VIAŢA DE ZI CU ZI

Mie nu mi-e dor de copilărie

Dap, chiar nu mi-e dor de copilărie! De a lui, căci pe a mea nu mi- o mai amintesc. Ori n-am făcut nimic semnificativ, deși aici am dubii mari, ori a venit neamțul ăla și mi-a zăpăcit mințile. Copilăria lui însă mi-e foarte bine întipărită în minte și d-aia nu mi-e dor de ea, sau mă rog, de primii doi ani.

Dacă aș mai avea un copil aș vrea să-l am direct la doi ani. Sunt drăgălași când sunt mici, nu zic nu, dar sunt și mai drăgălași când se măresc. Ca în bancul ăla: mie îmi plac copiii, I like to see them coming and I like to see them going :))). Nu-mi lipsește nimic din primii doi ani de viață ai copilului, nimic de care să-mi fie așa un dor de neostoit încât să vreau să rememorez. Știu, sunt egoistă, dar așa ce-mi place să dorm 7-8 ore legat, ceve de speriat. Și îmi place tare mult și când n-am niște dinți strâns legați de țațe :). Ce să fac, sunt suflet slab, am plăceri modeste.

Nici nu știu ce vreau să uit mai repede din anii ăia. Cum am rămas anchilozată de spate când învăța el să se țină pe două picioare? Sau nuu, știu, cum nici pipi nu puteam să fac singură dacă nu mă baricadam ostășeșete în baie. Încă am rămas cu sechele și sunt campioană olimpică absolută la făcut duș, dat cu cremă și îmbrăcat, toate fără ca ăla micu să-și dea seama că m-am extras din peisaj. Aștept cu interes să-mi fac curaj să fac și eu într-o zi baie în cadă, cu apă multă, cu spumă și să lenevesc acolo fără țel. Mie să nu leșin de atâta bine și leneveală.

Ce nu-mi mai lipsește din copilărie? Să mănânc resturile alea de piureuri cu toate chestiile ”sănătoase” în ele și fără pic de sare. Doamne, le uram. După ce mă chinuiam juma de zi să produc două lingurițe de o chestie, căreia orice i-ai fi făcut tot oribil arăta, ăsta mic scuipa tot (acu nu pot să-l condamn) iar eu, de oboseală, mâncam ce refuzase el. Cred că supă cremă sau piure de cartofi voi mai mânca când o să am nepoți și va trebui să mă delectez cu resturile de la ei .

Nu, nu mi-e dor de bebelușeală și de perioada aia în care habar nu aveam dacă umblu în somn sau am uitat să dorm, când imaginea aia aia în care mama doarme liniștită cu bebelușul în brațe e doar o imagine din reclame, căci în realitate ai niște călcăie pe jugulară și un cap pe ficat. Nu mi-e dor de zilele în care mă treceau trei rânduri de ape înainte să ies cu el în parc, căci evident trebuia să mă îmbrac pe mine și abia apoi pe el, ceea ce uneori putea fi o adevărată aventură. Îmi place să mă duc în parc cu o mică poșetă nu cu geanta de voiaj, să știu că mă pot așeza la orice terasă și voi găsi ceva de mâncare și pentru el și nu trebuie să aleg locul acela care ar putea să ofere ceva și pentru el!

Dacă e o perioadă de care sigur o să-mi fie dor este asta, în care reușim să comunicăm, în care mă surprind cuvintele de ”om mare” la un copil mic, nerăbdarea cu care vrea să craescă și să afle tot, momentele astea când încă nu știe mai mult decât mine, cât încă mai vrea să mai petreacă timp cu mine, cât încă îmi zice fără jenă că e fericit că sunt mămica lui!

P.S. Și afară plouă, plouă și-i trecut de ora nouă. Și plouă, și plouă, și plouă, și…plouă 😦copilarieSursa foto: pexels.com

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s