționare am căutat să mor dacă găsesc traducerea asta.

Totul e fab (fabulos adică) sau bril (briliant) sau ”u are a star”, pentru că ai avut bunăvoința să-ți pui singurul neuron la treabă și să faci ce se presupune că trebuie să faci. Dacă le zici să facă ceva sunt ”happy to help” deși se vede clar jugulara pulsând de nervi că mai au ceva pe ordinea de zi. Băi dar unul n-ar spune ”auzi coaie, am 285 de emailuri de citit și să mor dacă am chef diseară să lucrez în loc să mă îmbăt în pub”. Nope, ei sunt happy to help, to do, to!!

Ei și în spiritul ăsta în care presupun ei că toată lumea pricepe care e treaba m-am distrat copios săptămâna trecută. Intrăm într-o ședință în care Polonia urma să ne prezinte un proiect cu agenția X. ”Dăcât” că surpriză, proiectul era cu agenția Y. Șeful de proiect, englezul local,  se schimbă la față căci el vroia agenția X:

  • de ce nu ați lucrat cu agenția X?
  • nouă ne place Y
  • da, dar v-am spus să lucrați cu X
  • nu, nu ne-ai spus. Ne-ai spus că dacă vrem să vorbim și cu ei. Ei, și noi n-am vrut 😛

Au urmat două ore de vocabular englezesc în care am învățat că dacă eneglezu îmi sugerează că poate vreau să verific emailul înseamnă că tre să-l verific asap, că dacă mă întreabă ce fac nu așteaptă răspuns, sau dacă răspund ”fine” înseamnă că viața mea e de căcat, și multe altele asemenea.

N-am priceput de ce ăla s-a străduit să-i învețe pe polonezi ”codificările” englezești în loc să le spună direct: uitați de Y și în două zile să veniți cu proiect de la X. Nuuu, el continuă să fie ”politicos” și să nu înțeleagă ce a fost în neregulă cu exprimarea lui. Ăăăăă, n-ai scos vorba rotocoale?stupid lookSursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Nu credeam că mai pot fi dezamăgită

Sincer spun, eram convinsă că am închis capitolul ăsta și lucrurile mă pot mâhni dar nicidecum dezamăgi. Eu am trăit cu credința că înainte de dacii liberi n-a fost nimic pe Pământ. Puteam să jur că Dumnezeu a fost creat dintr- o coastă de-a lui Burebista, când se plictisea omul la un chiolhan și i-a zis: ”băi băiete, te-am creat, așa că pune mână și fă-i pe Adam și Eva și învață-i să se înmulțească, să aibă cine să ne culeagă și noua via că între două bătălii și o băuta d-abia ne mai rămâne timp de altceva”.

Și uite așa a apărut lumea și tot ce-i pe ea e de la noi citire. Nu există ceva la care primul inventator să nu fi fost român. Mda, poate nu l-a consemnat istoria, fiind roasă de pizmă, dar asta nu înseamnă că părintele ”spiritual” nu e român. Dar uite că am fost dezamăgită. Am aflat cu stupoare că nu numai că n-am inventat lucruri, dar nici măcar nu le-am dus la rang de artă.

Toți am văzut clasamentele în care România era printre țările cu cea mai mare birocrație, cu cele mai multe taxe. Nu știu voi, dar în mine a tresărit inima de mândrie când am văzut țărișoara asta în frunte. Și în lume, nuuuu așa, la campionatul pe sate! Imaginați-vă ce-am trăit când am aflat că nu noi am inventat birocrația, ba mai mult englezii ne bat detașat. Ce mai, ne înecăm în praful din urma lor. Pentru fiecare act pe care îl avem noi, englezii au inventat trei și la fiecare act au băgat o mică taxă.

De, ha bătrână are familie mare, nepotă-su ăla mic s-a pus pe înmulțit, deci multe guri de hrănit. Partea mișto e că de fiecare act se ocupă altcineva că ar fi mult prea greu pentru un singur englez să proceseze atâta amar de informație.

Dar marea durere am trăit-o aseară când mi-a sunat poliția la ușă, la 22 și ceva, eu eram deja în scutecele vă imaginați, că nuș ce mega incident a fost la apartamentul de sub mine și dacă urechiușa mea de iepuraș a auzit ceva. Nu maică, eu când dorm, dorm. Mi-a zburdat imediat imaginația și mi-am închipuit o bătaie conjugală tipică de englezi.

Doar că dimineața la șapte mi-au fost spulberate speranțele, de poliția care mi-a bătut din nou la ușă (măcar eram îmbrăcată și aranjată deja :P). Apartamentul de sub mine fusese jefuit aseară. Să se consemneze că stau în cartier rezidențial cu vedere la gârla Tamisa (am zis că dacă tot văd ploaia, măcar s-o văd cum cade în râu), cu camere la intrare și lacăte și supravegheri și mama lor.

Motiv pentru care domnul hoț a făcut o minunată de gaură în geamul ușii de la balcon (balconul dă în parcare, care dă spre râu), a intrat în casă, a furat ceva, și ostenit de atâta treabă s-a așezat în pat și a tras un pui de somn. Exact așa l-a găsit coana proprietăreasă când a venit acasă, pe nenea hoț făcând nani la ea în pat cu un cuțit mare alături (cred că îi era frică de babă hoțului). Nimeni n-a pățit nimic, ea a fugit la vecini, el pe gaura făcută.

Am zis, clar hoțul e român, d-aia sunt polițiștii la ușa mea. Am fost mândră. Bă ce om deștept, dac liber, urmașul lui Decebal. S-a pișat pe ele de camere de supraveghere și de sisteme și de tot și a plecat și liniștit acasă. Ete nu, hoțul nu e român

Nici măcar pe hoție nu putem să punem patent. Nu, nu, nimica nimicuța nu făcurăm! Așa supărată n-am mai fost de mult timp.

dezamagireSursa foto:pexels.com