VIAŢA DE ZI CU ZI

Am uitat că e ziua mea

Ieri am împlinit un an și am uitat complet acest lucru. Da, am împlinit un an de la primul articol pe blog. Mi-a ieșit complet din minte chestia asta căci sunt atât de concentrată pe făcut litere și cuvinte, și ținut creionul corect, și scris după dictare, încât nu mai am timp să mai știu cine sunt și cum mă cheamă (era ceva cu O parcă 🙂 ).

Noroc cu Facebook (uite că e și el bun la ceva) care m-a tras de mânecă și mi-a zis : hei, blondo, La mulți Ani!!!. Păi, la cât mai mulți să fie zic, și am în față acum o listă luuungă cu oameni care m-au încurajat să încep, care m-au încurajat să continui, care îmi spun ce minunat scriu taman când eu sunt sigură că e cel mai mare eșec din istoria omenirii, oameni pe care i-am cunoscut doar virtual și cărora aș vrea să le mulțumesc pentru anul acesta incredibil!

Dragilor mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc și să primiți înzecit din tot ce mi-ați oferit mie anul acesta!

birthdaySursa foto: pexels.com

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

Lupta copilului cu bătrânul

Eu nu am amintiri de pe vremea când eram copil, știu, știu e semn de lipsă de evoluție că nu-mi aduc aminte cum cugetam pe oliță la șase luni, dar îmi asum aceste defecte îngrozitoare. Așa că n-am nici cea mai vag idee dacă eram de acord să dorm după-amiaza sau totul se făcea cu japcă. Oricum era total nerelevant dacă mâncam sau nu atâta timp cât așteptau să mor căci nu păream interesată de vreun fel de mțncare sau de act în sine.

Îmi amintesc însă din adolesență când trebuie să fac liniște sâmbăta și duminica la orele de somn. Nu înțelegeam cum poți să pierzi momente prețioase din viață ca să dormi. Pe urmă am făcut copilul și mi-am dat seama că ăsta era singurul meu vis, să mă satur de somn, vis care probabil că îl voi avea până la adânci bătrăneți. Mda, mi-am luat speranța că voi dormi cât vreau, pur și simplu să zic într-o zi : ”gata, îmi ajunge”.

De aceea somnul de după-amiază este sacru. Trebuie să culc copilul și știm cu toții că educația se face prin exemplu. Doar că undeva greșesc și exemplu este groaznic, căci copilul meu adoarme doar după ce se zbate o oră mai ceva ca peștele în undiță, moment în care evident că-s așa de plină de nervi, că numa de somn nu mai am chef. Mă rog de el, cânt, citesc povești, mă dau peste cap și mă tranfrom în Făt Frumos, oric numa să țină ochii închiși.

Descoperisem eu însă, că scaunul de mașină e uns cu praf de somn. O singură condiție este necesară, tăcere în primele 10 minute. Altfel, copilul se transformă în reportofon și abosarbe tot ce aude, nu de alta dar poate uiți ce ai vorbit și vrei să-ți amintești exact ce-ai zis la minutul 4:23.

Deci drum București – Focșani, 2 ore jumate, timp suficient să doarmă kinderul ca să ajungem fresh acasă. tăcere 10 minute, atmosferă de somn, încă doi pasageri încep să sforăie lângă el, el începe să caște de ziceai că-i groapa marianelor și……nimic. Dar nimic. La fiecare căscat ziceam, gata, ăsta e ultimul și Moș Ene învinge. Nope, l-a făcut pe moșul ăla din toate pozițiile. S-a tras de picioare, și-a scos șosetele, și-a proptit jucăria pe mână ca să-l deranjeze dacă-i cade capul, s-a uitat pe geam, s-a tras de pleoape, de păr, de urechi, de orice.

A fost o luptă pe trezie și pe somn, care m-a ținut cu sufletul la gură 200 de km. Până în ultimul moment am zis că moșul e ăla care are ultimul cuvânt, că experiența lui își va spune cuvântul. Nici gând! Nici măcar pe bătrânii înțelepți nu te mai poți baza.

Generația din ziua de azi….pfuuu….nu mai e cum eram noi.somn_4Sursa foto:pexels.com

 

 

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

După 335 de zile

Anul trecut mi-am pus un țel, să citesc 25 de cărți în 365 de zile. La început mi s-a părut ușor, apoi am realizat că înseamnă două cărți pe lună, cu o medie de 300 de pagini pe carte înseamnă 20 de pagini pe zi, ceea ce nu e greu, dar apoi am intrat în panică iar: păi pe feisbuc când mă mai uit???

Pe urmă am devenit întreținută și m-am relaxat, deși eram muuuult în urma ”targetului” dar am mai recuperat din handicap, pe urmă m-am mutat și iar m-am panicat, pe urmă am citit pe nerăsuflate niște cărți și mi-am mai revenit, apoi am cronometrat cât stau zilnic ”citind” poze cu animăluțe pe FB și zbateri politice și am făcut depresie și am închis orice rețea de SM și m-am pus pe treabă.

Și am reușit. Aproape :). Mai am 80 de pagini până la targetul de 25 de cărți fixat pentru 26 octombrie 2017. Am citit haotic în anul acesta, orice mi-a picat în mână, unele dintr-o suflare, altele le-am recitit ca să nu le uit, altele le-am citit cu chinuri lungi, căci eu sunt genul care dacă încep o carte mă autopedepsesc să o citesc până la capăt chiar dacă nu-mi place. Mai sar un capitol, mai citesc de la sfârșit, mai revin la început, mă mai întreb de ce mă chinui, dar o termin.

Am citit, nu neapărat în ordinea asta:

  • Amos Oz – Soțul meu Michael.
  • J.R.Moehringer – Dulcele Bar. Neașteptat de bună cartea (eu sunt sceptică în ce privește scriitorii contemporani :)) cu multe legături spre propria viață personală.
  • James Patterson – 15th Affair
  • James Patterson – 1st to die  și 13th…something (nu mai știu exact numele cărții) (Am decis că nu mă impresionează acest scriitor și cred că mi-a ajuns cât am citit)
  • John Grisham – Avocatul Rebel. În stilul Grisham, deși mai slabă și mai comercială dacă Dosarul Pelican sau Și vreme e ca să ucizi
  • Orhan Pamuk – Casa tăcerii . Foarte mult mi-a plăcut dar în stilul descriptiv al lui Pamuk, care poate fi uneori obositor
  • Mario Vargas Llosa- Cinci colțuri. Îl ador pe MVL și e o carte atât de neașteptată, merită descoperită
  • Orhan Pamuk – Femeia cu Părul roșu – nu mi-a plăcut
  • Gabriel Liiceanu – Ușa interzisă. Favorita mea rămâne Jurnalul de la Păltiniș
  • George Bernard Shaw – Pygmelion
  • Adrian Hădean – 24 de centimetri
  • Mihaela Bilic – Supa de încălzit inima
  • John Grisham- Theodore Boone Acuzatul
  • John Grisham – Theodore Boone Amenințarea – haioase dar slăbuțe, de vacanță sau de avion
  • Jane Austin – Mândrie și prejudecată (a 1000-a oară :))
  • Barack Obama – The audacity of hope – înveți multe despre sistemul politic american
  • Gabriel Garcia Marquez – Povestea unui naufragiat (nu e woww, dar nu cred că e vreo carte de Marquez care nu-mi place)
  • Nicolae Steinhardt – Călătoria unui fiu rătăcitor. Scris înainte de convertirea la ortodoxie, roman de ficțiune. Love. O să recitesc Jurnalul fericirii
  • Gregory David Roberts – Shantaram (recitire, dar se pune). ”A man is truly a man when he wins the love of a good woman, earns her respect and keeps her trust. Until you do that, you`re not a man”
  • Julio Cortazar – Șotron. Nu e genul meu de scriitor
  • Jojo Moyes – Înainte să te cunosc. Mai slabă decât filmul, nerecomandată decât pentru copii să învețe cititul.
  • William Faulkner – Steaguri în țărână. Faulkner și atât 🙂
  • Carlos Ruiz Zafon – Prizonierul cerului (prea ciudată pentru creierul meu mic)
  • Truman Caopte – Alte glasuri, alte încăperi
  • Peter Mayle – Din nou în Marsillia – Slabă, slabă, slabă, d-aia o să-mi ia o lună să citesc 80 de pagini :)))

N-am citit nimic de dezvoltare personală (deși Shantaram s-ar putea încadra la această categorie) și nici de parenting. Știu, o să ard în flăcările iadului dar na, trebuie să ajungă și acolo cineva. Dar poate mai scap de păcate că uite nu contorizez și cărțile de povești 😛

Ce alte realizări au mers mână în mână cu cititul?

  • am stat 10 zile fără facebook. URAAAA
  • am descoperit înghețata magnum la cutie (de două ori URAAA)
  • am reușit să-mi depășesc recordul personal: am mâncat două cutii de înhețată la o carte

Cred că pentru la anul trebuie să ridic ștacheta sau să pun un target și la scris. Numai să nu ajung ca Dinu Săraru, poreclit ”scriitorul care a scris mai multe cărți decât a citit”

dup zile_3

Sursa foto:pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Există și miracole

Am primit o educație creștin ortodoxă prin urmare sunt crescută în spiritul miracolelor, în credință că acestea pot exista. Și, da, viața bate filmul, sau biblia, sau ce vreți voi, și pot să vă spun cinstit și cu mâna pe inimă că există miracole. Acum cinci ani și ceva am devenit mamă și de atunci trăiesc miracol după miracol.

M-am întrebat întotdeaun cum am supraviețuit eu, ca și copil, căci, după standardele de educație de acum, este o mare minune că-s în viață și cu mintea întreagă (asta este minunea cea mai mare). În ultimul timp însă realizez că faptul că fiul meu a ajuns la această vărstă și încă respiră e de -a dreptul incredibil și este și mai incredibil că și eu am mintea întreagă (mă rog, ce a mai rămas din copilăria mea nefericită).

Da, n-am făcut nimic din ce văd că fac mamele moderne și dedicate, sau mă rog, ce scriu. Am culcat copilul din prima zi în camera lui și patul lui. Dormitul cu mine este o excepție rezervată zilelor de weekend și e ca un premiu pentru amândoi. Știu că este un caz de studiat de către cercetători, cum a supraviețuit el acestui abandon nemilos fără daune. E foarte fericit cu intimitatea lui și nu pare deranjat de intimitatea mea.

Nu l-am spălat pe mâini de câte ori a atins aerul și nici n-am umbat cu dezinfectant prin toată casa. Am mers pe principiul că dacă supraviețuiesc ăia de la țară, cu mucii atârnați de un km pe față și care pun mâna pe mâncare după ce au mângâiat câinele și porcul, o trăi și al meu, și uite că am avut dreptate

L-am dus la grădiniță de la 1,6 ani, l-am lăsat acolo din prima zi la program lung și n-am stat cu el să văd dacă plânge după mine sau nu. Și din nou, a supraviețuit și nu este tarat emoțional de această întâmplare. S-a adaptat perfect acolo și în afară de câteva zile când n-avea chef de făcut nimic (lucru care mi se întâmplă și mie din ce în ce mai des) n-a comentat niciodată că nu vrea la grădi sau că vrea să-l iau mai devreme.

Am continuat să-l tarez emoțional lăsându-l să se plictisească, să se uite la TV, la tabletă și la telefon. I-am dat zahăr când a vrut și căt a vrut, nu l-am hrănit bio sau organic, nu i-am nimic din ce mânânc eu și nici nu m-am ascuns de el, n-am încercat să-l implic non-stop în activități ca nu cumva să aibă timpi morți, i-am spus că unele jocuri nu le vom juca împreună pentru că mie nu-mi plac. l-am lăsat să se joace și singur. I-am acordat încrederea de a-l lăsa singur în casă perioade scurte și de a-l trimite singur să facă lucruri.

Nu i-am cerut să fie leader sau primul în clasă, să vorbească trei limbi străine sau să facă sporturile ”la modă”. A învățat singur să scrie și să citească, și-a ales sporturile pe care le-a vrut, n-a murit dacă într-o seară, sau în multe seri, n-am citit poveste, nici dacă am fost supărată pe el uneori sau dacă l-am pedepsit cu ceva.

Am un copil normal dezvoltat emoțional, sociabil și pregătit să facă față provocărilor și adaptării în diverse medii. Își exprimă imediat sentimentele față de oameni și lucruri (aici încă trebuie să mai evaluez dcaă e la positive), nu-i e frică de nimic și nici să spună dacă ceva îi place sau nu. Știe să mă șantajeze emoțional, știe când ceva nu se înacadrează în peisajul respectiv și că fiecare dintre noi are propriile nevoi pe care trebuie să ni le respectăm. Sunt lucruri care nu-i plac la mine și-mi spune, așa cum eu îi spun lucrurile care nu-mi plac la el. Poate că nu va fi director de bancă, nici milionar, nici cercetătorul care a descoperit tratamentul pentru cancer, poate va fi doar un banal funcționar la ghișeu, dar sper să fie fericit.

Dacă ar fi să o iau de la capăt aș face exact la fel. Și nu, n-am să fac lecții cu el la școală, n-am să-l cocoloșesc și n-am să-l tratez ca pe un bibelou de porțelan,

Frecicirea ne-o facem singuri și cel mai important pentru el este să știe că-l iubesc necondiționat. Restul sunt vorbe, povești și pierderi de vreme.. Am văzut copii educați exemplar și cu toate achizițiile pe care le visează mamele moderne, copiii care proveneau din niște medii extrem de modeste, iar mamele lor cu siguranța nu aveau timp de facebook sau bani de cărți.  Copiii nu se cresc nici după cărți, nici după articole de pe bloguri, copiii se cresc din inimă și, dacă-ți asculți inima, n-ai cum să dai greș.

lampaSursa foto: pexels.com

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

Pentru că mereu există și mâine

Întotdeauna am știut că există și ziua de mâine și vorba proverbului: nu lăsa pe mâine ce poți face astăzi, amână pentru poimâine că poate nu mai este nevoie. Aseară citeam ceva, o carte, da, una d-aia cu pagini tipărite care foșnesc și cu miros de cerneală în ea, și m-am gândit cum ar fi dacă n-ar exista mâine.

Nu, nu filozofez și nici nu m-au atins chestille psihologice ci doar mă gândeam ce aș face dacă aș fii sigură că mâine nu mai este. De multe ori am amânat lucruri sau n-am spus lucruri gândindu-mă că va apărea o oprtunitate mai bună mâine sau în altă zi. Cumva ziua de mâine este o garanție cât ești tânăr, știi că o ai, că mai ai a doua șansă.

Dar dacă n-ar mai fi? Cum l-ai îmbrățișa pe cel de lângă tine dacă ai știi că e ultima data? Ce i-ai spune? Ai spune te iubesc tuturor celor pe care îi iubești, clar și răspicat și în cuvinte, fără să te gândești că ei știu oricum ce simți? Ce ai spune la telefon daca ai fi sigur că e ultima ta convorbire? Care ar fi cuvintele care ai vrea să-i rămțnă în minte celui de la celălalt capăt al firului?

Uneori nu există mâine, nu mai există a doua șansă să facem lucrurile altfel. Doar prezentările și tabelel pot fi amțnate, pentru ele există oricând mâine 🙂

maine

Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Cum am trăit eu prima zi de școală

Ieri am luat o pauză, n-am scris nimic, n-am muncit nimic, am lăsat copilul nemâncat și nespălat, casa năpădită de gândaci, vasele nespălate și m-am pus la curent cu noutățile din prima zi de școală. Da, știu, și voi așteptați cu sufletul la gură pozele minunate care zic eu că-s chiar mai bune decât alea în costum de baie.

Am trăit emoția fiecărui copil, am cunoscut fiecare tovarășă, fiecare clasă, fiecare buchet de flori primit de tovarășa, fiecare ceremonie de început. Aproape că am și plâns. Anul acesta mi-am dedicat timp special doar pentru această activitate, o zi întreagă, și am așteptat cu înfrigurare să se termine prima zi ca să pot lua toate pozele la rând. Și nu, nu m-am bazat doar pe ce îmi dă feisbuc în notificări, am luat fiecare prieten din listă și i-am studiat profilul.

La cei fără copii nimic interesant, cred că dacă nu se apucă și ei de procreat îi scot din listă. Dar la ceilalți, eeeeee, altfel vede omul viața. Și pozele ca pozele, dar statusurile fac toți banii, mai ales cele care însoțesc doar pozele cu părinții. Întreb și eu așa dintr-o curiozitate de femeie blondă cu creierul mic, de ce naiba ești tu ca părinte emoționat că începe copilul clasa a 3 a, sau a 4 a, sau a 6 a, și de ce te pozezi în curtea școlii și te postezi public? Și de ce toate textele sunt cu ”începem școala cu emoție și speranță”. Speranță la ce?

Chiar e vreun părinte care crede că al lui copil așteaptă cu emoție să înceapă școala? În afară de cei mici și fraieri care merg la clasa zero și nu știu că tocmai urmează 13 ani de încartiruire fermă? Voi ați așteptat vreodată cu nerăbdare să înceapă școala? Eu nu. În fiecare an chiar speram să o dea naibii cineva cu untură, să o mănânce câinii.

Îmi și imaginez că orice copil tremură de fericire când se gândește că gata, s-a dus somnul ăla bolnav până la 10 dimineața și se va trezi proaspăt și activ la 7, că în loc să se culce la 11 noaptea va merge în pat de la 9, că doar și-a propus să ducă o viață sănătoasă.

Plus că s-a săturat de leneveală și de vacanțe la mare și întâlniri cu prietenii și joacă și târât de pe canapea pe fotoliu. Bleah. Bine că începe școala căci i-a fost un dor de îi dădeau lacrimile după teza la matematică, sau temele alea mișto din culegerea de chimie, ca să nu mai vorbim de istorie și de grija pe care a dus-o toată vara că nu știa ultima bătălie a lui Ștefan cel Mare, sau de la ce înălțime începe pădurea de conifere!

Cred că de aici vine emoția și speranța părintelui, că în sfârșit nu se mai perpelește copilul de dorul școlii. Sau poate se trage de la articolele în care toți guru ăștia parentali explică cum școala începe și pentru tine, nu doar pentru copil. Aaaa, sigur? Știu că la prima vedere și cu ochiul liber nu pare dar pe cuvântul meu de om și de onoare că am fost la școală, toți cei 12 ani plus facultate, și am verificat și cică se pune școala chiar dacă ai făcut-o în secolul trecut, n-are termen de expirare (recunosc faptul că scriu cam urât, bine, hai, scriu foarte urât și aș beneficia de niște lecții de caligrafie)

Sau știu, știu,  de la articolele alea cu mamele care merg cu copilul în prima săptămână de grădiniță sau de școală și stau toată ziua cu el în bancă sau pe holuri, ca să se adapteze echilibrat și armonios …. copilul? Na, să știți că exact așa ne duceau și pe noi părinții, chiar îmi amintesc foarte bine cum tata avea penarul lui, cu Pif și Hercule, și mama ghiozdan cu ciocănitoarea Woody!

Oare așa o să meargă cu ei și la facultate? Dar la nuntă, oare la nuntă vor putea să semneze singuri sau îi ajută mamițica??? ”Decăt” întreb. Aș fi murit de rușine dacă mergea mama cu mine la școală în clasa a cincea, sau dacă mai și făcea public lucrul ăsta. Bine că nu exista facebook atunci.

Și eu am emoții că a început copilul școala, dar sunt raportate la factorul timp, la cât de repede au trecut anii de a și ajuns la școală, și ca mâine o să plece să muncească și nu o să mai am obligații :))))bright kidSursa foto: pexels.com