VIAŢA DE ZI CU ZI

Ce vreau să-i rămână copilului când mor

Când eram eu copil auzeam de la bunica cum că cel mai de preț lucru e pământul. Dacă ai pământ găsești bărbat bun, ai ce pune pe masă și nici nu se devalorizează (mă rog, discutabil asta). Era lege nescrisă că după tine trebuie să le rămână ceva la copii. Că doar n-ai muncit o viață întreagă să pleci pe lumea cealaltă cu tot ce ai sau, pușchea pe limbă, să nu ai.

Dacă mă uit în jur nu prea s-au schimbat multe. Marea majoritate a părinților muncesc de le ies ochii din cap să le lase ceva la copii. Pîmântul nu mai e la modă ca pe vremea bunicii așa că oamenii dau în brânci să le lase un apartamențel, să nu înceapă ăia mici de la zero, o mașinuță să nu obosească la piciorușe, poate o firmuliță mică, să fie patroni, nu sclavi la alții. Ei, și muncesc părinții ăștia o viață ca să lase ceva, cândva, cuiva care poate nici măcar nu apreciază asta sau mai rău, nici măcar nu-și dorește.

Nu știu dacă va rămâne ceva după mine (sper din tot sufletul să termin creditul la bancă până mor, dar cum i-o fi și copilului norocul), ceva  posesiune materială importantă (blănițele nu le las nurorii, le vând din viață). Vreau să-i rămână amintirile cu noi doi, amintitirle din toate momentele în care am fost acolo, în care ne-am bucurat de tot ce aveam, mult sau puțin. Vreau să-i rămână imaginile cu mine acolo, lângă el, în toate momentele bune sau rele, nu cu mine la birou muncind pentru o bucată de pământ undeva, unde lui poate nici nu-i place sau pentru ceva care este visul meu nu al lui.

Da, aș putea să strâng ca furnica și să am satisfacția că atunci când voi pleca în veșnicele plaiuri ale vânătoarei avocatul îi citește copilul vreo patru pagini cu bunurile moștenite. Dar chiar ar fi o satisfacție? Chiar ar aprecia? Sau va spune: ”bine că s-a dus și hoașca asta să vând toate hardughiile lăsate, că numa de vechituri nu mai aveam nevoie”. Dacă o să am ceva de dat o să dau când are nevoie, nu o să aștept să mor eu, căci nu cred că este nevoie să mori ca să dai ceva cuiva.

Vreau să-i rămână iubire și timp. Vreau să-i rămână timpul ăla extraordinar în care am râs sau am plâns împreună. Vreau să-i rămână imaginea cu noi doi TRĂIND, nu existând, sclavi pentru un viitor incert. Dacă s-o nimeri și de vreo 300 de acri sau un castelaș, fie primit 🙂

inheritanceSursa foto: pexels.com

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s