VIAŢA DE ZI CU ZI

Ce bine e să fii român

După titlu o să spuneți că sunt naționalistă, că umblu cu steagul după mine și-l arborez oriunde locuiesc. Ei nu, să nu exagerăm, am sentimente românești, nu mi-e rușine de nația mea (mă rog în 90% din timp 🙂 și când citesc Eminescu sau Creangă mă încearcă profunde sentimente patriotice. Asta nu înseamnă că mă îmbrac în ie de 1 decembrie și când vizitez țări străine îmi pun bandană ca Marian Nistor, în culorile tricolorului.

Dar în ultimele zile m-au încercat niște emoții puternice și profunde de bucurie că sunt româncă, mai exact de bucurie că limba română nu este internatională, ba din contra se învață greu și nu prezintă atractivitate. Este minunat să vezi cum alții zâmbesc la copilul tău când el tocmai le-a spus ”moamăăă ce negru e ăsta mami, abia i se văd ochii”  sau ”mami, mami, ăsta are turban ca Aladin”, sau a țipat în gura mare la mall ”uite, uite, aia are o batistă la gură și mănâncă pe sub ea”!!

Eu zâmbesc cu grație când el se manifestă așa, îi promit printre dinți că nu mai vede înghețată câte zile stă la mine-n casă dacă mai urlă ca apucatul și le mulțumesc celor care răspund la mirările lui cu ”so sweet, so sweet”. Dacă ați înțelege voi ce v-a zis 🙂 🙂 :). Și uite așa când te face copilul de râs ajungi să aprecizei dulșili grai moldovinesc și să mulțumești providenței că, deși o viață întreagă ai visat să faci parte dintr-o mare națiune, e mai bine e să fii mic 🙂

romanianSursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Cum arată un zbor de coșmar

Mă laud cu faptul că îmi revin repede din șocuri și nici nu mă impresionez ușor mai ales de când sunt mamă. Știți vorba aceea: am copil nu mă mai poți speria cu ușurință. Doar că uneori viața te ia prin surprindere și înțelegi de ce trebuie să te pregătești non-stop căci mereu apare ceva diferit.

Pe mine m-a marcat ultimul drum cu avionul, atât de tare încât mi-au trebuit câteva zile să-mi revin și să vorbesc despre asta. Recunosc faptul că în trecut aveam o problemă cu copiii și căutam în avion, cel mai îndepărtat loc de orice ființă umană sub 10 ani. Eram în stare să accept și loc la geam, eu care-mi iau doar la culoar, numa să scap. Ei dar ce te faci când ești înconjurat de animăluțele astea mici? Cum scapi?

Cum rămâi cu mintea întreagă când călătorești cu tabăra de copii, pe o cursă care după ce că durează 3 ore mai și întârzie. Știți cum e în stupul de albine? Uite că eu nu știam, dar tocmai am aflat. Nici după o noapte în club nu-mi ”zbârnâia” creierul atâta timp. Ați văzut vreo ființă vie care să vorbească 4 ore încontinuu? Să nu facă pauză să tragă aer și să respire? Eu am văzut 20, la un loc. Și le-am și auzit :))) Bâââzzz, bââââz, bâââââz. Bine, încă mă mai întreb dacă nu suferiseră niște mutații genetice, și nu cumva erau rodul unor experimente de laborator altfel nu-mi imaginez verva lor. Că doar nu veneam de la Amsterdam 🙂

Atât îmi venea în minte: ”luate-ar hingherii Bubico”, ca să pot să-mi domolesc pornirile de violență verbală care mă cotropeau. Imaginați-vă că în tot acest timp cele două profesoare care îi însoțeau n-au sesizat iritarea unui întreg avion! Ele vorbeau liniștite de parca erau în ashram și toți din jur semnaseră legământul tăcerii!

Și ca și cum asta n-ar fi fost suficient am mai stat și lângă Jenică. Cine era Jenică? Cum, nu-l știți pe Jenică, darul femeilor pe pământ? N-ar trebui să comentez că am stat lâmgă el, când altele și-ar fi dat un rinichi da dacă-s cârcotașă ce să fac? Acum recunosc, n-am stat chiar lipită de el, că o fraieră s-a așezat pe locul din mijloc și m-a separat puțin de idolul ăsta care mai era și suflet sensibil, căci altfel nu nțeleg de ce îți iei loc la geam când scaunul este în mare pericol ca la ridicarea ta să fie desprins de podele.

Cum am aflat că-l cheamă Jenică? Simplu, avea tatuat pe braț un …..vultur, evident, și sub el numele său. Dacă te cheamă Jenică e clar că nu poți fi decât vultur, adică te-ai născut pentru un destin măreț, că altfel te chema și pe tine Gheorghe, Ion, Vasile. Sper că realizați că avea tricou alb…Armani jeans care scotea în evidență țâțele mai mari ca ale mele (na am fost oleacă pizamșă nu zic nu), teniși colorați și jeans prespălat, bine asezonate cu cu un mic zirconiu diamant  în ureche. Cum să nu te îndragostești? N-ai cum, și sigur mi se întâmpla dacă nu erau albinuțele din jur.

De ce oare mi se întâmplă mie toate astea? Cred că Dzeu mi-a dat un semn și de acu, înainte de orice zbor, țin post negru 😛

plane

Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Eticheta face diferența

Știți cum brandurile mari au prostul obicei să pună logo mic și discret pe produsele lor (bine mai puțin D&G și AJ ) de parcă tu n-ai vrea să știe toți vecinii că ai reușit în viață și iți permiți o poșetă/haină/curea/pereche de pantofi care costă cât rata lor la bancă pe 6 luni? Sigur vi s-a întâmplat să vreți să strigați sus și tare că pantofiorii, pe care ați bălit 3 luni până a venit amărâta aia de reducere în așa fel încât să dați pe ei doar salariul pe o lună, mângâie cu delicatețe piciorușele voastre.

Măi dar ai naibii producători de pantofi pun un logo mic, cât o puță de furnică, taman pe talpa pantofului. Păi măi nene eu nu merg cu talpa în sus. Cum să admire tot poporul frumusețe de conduri, pentru care Cenușăreasa ar mai fi rămas 10 ani să spele podele la mă-sa vitregă, dacă nu stie ce brand sunt? Nu e suficient să vezi Invidia fetelor când se uită la ei, trebuie să știe că nu i-ai luat din piață și că sunt noi, că încă țipă boul sau porcul care și-a întins pielea pe ei ca să nu mai detaliem dacă e vorba de vreun șarpe.

Dar vânzătorii de la magazine au înțeles durerea cumpărătorului și comandă special niște etichete care să fie de lățimea tălpii și le lipesc cu picătura sau cu nuș ce naiba că nu mai ies de acolo nici dacă te prinde sezonul ploios cu ei pe sârmă.

Zilele trecute stăteam așa și mă relaxam după o masă copioasă cu accent indian (dar asta povestesc altă dată) când imi sare în ochi o ditamai eticheta. Dar cum să vă spun te striga parcă “uită-te la mine, privește-mă, admiră-mă, citește-mă”. Nu puteai să o ignori, așa că am citit-o, mi-era și frică să nu fac ce-mi spune, pentru că mergea, se mișca cu rapiditate și avea ceva agățat de ea, cred că o pereche de încălțări. Ce credeți că scria pe ea: sunt un țăran/țărancă ce mi-am luat pantofi și mi-am lăsat eticheta aia mare și albă pe talpă ca să-i protejez, să nu se strice, că doar tre să țină o viață. Așa își punea bunică-me iarna leucoplast ca să nu alunece

E o adevărată plăcere să stai și să admiri spectacolul naturii umane. Oare pot să-mi fac un job din asta? Mă plătesc aștia de la magazine să spun care etichete sunt alea rezistente și vizibile? Numa întreb?labelSursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Detergentul care face minuni

Dacă vă pun repede să alegeți cel mai bun detergent, care scoate 99,9% dintre petele cunoscute și necunoscute ce răspundeți? Vă zic eu: Ariel sau Persil. Well, greșit, complet greșit, nota 4 și la loc în bancă. Cel mai bun detergent este corporația. Da, da, scoate orice pată aveai înainte și îți lasă creierul complet albit și curățat de orice dorință de viață dincolo de clădirea cu cartelă, de orice dorință de libertate și de orice ambiție personală în afară de aceea de a mulțumii investitorii :).

Nu sunt ipocrită, ba recunosc cinstit și cu mâna pe inimă ca și mie mi-au spălat creierul primele două companii. Pe la a treia deja petele începeau să iasă tot mai greu, era nevoie de spălări repetate la programul de supergrele, la a patra unele au fost considerate imposibile și trecute la categoria de nerezolvat, iar la a cincea…..pfuuu 75% din creier este de necurățat.

Da, m-am intors în corporație și nu mă mai regăsesc deloc după cele șase luni acasă în care mintea s-a murdărit din nou cu dorința de viață, cu ideaa că e doar o slujbă care îmi pune pâine pe masă (și pantofi în picioare :)), cu abilitatea de a-mi închide telefonul când ies pe ușa coporației, de a nu deschide laptopul în we și de a nu-mi păsa dacă în inbox apare un email pe care scrie Urgent. Urgențele trebuie să se rezolve în programul de lucru că nu suntem linie de gardă și nu vorbim de viață și de moarte 🙂

Cred ca și analize de sânge dacă-mi fac nu mai apare la corporație “valoare în afara limitelor admise pentru vârsta și sexul pacientului” :). În astea șase luni am învățat să trăiesc din nou, să trăiesc nu să exist, și să mă bucur de lucrurile simple din viață nu de falsa mărire și importanță. M-am bucurat mai mult de o eugenie în parc la ora 12 ziua, decât de mesele la „fitze” doar seara târziu sau în weekend. M-am bucurat de vacanță nu de stat pe plajă cu laptopul în brațe, telefonul lipit de mână și mintea la un „to do list”. Bleah

Nu spun că e rău să ai ambiții, să-ți dorești ceva, până la urmă fiecare are planul lui în viață, dar întreb când ajungi să te mai bucuri de toate lucrurile alea materiale pentru care îți spui că merită sacrificiul? Și nu, nu mi-o băgați p-aia cu gloria și dedicarea că dacă ar fi așa toți am fi voluntari în Africa. Să fim serioși, toți muncim pentru bani! Doar că pe cruce la sfârșit nu scrie nici că erai director, nici mare ”manajer”, nici câți bani ai câștigat.

Am un coleg de birou fooooarte ambițios și doritor să urce cât mai repede pe scara ierarhică. La 30 de ani este Global marketing director și se visează SVP până la 40. Se uită cu jind la mine, mă invidiază pentru că am plecat din țara natală și mi-a spus că ăsta este planul lui și al soției, să se mute câțiva ani în altă țară ca să-și poată accelera ascensiunea. Spune cu mândrie și cu supărare că are 30 de ani, cu mândrie că este global și îl pupă mă-sa pe glabelă de câte ori îl vede. și cu ciudă că până la vârsta asta a făcut “doar” atât. Este primul care vine și ultimul care pleacă, cu un nivel de adrenalină de iți vine să iei ecstasy in preajma lui, într-o căutare continuă de afirmare. L-am întrebat ce face în timpul liber și ce hobby-uri are. Pai n-am timp liber!!! Aaa, bun așa. Ai copii? Nuuu, n-avem timp acum, trebuie să ne concentrăm pe carieră.

Nu mi se pare ciudat să nu vrei copii sau să nu vrei ceva, nu e o normă care trebuie urmată, ne căsătorim până la 25 de ani, facem doi copii, plantăm un copac, clădim o casă și ne urâm cu ferocitate partenerul. Dar așa cum îmi spune că nu are timp de copii, așa îmi spune ca n-are timp de vacanțe, că are un bucket list pe care îl va bifa într-o zi când va fi în vârf, și că umblă cu niște shakeuri care îi ”vor defini mușchii”, pentru că evident nu are timp să meargă al sală . Aș vrea să mă întâlnesc cu el peste 10 ani, îi doresc din suflet să fie SVP, dar să fie liber.

De ce m-am întors în coporație? Pentru că am fost provocată la o aventură în UK și eu întodeauna zic da la provocări :), pentru că îmi place la nebunie să fac marketing și digital și pentru că vreau să trăiesc în cât mai multe locuri din lumea asta (înainte să mă întorc definitiv în satul meu natal),  cât încă nu mi-a luat mințile neamțul ăla Alzheimer și nu m-a doborât osteoporoza. Si cel mai  bine este să explorezi pe banii altora 🙂

brain wash

Sursa foto:pexels.com

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

Cu adicția nu-i de glumit

Niciodată n-am avut vicii de care să mă atașez pe termen lung. Da, bine, știu, suma viciilor este o constantă, dar n-am zis că n-am, am zis doar că nu sunt pe termen lung, adică mă iau și mă lasă . De fumat m-am lăsat după 6 luni că mi-au dat parinții mașină la facultate și litrul de motorină costa cat un pachet de L&M roșu și mi s-a parut mai cool să merg cu mașina decât să fumez în ratb, de băut nu m-am apucat niciodată, poate pentru că m-am născut printre vițele de vie și m-au înțărcat cu alcool, de bărbați m-am ținut dar nu s-au ținut ei de mine iar la droguri am zis pas.
Cu toate că n-am viciile astea comune am și eu păcatele mele și cu adicția nu te joci Astăzi mi-am dat seama că am nevoie de o bulină pentru a marca un punct de cotitură, așa că m-am ridicat în picioare, m-am uitat în oglindă și am rostit cât am putut de mândră: Sunt Oana și nu mi-am cumpărat pantofi de 5 luni!!!
Dacă nici asta nu este o realizare demnă de sărbătorit nu știu care mai e. 5 LUNI în care n-am deschis niciun site de pantofi, mi-am șters toate conturile de pe calculator și parolele stocate, n-am intrat în niciun magazin de încălțăminte; 5 luni în care mânuțele astea n-au mângâiat nici măcar o dată pielea proaspăt ieșită de la tăbăcărie, în care piciorușele astea nu s-au înghesuit nici măcar într-un papuc de vară, 5 luni în care cardul n-a mai gemut speriat la auzul cuvuntului ”reducere”

Am ținut tămâie și busuioc sfințit la mine și de câte ori ăla micu cu cornițe și codiță m-a încercat m-am dat cu cele sfinte ca nici măcar o privire să nu arunc către instrumentele de pierzanie. Când simțeam că mă lasă voința și arunc un ochi la reclame luam și pupam icoanele mai ceva ca Iordănescu înainte de meciuri ca să mă vindec de păcat.
Da, am reușit, nu a fost ușor, dar hei nimic nu e ușor pe lume. Sunt așa de încrezătoare în mine încât astăzi voi evalua succesul tratamentului. Va trebui să-mi cumpăr ceva pentru că literalmente merg desculță, dar voi intra repede în primul magazin care-mi iese în cale, iau ceva, orice, de încălțat și ies fără ca acest lucru să-mi afecteze progresul. Nuuu, nu râdeți, nu voi fi ca alcolicii să beau o înghițitură și să revin la vechile obiceiuri.

În plus nu o fac de plăcere ci de nevoie și n-am pe cine să trimit să-mi ia o pereche altfel nici n-aș intra in magazine, așa de bine m-am vindecat. Dacă n-ar fi normele sociale și mizeria de pe străzi care mă împiedică să merg cu piciorușele goale vă zic sincer că nici n-aș mai ști cum se scrie cuvântul pantof ca să nu mai zic de tocuri.

Nu mă credeți dar voința mea este de fier. Nici dacă îmi dă cineva gratis niște Jimmy Choo nu-i iau căci nu mai simt nevoia. Bine, hai, poate îi iau așa doar ca să-i dau unei prietene care n-a înțeles valorile vieții și încă se mai bucură la chesti d-astea.
Și pentru că știu că mai sunt și alte surate cu aceași suferință, pe care o aveam și eu când trăiam ”nespiritual”, o să înființez un club de luptă împotriva adicției de cumpărare pantofi: Pantofiorii anonimi sau Cumpărătorul anonim. Poți să-ți cumperi obesesiv compulsiv orice altceva dar nu pantofi :). Chiar nu văd sensul să ai TOATE culorile de sandale, când asta presupune atâta efort să le asortezi.

adictieSursa foto: pexels.com