VIAŢA DE ZI CU ZI

Aparențele înșeală

De câte ori ați trecut pe stradă pe lângă un copil gras care a fost primul vostru impuls, primul sentiment față de copil și de părinți, în special de mamă? Nu-mi spuneți că dacă vedeți în parc un copil gras nu vă uitați cu uimire și dezaprobare la mamă sau la persoana care îl însoțește și vă gândiți că ei fac ceva greșit, că nu au grijă de copil, că nu îl hrănesc corect și natural, că sigur îi dau să mănânce prostii și ar trebui măcar admonestați dacă nu amendați! Haideți, recunoașteți în sufletul vostru că prima reacție este ”mamă ce copil gras, cum nu-l văd părinții cum arată, de ce nu iau măsuri?”

Cum ar fi dacă înainte să judecăm am cunoaște povestea fiecăruia dintre cei pe care îi punem sub radar? Cum ar fi dacă am afla că turiștii ”normali” de lângă noi tocmai au treminat prima ședință de radioterapie sau de chimio? Sau cum ar fi să aflăm că acel copil gras din parc tocmai celebrează faptul că a învins cancerul sau că este în remisie?

Cum ar fi dacă am afla că ciocolata pe acre o primește un copil în parc este mult râvnitul ”premiu” după luni de boală și de terapie și nu o obișnuință, sau că doamna grasă de pe banca din colț nu este așa pentru că nu se poate opri de la șaorma cu de toate ci pentru că urmează niște tratamente?

Uneori aparențele înșeală!

fat_3Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

De ce ne mai iubesc oamenii pe care noi nu-i iubim

Ieri copilul mi-a spus că nu vrea să mai meargă la școală. Cum acest discurs se repetă zilnic, anticipam motivele: nu ne lasă să ne jucăm, nu ne lasă să alergăm, nu-mi place mâncarea, deja știu să scriu și să citesc, de ce trebuie să învăț să scriu de mână când în realitate voi scrie la calculator și lista continuă pe aceeași temă.

În fiecare zi trebuie să-mi storc mintea cu alte motivații căci la multe sunt ca la fazan ”nt”. Și uite așa ieri așteptam să mă lovească cu una dintre ”necunoscutele” astea majore cțnd el îmi spune:

  • Michelle este îndrăgostită de mine!!!
  • Bravo, păi ce e rău în asta? (bine că am scăpat de problema cu scrisul și cu joaca, hai că nu m-am rugat degeaba, dragostea e de bine)
  • Eu nu o iubesc! ce nu înțelegi?
  • Iubești vreun băiat?
  • Nuuuu! Mami, nu fi scârboasă!
  • Uraaaaa! Dar de unde ști că te iubește?
  • Îmi desenează zilnic inimioare pe caiet
  • Frumos, și tu de ce nu o iubești? (hmmm, peste câțiva ani o să te rogi să-ți mai facă fetele inimioare)
  • Pentru că îi mai desenează inimioare și lui Rio (aici are dreptate copilul, dacă e ușuratică și nehotărâtă să o eliminăm din competiție)

După aceea îmi explică cum o împinge și îi întoarce spatele de fiecare dată când îi face inimioare. Așa-s bărbațiii, împletesc dragostea cu ura!!! Am ținut un discurs demn de TED în care speram că l-am lămurit cum trebuie să ne purtăm cu cei care ne iubesc chiar dacă nu le împărtășim sentimentul. Greșit, după ce am vorbit jumătate de oră răspunsul lui: ” dar de ce ne mai iubesc oamenii pe care noi nu-i iubim? ce nu înțeleg?”.

E, la asta creierul meu mic și blond n-a mai fost capabil să dea un răspuns. Oricum eu am tras o concluzie de aici: femeile la orice vârstă nu se feresc să-și arate sentimentele, chiar dacă le arată mai multora în același timp. Până la urmă important este să ai inima deschisă. Cum era bancul acela: ”aș vrea să intru într-o relație serioasă, dar nu știu într-a cui!”

iubireSursa foto: pexels.com

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

De ce la curve se plătește înainte?

Vreau să se consemneze de la început faptul că nu am fost niciodată la curve! Este pe lista de dorințe căci trebuie să văd și eu ce secrete știu duamnele astea, secrete neștiute de nicio iubită, soție sau amantă! Fac totul în interes științific, mai ales că mi se pare o profesie în care discriminarea este la rang de artă. Adică avem prea puține dovezi de bărbați curve (sau corect o fi curvi?) și au fost citați în literatură abia în ultimii ani.

Această meserie este din cele mai vechi timpuri, fiind pomenită și în Biblie unde se dă dezlegare la curvie, îndemnul fiind să nu preacurvești. Deci atâta timp cât totul se face cu moderație, așa să ne ajute Dumnezeu!

Cum n-am fost nicodată la curve, am aflat de la niște bărbați, care nici ei n-au fost în viața lor la curve, ba când i-am întrebat nici nu știau ce-s alea, ci s-au documentat de la amicii unor amici ai unor amici că, pentru aceste servicii profesionale de înalt rang, banii se dau înainte.

Domne`, vreau și eu să înțeleg de ce? Adică nu mai există încredere în lumea aceasta? E cineva care ar ”fura” astfel de servicii? Unde sunt sentimentele? Dar dacă nu ești mulțumit și ai dat banii înainte? Returnezi produsul și primești banii înapoi? Ce produs returnezi? Încerc să înțeleg procesul și care e treaba cu banii în avans? Și de ce toți în avans? Adică na, înțeleg că atunci când achiziționezi servicii premium trebuie să plătești un avans, dar restul când primești marfa, nu? Așa mi se pare logic

Dar să vă zic de unde m-a luat curiozitatea asta. Am aparat dentar și trebuie să-l activez lunar (popular, mai strâng dinții ca la menghină în fiecare lună) și am căutat pe plaiurile lui Dickens un ortodont. Găsit persoana potrivită după cercetare amănunțită, sun la recepție să-mi facă programare și surpiză: ”vă facem programare dar achitați în avans costul consultației”.

Aaaa, cum să vă spun,  eu am nevoie doar de activarea aparatului dentar nu și de alte servicii, că am o singură ”cavitate” în care trebuie să se uite nenea doctorul, doar că n-am știut cum să zic toate astea în engleză, și mi-a fost teamă că la traducere pierd esența. Poate am gândire perversă dar singurul lucru care mi-a venit în minte a fost că dl doctor mulțumește pacientelor într-un mod aparte și d-aia plătim în avans.

Na, io-s Toma Necredinciosul și nu dau nimic până nu văd marfa sau condițiile de retur! Dacă nu-mi place? Cum era vorba românească, și f….ă și cu banii luați? Așa că lămuriți-mă și pe mine, de ce se dau banii înainte la curve?

curva

VIAŢA DE ZI CU ZI

Ce vreau să-i rămână copilului când mor

Când eram eu copil auzeam de la bunica cum că cel mai de preț lucru e pământul. Dacă ai pământ găsești bărbat bun, ai ce pune pe masă și nici nu se devalorizează (mă rog, discutabil asta). Era lege nescrisă că după tine trebuie să le rămână ceva la copii. Că doar n-ai muncit o viață întreagă să pleci pe lumea cealaltă cu tot ce ai sau, pușchea pe limbă, să nu ai.

Dacă mă uit în jur nu prea s-au schimbat multe. Marea majoritate a părinților muncesc de le ies ochii din cap să le lase ceva la copii. Pîmântul nu mai e la modă ca pe vremea bunicii așa că oamenii dau în brânci să le lase un apartamențel, să nu înceapă ăia mici de la zero, o mașinuță să nu obosească la piciorușe, poate o firmuliță mică, să fie patroni, nu sclavi la alții. Ei, și muncesc părinții ăștia o viață ca să lase ceva, cândva, cuiva care poate nici măcar nu apreciază asta sau mai rău, nici măcar nu-și dorește.

Nu știu dacă va rămâne ceva după mine (sper din tot sufletul să termin creditul la bancă până mor, dar cum i-o fi și copilului norocul), ceva  posesiune materială importantă (blănițele nu le las nurorii, le vând din viață). Vreau să-i rămână amintirile cu noi doi, amintitirle din toate momentele în care am fost acolo, în care ne-am bucurat de tot ce aveam, mult sau puțin. Vreau să-i rămână imaginile cu mine acolo, lângă el, în toate momentele bune sau rele, nu cu mine la birou muncind pentru o bucată de pământ undeva, unde lui poate nici nu-i place sau pentru ceva care este visul meu nu al lui.

Da, aș putea să strâng ca furnica și să am satisfacția că atunci când voi pleca în veșnicele plaiuri ale vânătoarei avocatul îi citește copilul vreo patru pagini cu bunurile moștenite. Dar chiar ar fi o satisfacție? Chiar ar aprecia? Sau va spune: ”bine că s-a dus și hoașca asta să vând toate hardughiile lăsate, că numa de vechituri nu mai aveam nevoie”. Dacă o să am ceva de dat o să dau când are nevoie, nu o să aștept să mor eu, căci nu cred că este nevoie să mori ca să dai ceva cuiva.

Vreau să-i rămână iubire și timp. Vreau să-i rămână timpul ăla extraordinar în care am râs sau am plâns împreună. Vreau să-i rămână imaginea cu noi doi TRĂIND, nu existând, sclavi pentru un viitor incert. Dacă s-o nimeri și de vreo 300 de acri sau un castelaș, fie primit 🙂

inheritanceSursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Când ursitoarele ți-au sortit să fii simpatic

Dacă revine filmul mut am cariera asigurată. Și nu așa, oricum, ci cu un succes de invidiat. Am ceva al meu care e pus deoparte, am avut ursitoarea bună la botez cred, am o expresivitate facială nemaipomenită. Nu contează de pe ce planetă ești, din ce cultură faci parte, sau ce limbă vorbești, poți să fii din triburile Pintupi și tot te prinzi că m-am enervat.

Am un fel anume, care e tușa mea personală, de a-mi pulsa jugulară, a-mi umfla nările și a scoate săgeți pe ochi care n-are cum să te inducă în eroare. Sunt o dulce când mă transform așa și-ți rămân în memorie restul vieții. Și uite așa cum mă făcusem memorabilă la grădiniță, cred că mi-am lăsat amprenta pentru eternitate și la o școală în Londra. Mă aștept să văd figura mea la gazeta școlii și să devin un fel de mascotă.

Școala în anglia e, cum să zic eu ca să mă exprim elegant, un mare căcat (a se citi cu C mare). Ca să prinzi un loc la o școală bună trebuie să-ți vinzi măcar un rinichi, și nu, nu pentru șpagă la tovarășa directoare, ci ca să-ți permiți chiria în zona unde e școala (chiria pe un an, deci tre să ai familie mare, să vinzi mulți rinichi). Ai naibii proști nu știu ce înseamnă să lași o ciocolată sau un parfum pe masă și te bagă la școală în funcție de proximitatea în care locuiești și evident în ordinea numerelor de pe tricou. Niște fraieri, nu-i de mirarea că au ieșit din UE.

Dacă totuși te mănâncă în fund și nu vrei să aștepți școala aia bună, poți să mergi la una de cartier. Mai știți melodia cu BUG mafia ”după blocuri suntem noi care te facem pe tine”? Exact așa e și aici, ”decăt” că după blocurile din cartier sunt negrii, niște indieni și adevărații hulligans englezi (dacă ați văzut Billy Elliot știți la ce mă refer). Treci și peste diversitatea rasială, ești cu mintea deschisă și îți zici că nu contează, copilul tot engleză învață. Ei, aici e punctul de cotitură. Care engleză vrei să o învețe? Aia cu accent de curry, aia cu accent de Bronx, aia ca la palat (imposibil) sau aia cu prune în gură?

Așa că, mai bine te duci la școala privată. Buun, fac eu selecție de școli și încep să le vizitez. Prima, avea taxe cam de Harvard așa, dar m-am dus de curiozitate să văd și eu ce naiba te învață la o școală de atâta bănet. Vizitez școala, pun întrebări d-alea grele, mă prefac profund interesată de școală și o las și pe tovarășa să mă întrebe ce vrea ea. Care credeți că era prima întrebare, de interes vital și menită să fie elimintorie ca examenul oral? Copilul știe să scrie și să citească?

Am menționat că în Anglia clasa zero începe la cinci ani? (obligatoriu, nu e după cum vrei tu). Aaa, da, întâmplător știe, și să scrie și să citească, dar nu perfect, căci n-are decât cinci ani. ”Toți copiii care vin la noi la școală știu să scrie și să citească”. Și nu doar ce a zis, ci felul cum a zis, de parcă tocmai o opărisem cu ceaiul de la ora cinci Ăsta a fost momentul în care Oscarul pentru cea mai bună interpretare într-un film mut mi-a revenit!

Înainte să pot să acționez fața mea a exprimat sentimentele sufletești cu o fidelitate emoționantă. Am îndreptat spatele, am pus sictir pe față, am ridicat ușor din sprânceana stângă, am strâns buzele până s-au făcut o simplă linie, am încleștat bine maxilarele, am măsurat-o luung de sus până jos, de două ori și de parcă tocmai văzusem un gândac în față am replicat: ”dacă tot știe să scrie și să citească, de ce să-l mai aduc la școală”.

Adică și la școală ce face? Verifică dacă a învățat bine acasă? Numa întreb și eu. Sincer, la banii ăia eu mă așteptam să fie un negru mic care să scrie și să citească pentru copil.

expresieSursa foto: pexels.com