VIAŢA DE ZI CU ZI

Prima discuție despre capacul de la WC

Eu am spus întodeaună că bărbații n-au absolut nicio vină. Ei sunt niște ființe perfecte doar că genele le-au jucat feste la naștere. Da, da, știți bucățica aia lipsă de la Y, care altfel l-ar fi transformat în X? Ei, aia avea genele care trebuiau și lor le lipsește complet. Deci ce să facă săracii, n-au ce să facă!

La noi în casă fiecare are baia lui, dar asta nu trebie să vă facă să credeți că atrage după sine si intimitatea în lăcașul menționat, nici vorbă. Eu când fac duș mă simt ca la hotelurile alea de fițe cu baia în mijlocul camerei, ba chair mă gândesc să-mi dărâm pereții, ușa oricum n-a mai fost închisă de un cincinal, și să-mi pun pe perete un tapet d-ăla mișto cu un ocean. Dacă tot fac baie cu public măcar să mă simt exotic. Pentru că da, taman când intru eu în duș apar cele mai arzătoare și mai stringente întrebări care n-ar putea sub nici o formă să aștepte cele 30 de secunde cât mă spăl eu (dap așa record tare am 😛 )

Ieri nu știu ce am făcut în baia lui și am lăsat capacul de la WC. Dimineață mă trezesc cu niște țipete:

  • Mamaaaa
  • Da, da, ce-a luat foc?
  • De ce ai lăsat capacul la WC-ul meu??? Era cât pe ce să fac pipi pe el!
  • Ăăăă, păi tu nu l-ai văzut că e lăsat când ai intrat în baie?
  • Nuu mama, că eu nu mă uit la capac, eram concentrat să fac pipi!

Ei și de aici am fost băgată în ședință unde mi s-a explicat clar că n-ai de ce să te uiți la capac când tu știi că e ridicat și singurul tău gând este să golești bășica udului. ”Mama, să nu se mai întâmple, da? La mine în baie capacul stă ridicat!” Toată discuția s-a purtat cu el cu pantalonii în vine și mâinile în șold.

Ceva îmi spune că este doar începutul. Asta dacă nu-mi bag mințile în cap și am grijă să ridic capacul de la WC!WC_4Sursa foto: pexels.com

 

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

Se mărită fata noastră!

Dap, hai, pregătiți rochiile, darul, verificați emailul pentru invitație, că mai am un pas și mă mărit, din nou. Că doar omul învață din greșeli, dar din câte?

Eu în viață n-am prea avut noroc în dragoste, deși faptul că încă mai am șansa să-l găsesc pe EL cică se pune la noroc, discutabil. N-am fost nici ghinionul pământului, ceva la care până și popii să se declare neputincioși și să considere aghiasma apă de ploaie, doar că nu știam ce-mi lipsește. Dar a venit soarele și pe strada mea, în sfârșit am aflat ce am de făcut și nimic nu-mi mai poate sta în cale. Sunt câteva chestii simple de care dacă mă ocup, pe urmă stau liniștită pe balcon și mă uit în zare după prinț (sper să nu întârzie mult, că e un frigul naibii pe balcon la englezii ăștia).

Am căutat pe net cum să faci să scapi de ghinion, și în afară de mixtură de menisc de găinușă virgină crescută la sol, amestecat cu ochișor de broască proaspăt spovedită și cu gheară de vultur născut în peșteră mai sunt câteva chestii simple și ușor de aplicat.

  1. Dragostea trece prin stomac. Nu se preciza exact prin stomacul cui, dar bănuiesc faptul că prin al lui. Mi-aș dori un mire care nu e omnivor, dar acu dacă nu se poate nu mai am pretenții. Deci deduc faptul că trebuie să gătesc. Nu-i bai. Am văzut eu la televizor că oul este cel mai complet aliment și știu trei feluri de a-l găti! Na, că asta am rezolvat-o. Mai am și un super prăjitor de pâine, ca să nu mai spun că fac un ceai de te lingi pe degete!
  2. Lasă-l liber. Eu credeam că trebuie să-l iau de bărbat d-aia nu m-am prins cât de liber. Adică îi dau voie să închidă ușa la baie când face pipi, să se ducă singur la magazin, sau merg până acolo încât îl las să se ducă singur la mă-sa? Mie mi se pare periculos, dar dacă face bine la relație pot să fiu dispusă să încerc după ce îmi iau anumite măsuri de siguranță că la mă-sa nu-i va fi resetat softul.
  3. Fii mereu pozitivă. Uite aici recunosc că în trecut am greșit. Am umblat cu negativul.  Na, nimieni nu le știe pe toate de la început. Dar promit că voi fi zen-ul zen-ului de acum înainte. Până la urmă  nu văd ce ar putea să-mi strice pozitivul când să zicem el se așează cu o bere în față la TV și cu mâna în chiloți, da, pentru mirosul de panseluțe, în timp ce eu car bidoanele cu apă. Pe bune, aș fi chiar complet deplasată dacă m-aș enerva. Sau dacă îmi tot repetă fraza: copiii sunt ai mamei deci ea trebuie să aibă grijă de ei. Cum să nu-l iubești? N-ai cum!
  4. Înucurajează-l. Aici iar sunt confuză. Îi spun hai că poți când îl trimit la piață să cumpere cireșe d-alea inimă de porumbel? Sau când îi spun că trebuie să facă un drum de 12 ore singur cu soacră-sa și două mătuși? E suficient?
  5. Arată-i că-i deasupra ta. Domne dacă nu s-a prins că e deasupra e nasoală treaba. Și de ce tre să-i arăt? N-aș putea să-i spun: iubitule mai slăbește naibii duoăj de kile că în curând mă afund în saltea? Dăcât întreb.
  6. Ține casa curată. Aici sunt rezolvată. V-am zis e muzeu! Doar că predecesorii au fugit de la muzeu, deci tre să-l împăiez sau să pun lacăte la ușă că nu știu de ce bărbații au o genă care îi face să respingă ordinea și disciplina în casă. Nu e vina lor, pur și simplu e gena, cam cum e cu glanda, știți

După cum vedeți lucrurile nu sunt complicate ba chiar mi se pare floare la ureche. Până acum am trăit în întuneric dar de acu am simțit lumina.

Bine, acum că am făcut o recapitulare îmi dau seama că o să rămân fată bătrână :((((marriageSursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Mie nu mi-e dor de copilărie

Dap, chiar nu mi-e dor de copilărie! De a lui, căci pe a mea nu mi- o mai amintesc. Ori n-am făcut nimic semnificativ, deși aici am dubii mari, ori a venit neamțul ăla și mi-a zăpăcit mințile. Copilăria lui însă mi-e foarte bine întipărită în minte și d-aia nu mi-e dor de ea, sau mă rog, de primii doi ani.

Dacă aș mai avea un copil aș vrea să-l am direct la doi ani. Sunt drăgălași când sunt mici, nu zic nu, dar sunt și mai drăgălași când se măresc. Ca în bancul ăla: mie îmi plac copiii, I like to see them coming and I like to see them going :))). Nu-mi lipsește nimic din primii doi ani de viață ai copilului, nimic de care să-mi fie așa un dor de neostoit încât să vreau să rememorez. Știu, sunt egoistă, dar așa ce-mi place să dorm 7-8 ore legat, ceve de speriat. Și îmi place tare mult și când n-am niște dinți strâns legați de țațe :). Ce să fac, sunt suflet slab, am plăceri modeste.

Nici nu știu ce vreau să uit mai repede din anii ăia. Cum am rămas anchilozată de spate când învăța el să se țină pe două picioare? Sau nuu, știu, cum nici pipi nu puteam să fac singură dacă nu mă baricadam ostășeșete în baie. Încă am rămas cu sechele și sunt campioană olimpică absolută la făcut duș, dat cu cremă și îmbrăcat, toate fără ca ăla micu să-și dea seama că m-am extras din peisaj. Aștept cu interes să-mi fac curaj să fac și eu într-o zi baie în cadă, cu apă multă, cu spumă și să lenevesc acolo fără țel. Mie să nu leșin de atâta bine și leneveală.

Ce nu-mi mai lipsește din copilărie? Să mănânc resturile alea de piureuri cu toate chestiile ”sănătoase” în ele și fără pic de sare. Doamne, le uram. După ce mă chinuiam juma de zi să produc două lingurițe de o chestie, căreia orice i-ai fi făcut tot oribil arăta, ăsta mic scuipa tot (acu nu pot să-l condamn) iar eu, de oboseală, mâncam ce refuzase el. Cred că supă cremă sau piure de cartofi voi mai mânca când o să am nepoți și va trebui să mă delectez cu resturile de la ei .

Nu, nu mi-e dor de bebelușeală și de perioada aia în care habar nu aveam dacă umblu în somn sau am uitat să dorm, când imaginea aia aia în care mama doarme liniștită cu bebelușul în brațe e doar o imagine din reclame, căci în realitate ai niște călcăie pe jugulară și un cap pe ficat. Nu mi-e dor de zilele în care mă treceau trei rânduri de ape înainte să ies cu el în parc, căci evident trebuia să mă îmbrac pe mine și abia apoi pe el, ceea ce uneori putea fi o adevărată aventură. Îmi place să mă duc în parc cu o mică poșetă nu cu geanta de voiaj, să știu că mă pot așeza la orice terasă și voi găsi ceva de mâncare și pentru el și nu trebuie să aleg locul acela care ar putea să ofere ceva și pentru el!

Dacă e o perioadă de care sigur o să-mi fie dor este asta, în care reușim să comunicăm, în care mă surprind cuvintele de ”om mare” la un copil mic, nerăbdarea cu care vrea să craescă și să afle tot, momentele astea când încă nu știe mai mult decât mine, cât încă mai vrea să mai petreacă timp cu mine, cât încă îmi zice fără jenă că e fericit că sunt mămica lui!

P.S. Și afară plouă, plouă și-i trecut de ora nouă. Și plouă, și plouă, și plouă, și…plouă 🙁copilarieSursa foto: pexels.com

 

 

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

Ziua când a început să nu-mi mai pese

M-am născut cu un dar aparte, un apetit crescut pentru ordine și disciplină. Oameni răi spun că aș fi obsesiv compulsivă și la mine acasă e ca la muzeu. Păi și ce e rău în asta? Sunt persoane care dau bani grei să meargă la muzeu, na, eu îl văd gratis, în fiecare zi! Ba uite poate fac și o afacere și mă apuc să rup bilete la intrare, sîc!

Faptul că vreau ca toate borcanele să fie așezate exact la linie, cu eticheta dreaptă, pe culori și pe tipuri de produse mie nu mi se pare că e ca la muzeu! Nu văd de ce ar părea ciudat că prosoapele la baie trebuie să stea la același nivel, adică de ce trebuie să stea unul mai sus și unul mai jos,  sau că hainele în șifonier sunt așezate pe culori, că umerașele sunt ordonate crescător și la fel și hainele în funcție de lungime. adică de ce să amestec o fustă scurtă între unele lungi? Dacă se pierde ”mititica”?

Așa, am pereții albi în toată casa, și mobilă albă, și covoare albe. Nu e ca la muzeu, că acolo e mobilier din lemn masiv și pereții sunt plini de tablouri (n-ai să vezi așa aglomerație la mine, neam) și pe jos nu sunt covoare. V-am zis, e lumea rea frățioare. Eu chiar nu văd ce e rău în puțină organizare. Până la urmă nu țin să ling miere pe jos în casă, gândiți-vă ce greu se ia mierea aia lipicioasă de pe covoare, bleah, sau să am franjurii pieptănați la covor (nu știu cum dar se așează singuri în poziția corectă) ci doar să se înțeleagă ins cu persoană și să nu dau adidașii la o parte de pe masă ca să găsesc furculița sau sutienul!

Bine, hai, v-am păcălit doar să văd cum reacționați, nu e așa, mă rog, nu mai e așa. Am uitat că am covor alb în casă, de fapt am uitat că am covor pentru că e eu calc doar pe mașinuțe și pe piese dintr-alea mici, mici de lego acre sunt o adevărată binecuvântare pentru tălpile goale, te simți ca un fel de fachir. Nu mai știu cum este să ai chiuveta de vase complet goală sau patul făcut perfect ca în armată, să sară banul pe el. Prosoapele din baie? Am noroc dacă sunt pe suportul lor, nici nu mai visez să le văd vreodată la linie

Cât despre ordine sau masa din sufragerie doar cu vaza cu flori pe ea? Pfuaaa, ce glumă bună! Doar că nu-mi mai pasă. Aseară sufrageria avea aspectul ăla de imediat dinainte sau după mutare, știți, când ai și lucruri scoase din cutii și cutii, și lucruri puse peste tot. Ei, le-am dat frumos la o parte, mi-am pus un pahar cu vin și am început să urmăresc Orange is the new Black.

Și uite că n-am murit, mi-a ieșit ceva urticarie dar sunt în viață și nici n-am orbit dimineață când am văzut la lumina zilei cum arată camera mea ”de oaspeți”. Am învățat să ocolesc ”capcanele” și pur și simplu să am vedere selectivă. De la mine, prin paharul de vin, totul se vede la locul lui! Cred doar că am nevoie de muuult vin :)))

messSursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

De ce nu răspund anunțurilor umanitare

Nu știu cum se face dar măcar o dată pe săptămână primesc prin mesj sau direct pe pagină rugămintea de a ajuta cu nu știu ce. Unele dintre mesaje m-au luat prin surprindere căci veneau de la prieteni apropiați, păreau scrise într-o notă personală și primul impuls a fost să întreb: ”bine, dar de ce nu mă suni direct sau să-mi dai pe sms dacă persoana pentru care ceri sprijin îți este apropiată?”

Regula spune că suntem conectați prin fiecare a cincea persoană, deci în lumea asta mare a internetului este imposibil să nu găsești pe cineva în care să ai încredere și care să fie apropiat cu potențialul pacient! Poate sunt Toma necredinciosul, poate n-am inimă umană, dar așa cum nu dau de pomană pe stradă nu cred în anunțurile umanitare făcute pe Facebook.

Îmi fac mea culpa că poate nu ajut pe cineva care chiar are nevoie dar n-am ajuns atât de abilă încât să disting între adevăr și înșelătorie. De câteva ori am încercat să ofer sprijin prin infromațiile pe care le dețineam și care puteau să ajute pacientul să obțină legal sprijinul de care avea nevoie dar m-am lovit de fraza: ” aaa, nuu, nu știm să facem hârtii, mai bine deschidem un cont”

Păi dacă vreți doar bani nu cred că sunt persoana potrivită. Am văzut și eu Filantropica: ”mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește de pomană”

help_2Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Când 10 minute este tot ce ai, ce faci cu ele?

Sistemul medical românesc e la pământ, e mort, îngropat și cu pomana de șapte ani făcută! Hai, sigur ați citit sau ați auzit fraza aceasta de multe ori. Suntem prost îngrijiți, medicii nu își dau silința, pe medicul de familie îl doare la bonetă, dă rețete pe bandă rulantă, n-are timp să stea pe la conferințe să se umple de știință și are timpul limitat la 20 de minute per pacient. Ce bine este de țările civilzate care au un sistem medical la care noi doar visăm!

Să nu-mi ziceți că nu v-ați plâns niciodată că eu nu vă cred. Să nu-mi ziceți că n-ați comentat că la privat e consultația doar de 20 de minute (ca și cum așa avea eu timp să-mi spun toate păsurile în 20 de minute, da ce-s, robot?), că la doctorul ăla bun trebuie să aștepți și o săptămână ca să prinzi un loc (dacă n-ai pile ca să te duci să-l găsești a doua zi la stat) și ptr un RMN 10 zile! Pfffuuu, ce naiba țară e asta care n-are grijă de sănătatea cetățenilor ei? Păi dacă n-avem sănătate n-avem nimic. Gata, mă mut în străinătate că acolo nu e ca la noi!

Așa e! Nu e ca la noi, fraieri cu nostalgii comuniste ce suntem.  In țara reginei (da, coana Lizuca ha bătrână), sistemul este pus la punct impecabil. Funcționează ceas elvețian. Adică totul este exact pe ceas: între 2-3 săptămâni să ai parte de o programare la medicul de familie, 10 minute consultația (bate gongul dacă stai 11), 3 luni programarea la un specialist, tratamentul e după protocol (dacă nu ești în protocol ai dat de dracu, doar Dr House te mai salvează)

Iar medicul de familie e super profesionist, n-are timp de baliverne. Nu e domne ca fraierul ăsta din românia care te întreabă și de durerea de șale și ce-ți mai face artrita, și cum stă nevasta cu tensiunea și fiul ăla mic hipsterul cu durerea lui în cur. Nu, el ia câte o durere pe rând și o rezolvă. Mai exact faci o programare ptr durerea de șale, alta pentru aia de burtă și alta pentru cea în cur (a ta, că între timp a ajuns să te doară și în cur la cât ai stat pe scaun în sălile de așteptare). Și ca să nu-ți dea prin cap să-l suprasoliciți pe dr, scrie mare pe un afiș la intrarea că fiecare durere are programarea ei!

Ne-am înțeles da, nu ne batem joc de timpul oamenilor. Păi cum ai putea fi tratat la standarde înalte dacă bietul dr englez ar trebui să caute-n trei protocoale, că te-a apucat pe tine să te doară peste tot taman pe tura lui, și să mai și vadă dacă se leagă bolle între ele. Haide, ce-s prostiile astea! Păi vrei atenție focusată sau sănătate la grămadă?

După ce să de peste cap să te ajute? De ex eu în nemrnicia mea i-am zis că mă doare stomacul și că ieu Nexium de două zile. El se uită în protocol și acolo ciciu nexium, așa că îmi explică cum tre să iei renetidină. Da, dar știți iau nexium, de ce să nu continui cu el! Aaa, păi nu e în protocol cucoană, ce nu pricepi? Dă-l de suflet de protocol, hai să gândim. Ce? În 10 minute vrei să te consult și să și gândesc??? Capitalistă cu față inumană ce ești!

Ziceți voi că nu bate sistemul ăsta la fund sistemul românesc. Eu zic că-i dă clasă. Bine, poți să fii burghez și să ai asigurare privată. ”Decât” un mic amănut, aboslut nesemnificativ, trebuie să ai trimitere de la doctorul de familie. Da, da, de la ăla care-ți acordă 10 minute, pentru o singură problemă și conform protocolului.

Doar cineva cu suflet mic și plin de ciudă ar putea să fie nemulțumit de acest ”tratament” sau să nu și-l dorească. În România nicăieri nu găsești așa ceva, nicăieri.minuteSursa foto: pexels.com