VIAŢA DE ZI CU ZI

Lupta copilului cu bătrânul

Eu nu am amintiri de pe vremea când eram copil, știu, știu e semn de lipsă de evoluție că nu-mi aduc aminte cum cugetam pe oliță la șase luni, dar îmi asum aceste defecte îngrozitoare. Așa că n-am nici cea mai vag idee dacă eram de acord să dorm după-amiaza sau totul se făcea cu japcă. Oricum era total nerelevant dacă mâncam sau nu atâta timp cât așteptau să mor căci nu păream interesată de vreun fel de mțncare sau de act în sine.

Îmi amintesc însă din adolesență când trebuie să fac liniște sâmbăta și duminica la orele de somn. Nu înțelegeam cum poți să pierzi momente prețioase din viață ca să dormi. Pe urmă am făcut copilul și mi-am dat seama că ăsta era singurul meu vis, să mă satur de somn, vis care probabil că îl voi avea până la adânci bătrăneți. Mda, mi-am luat speranța că voi dormi cât vreau, pur și simplu să zic într-o zi : ”gata, îmi ajunge”.

De aceea somnul de după-amiază este sacru. Trebuie să culc copilul și știm cu toții că educația se face prin exemplu. Doar că undeva greșesc și exemplu este groaznic, căci copilul meu adoarme doar după ce se zbate o oră mai ceva ca peștele în undiță, moment în care evident că-s așa de plină de nervi, că numa de somn nu mai am chef. Mă rog de el, cânt, citesc povești, mă dau peste cap și mă tranfrom în Făt Frumos, oric numa să țină ochii închiși.

Descoperisem eu însă, că scaunul de mașină e uns cu praf de somn. O singură condiție este necesară, tăcere în primele 10 minute. Altfel, copilul se transformă în reportofon și abosarbe tot ce aude, nu de alta dar poate uiți ce ai vorbit și vrei să-ți amintești exact ce-ai zis la minutul 4:23.

Deci drum București – Focșani, 2 ore jumate, timp suficient să doarmă kinderul ca să ajungem fresh acasă. tăcere 10 minute, atmosferă de somn, încă doi pasageri încep să sforăie lângă el, el începe să caște de ziceai că-i groapa marianelor și……nimic. Dar nimic. La fiecare căscat ziceam, gata, ăsta e ultimul și Moș Ene învinge. Nope, l-a făcut pe moșul ăla din toate pozițiile. S-a tras de picioare, și-a scos șosetele, și-a proptit jucăria pe mână ca să-l deranjeze dacă-i cade capul, s-a uitat pe geam, s-a tras de pleoape, de păr, de urechi, de orice.

A fost o luptă pe trezie și pe somn, care m-a ținut cu sufletul la gură 200 de km. Până în ultimul moment am zis că moșul e ăla care are ultimul cuvânt, că experiența lui își va spune cuvântul. Nici gând! Nici măcar pe bătrânii înțelepți nu te mai poți baza.

Generația din ziua de azi….pfuuu….nu mai e cum eram noi.somn_4Sursa foto:pexels.com

 

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s