VIAŢA DE ZI CU ZI

Avem un uter, ce facem cu el?

Mi-am dorit un weekend de leneveală și am zis să  mai văd și eu ce se scrie în spatiul virtual, dincolo de facebook, când am dat peste un articol (nu îl voi pune aici ca să nu-i fac reclamă) în care un domn, susținea ca o femeie fără măcar doi copii a trăit degeaba. Adică dacă ai uter trebuie să coci ceva acolo și chiar de mai multe ori căci o dată nu e suficient. E ca și cum ai spune că dacă am curte trebuie să cresc găini și porci, să-mi iau câine și pisică. Sau dacă tot vorbim de copt ceva, dacă am cuptor trebuie să-l și folosesc. Pe bune?

Nu există o listă pe care trebuie să o bifăm: la 12 ani trebuie să ai primul prieten (deși în zilele noastre la 12 ani fără prieten ești cam fată bătrână), la 14 să-ți iei primul push-up, la 18 să fii aleasă regina balului, la 25 te măriți și până al 32 ai făcut 4 copii. Nici nu trebuie să bifezi ceva pentru că așa face toată lumea. Suntem cerscute cu ideea că vom deveni automat mame, că în mod natural și firesc o căsnicie vine cu unul/ doi copii. Și dacă totuși nu este așa? Și dacă nu vrei?

Este ca și cum ai spune că o femeie fără carieră profesională nu este împlinită. E vorba de alegeri și de ceea simți. Cred că există oameni care sunt făcuți să fie părinți și cei care sunt făcuți să aibă prieteni cu copii. Din păcate n-ai cum să știi în ce categorie de afli până nu ajungi părinte. Cred însă că-ți trebuie un mare curaj, pe care îl apreciez maxim, să spui: nu, nu pot să fac asta, sau nu vreau să fac asta! Nu mă văd în stare să modelez o ființă umană! Până la urmă e cea mai lungă și mai grea slujbă din lume și nu văd de ce să nu-ți evaluezi abilitățile dinainte și să decizi dacă este sau nu pentru tine.

Nu cred că faptul că nu ai copii te face mai puțin femeie, mai puțin împlinită, că te face să fi pierdut ceva în viața. De fapt dacă mă gândesc bine ai pierdut: nopți întregi de nesomn, kilometri de muci, pe cineva care să-ți arunce castronul cu mâncare în față, să se așeze în fund pe jos și să urle ”NUUUU” 🙂

Da, da, știu, nici eu nu-s compeltă pentru că n-am decât unul, pentru că îi dau zahăr, îl las să bea Fanta și să mănânce la Mac din când în când. Și i-am dat și mâncarea cu sare de la un an, și-l las și la TV și la tabletă (adresa ca să chemați protecția copilul o dau pe mesaj privat). Faptul că eu am ales să am copil nu mă face mai bună decât cele care au zis nu sau mai rea decât cele care au 3 sau 4 sau mai mulți

E vorba de alegeri, de alegeri la care toți avem dreptul așa cum avem dreptul să alegem sau nu căsătoria, veganismul, orientarea sexuală, un anumit parcurs profesional sau să stăm acasă să creștem copii și să renunțăm complet la ”ambiții” profesionale. Copilul nici nu te ”împlinește”, nici nu-ți dă ”sensuri în viață” că dacă ar fi așa, expreisa copil abandaonat ar dispărea.

stupid look

Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Dacă ar fi să faceți un top al filmelor cum ar arăta?

Aseară am găsit un canal TV care difuza top 100 filme ever. De multe dintre ele n-am auzit vreodată, altele nu mi-au plăcut niciodată și nu le-aș fi băgat în top iar de altele pur și simplu m-am îndrăgosit din nou. Așa că toată nopatea am făcut un martaom de filme și deși Nașul rămâne favoritul meu ever, am revăzut așa:

  • Sleepless in Seattle
  • Dirty Dancing
  • Up close and personal
  • Laws of Attraction

Știu, știu, numai siropoase despre dragoste, dar ce să fac dacă am sufletul sensibil? M-a apucat așa o nostalgie când mi-am amintit ce frumos era el Patrick Swayze când dansa, câtă putere emana Robert Redford, ce privire avea Pierce Brosnan sau cât de tare m-am îndrăgostit de Tom Hanks, cu părul lui de oaie merinos când era insomniac in Seattle. Mi se pare ciudat că sunt filme care au peste 30 de ani și pentru mine actorii parcă sunt la fel de tineri ca atunci.

Cred că o să-mi fac un top cu all time favourites, pe care să-l am acolo pentru zilele alea superbe de vară londoneză. Vouă ce filme v-au rămas în suflet? Filmele alea pe care le-ați vedea la nesfârșit, filmele care parcă nu concepeți că nu au apărut ieri sau nu știe toată lumea despre ele, filmele ale căror actori pentru voi au rămas mereu ca atunci.

Eu aș pune: Casablanca, Pisica pe acoperișul fierbinte (cu Paul Newman), On the Beach (c Cary Grant), Closer (mă îndrăgostesc de Jude Law de fiecare dată), Revolutionary Road(chiar dacă nu e de dragoste), Nașul evident și…mă mai gândesc

filme

Sursa foto:pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Amintiri din suferințele copilăriei

Vă mai amintiți creveții ăia vietnamezi sau coreeni, nu mai știu exact, care erau pe vremea odioasei dictaturi în tooooate alimentarele? Dacă răspunsul este nu, vă rog să vă opriți din citit, să vă rușinați de vârsta tânără pe care o aveți și să reveniți când aveți 30 de ani.

Uram creveții ăia. Mi se păreau cea mai odioasă mâncare inventată de mintea omenească, după conopidă și verzișoarele de bruxelles, o chestie malefică menită să te păcălească cu faptul că ar avea cea mai mică urmă de crevete într-o chestie crocanto-cleioaso-hidoasă. Și dacă stomacul rezista eroic la degustarea raw vegană a preparatului, după preparere pur și simplu își dădea obștescul sfârșit.

Sor-mea iubea chestiile alea și nu rata nicio ocazie în vacanță să-și mai facă un mic castronel de atrocități culinare. Mamă și ce miros aveau, na că iar mă ia cu leșin de la lingurică numa când îmi amintesc. Rfaturile alea de la magazin ticsite cu aceste minunății aduse nouă de era comunistă îmi produceau durere fizică. Sunt sigură că în ziua în care au dispărut am dat o petrecere ceva, nu cred că am lăsat ca acest eveniment de importanță planetară să treacă nemarcat.

Am scăpat, ororile au dispărut. Doar că unele lucruri răsar din propria cenușă când te aștepți mai puțin. Crezusem că rețeta a dispărut și că ultimul om de pe pământ acre deținea secretul a murit fără să transmită moștenirae mai departe. Greșit! Ce credeți că-mi spune sor-mea că a cumpărat de curând? Creveți vietnamezi! Și vrea să le dea copiilor să guste din delicatesa copilăriei ei.

Se zbate în mine un sentiment de dreptate și aș chema protecția copilului să salvez papilele gustative ale kinderilor de la o moarte lentă și dureroasă 🙁

creveti

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

Ipocrizia românului din diasporă

Îl știți, sigur îl știți pe românul ce trăiește în disapora, românul care la întoarcere cere  ”un puțin water plată”, căci atunci când a plecat el din țară apa plată abia apărea (deși atât cuvântul apă cât și cel plată există de pe vremea lui Burebista, și ai nevoie ”decât” de oleacă de imaginație să le pui împreună), și care cât stă acasă doar se plânge.

Se plânge încontinuu: de birocrația din România, de corpuție, de faptul că nimic nu se întâmplă fără pile, de taxele îngrozitoare pe care trebuie să le plătească, de întreținerea prea mare și tupeul adminstratorului care-l roagă să plătească măcar al 5 luni, de legea cea nedreaptă care i-a tăiat curentul după doi ani de neplată, de școlile aglomerate și prost întreținute, de sistemul sanitar, de sistemul politic care-l împiedică să se întoarcă acasă și să muncească, de salariile mici, de lipsa de șanse din țară și așa mai departe

Și toate aceste plângeri sunt mereu însoțite de exemple comparative din țara de adopție și de detalii ale vieții îndestulătoare de acolo. Nu știu voi, dar eu mă întreb de ce naiba mai muncesc oamenii ăștia dacă așa se revarsă cornul abundenței în țara aia, dar și mai dihai mă întreb ce naiba nu mă duc și eu să prind câinii să le iau covrigii 🙂

E fascinant însă că același român, care se ia la trântă cu polițiștii români pentru că i-au dat amendă că n-avea centura, în țara de adopție îți atrage atenția să nu cumva să nu folosești centura deși stai pe locul din spate. Același român tremură ca frunza dacă n-are bani pe cartelă să mai bage oleacă de gaz sau de curent și nu se mai plânge că statul îl jupoaie. Același român brusc nu se mai simte deranjat de faptul că la medicul de familie așteaptă cu orele și o programare la un specialist primește după trei luni.

Nu știu cum dar în țara de adopție nu i se mai pare groaznic sistemul care-l obligă să se înregistreze la vot, nu mai consideră o ofensă personală taxa radio-TV, nu i se mai pare că statul îl jupoaie atunci când plătește 10 RON/oră parcarea, plus o taxă de 50 RON că a avut aroganța să meargă cu mașina personală în centru capitalei.

Un bilet de autobuz de 7 RON i se pare un chilipir, 12 ore de muncă pe zi nu mai sunt o ofensă adusă augustei sale persoane, reciclarea nu mai e o corvoadă ci o dovadă de eleganță (în realitate îi e frică să nu se uite vecinul de la doi în sacul lui de gunoi și să-l pârască la poliție că a amestecat conopida cu hârtia igienică și cu sticla de plastic) condițiile proaste din școli i se par culmea burgheziei și nici nu-și mai simte ”libertățile” încălcate de faptul că nu poate fuma în spații închise

Că doar acum este un om liber, liber să-și plătească toate taxele  – online 🙂pinocchio

VIAŢA DE ZI CU ZI

Unde ar trebui să fie loialitatea?

Aseară am văzut un film despre Bernie Madoff (merită să-l vedeți ami ales că De Niro joacă genial ca de obicei). Bernie Madoff este omul care ar fi creat cea mai mare fraudă fiscală din istoria US, bazându-se pe o schemă Ponzi.

Filmul prezintă istoria prinderii lui de către FBI, și cumva impactul pe care l-a avut dezvăluirea acestei fraude asupra celor care aleseseră să ”investească” în fondul lui. În paralel este prezentat și impactul asupra familiei sale: cei doi băieți adulți, care lucraseră până la momentul zero în firma lui și se bucuraseră de veniturile realizate de tatăl lor,  și soția (Ruth).

În momentul în care află că tatăl lor este un escroc financiar cei doi fii se detașează clar și refuză să-l ajute în vreun fel, să comunice în vreun fel, ba reduc orice comunicare și cu mama lor care alege să rămână lângă soț. Nu vă povestesc filmul dar la un anumit moment are loc o tragedie în familie și Ruth trebuie să aleagă între datoria de mamă și cea de soție.

Ea o alege pe cea de mamă și întrerupe orice comunicare cu soțul ei, deoarece acaesta fusese condiția familiei. Alegerea ei e foarte dificilă și ciudată. Evident faci orice pentru copiii tăi, dar pe de altă parte i-ai jurat credință celui de lângă tine și susținere atât în momentele grele cât și în cele bune. Dacă nu poți să-i împaci, dacă nu poți să te împarți, unde are trebui să fie loialitatea? Față de copii sau față de soț?

loyaltySursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Viața pe partea greșită a drumului

Puteți să-mi spuneți cum vreți, să mă pârâți și la Regină, să mă certați și să-mi ziceți că-s îngustă la minte domne`dar englezii conduc pe partea greșită a drumului. Încă încerc să înțeleg de ce mama naibii, când statisticile arată că 80% dintre locuitorii planetei sunt dreptaci, tu îi pui să schimbe vietezele cu stânga. Mda, hai, că am auzit și eu de cutie automată dar sincer n-am văzut-o prea populară în Regat.

Eu conduc foarte bine, și nu, nu pentru o femeie ci conduc foarte bine în general, și da, mașina 🙂 Știu, știu că nu contează de câți ani am permis ci câți km am făcut, well destui încât să-mi fie apreciat talentul. Puteți să apaludați oricând, nu mă supăr. Am condus orice fel de mașină și am un instinct natural de a mă conecta cu vehiculul cum făceau ăia în Avatar cu un Ikran

Am condus toate felurile de mașini, chiar și un Crafter (adică van) așa că mi-am zis că inclusiv pe partea greșită a drumului voi face performanță. La cât de faină mi-s n-am cum să nu mă descurc.

Știți bancul ăla cu Maria care se emancipează și-i zice lui Ion că ea de azi nu mai face nimic în casă și tre să facă el, iar după trei zile când o întreabă prietenele cum a  fost ea răsupunde: în prima zi n-am văzut nimic, a doua zi n-am văzut nimic, în a treia zi am început să văd puțin cu ochiul stâng? Ei așa și eu.

În prima zi nu mi-am dat seama că am oglinzi sau lunetă și în afară de parbriz niciun gemuleț nu mi-a atras atenția, mulțumesc Doamne că am ajuns teafără. A doua zi am înțeles că dacă mă lovesc cu mâna dreaptă de portieră înseamnă că schimbătorul de viteze e în stânga. În a treia zi am început să mă uit timid și-n oglinda retrovizoare doar că am văzut un autobuz d-ăla cu etaj, m-am speriat, și de frică mi-am promis să nu mă mai uit în locuri care nu mă interesează.

A patra zi i-am agățat unuia oglinda și uite așa am descoperit că poți să te uiți și în partea stângă că nu pierzi nimic, ba câștigi; a cincea zi am intrat în sensul giratoriu și am ieșit pe banda care trebuie fără să dau ocol de trei ori; după o săptămână am reușit să mă duc direct la portiera din dreapta, să nu mă mai urc în stânga, să mă așez pe scaun și să întreb cine naiba mi-a furat volanul și pedalele.

Acum aștept să mă obișnuiesc și cu faptul că centura de siguranță e în dreapta și nu în stânga 🙂 . Sper să nu învăț taman când plec.

condus