VIAŢA DE ZI CU ZI

Cu adicția nu-i de glumit

Niciodată n-am avut vicii de care să mă atașez pe termen lung. Da, bine, știu, suma viciilor este o constantă, dar n-am zis că n-am, am zis doar că nu sunt pe termen lung, adică mă iau și mă lasă . De fumat m-am lăsat după 6 luni că mi-au dat parinții mașină la facultate și litrul de motorină costa cat un pachet de L&M roșu și mi s-a parut mai cool să merg cu mașina decât să fumez în ratb, de băut nu m-am apucat niciodată, poate pentru că m-am născut printre vițele de vie și m-au înțărcat cu alcool, de bărbați m-am ținut dar nu s-au ținut ei de mine iar la droguri am zis pas.
Cu toate că n-am viciile astea comune am și eu păcatele mele și cu adicția nu te joci Astăzi mi-am dat seama că am nevoie de o bulină pentru a marca un punct de cotitură, așa că m-am ridicat în picioare, m-am uitat în oglindă și am rostit cât am putut de mândră: Sunt Oana și nu mi-am cumpărat pantofi de 5 luni!!!
Dacă nici asta nu este o realizare demnă de sărbătorit nu știu care mai e. 5 LUNI în care n-am deschis niciun site de pantofi, mi-am șters toate conturile de pe calculator și parolele stocate, n-am intrat în niciun magazin de încălțăminte; 5 luni în care mânuțele astea n-au mângâiat nici măcar o dată pielea proaspăt ieșită de la tăbăcărie, în care piciorușele astea nu s-au înghesuit nici măcar într-un papuc de vară, 5 luni în care cardul n-a mai gemut speriat la auzul cuvuntului ”reducere”

Am ținut tămâie și busuioc sfințit la mine și de câte ori ăla micu cu cornițe și codiță m-a încercat m-am dat cu cele sfinte ca nici măcar o privire să nu arunc către instrumentele de pierzanie. Când simțeam că mă lasă voința și arunc un ochi la reclame luam și pupam icoanele mai ceva ca Iordănescu înainte de meciuri ca să mă vindec de păcat.
Da, am reușit, nu a fost ușor, dar hei nimic nu e ușor pe lume. Sunt așa de încrezătoare în mine încât astăzi voi evalua succesul tratamentului. Va trebui să-mi cumpăr ceva pentru că literalmente merg desculță, dar voi intra repede în primul magazin care-mi iese în cale, iau ceva, orice, de încălțat și ies fără ca acest lucru să-mi afecteze progresul. Nuuu, nu râdeți, nu voi fi ca alcolicii să beau o înghițitură și să revin la vechile obiceiuri.

În plus nu o fac de plăcere ci de nevoie și n-am pe cine să trimit să-mi ia o pereche altfel nici n-aș intra in magazine, așa de bine m-am vindecat. Dacă n-ar fi normele sociale și mizeria de pe străzi care mă împiedică să merg cu piciorușele goale vă zic sincer că nici n-aș mai ști cum se scrie cuvântul pantof ca să nu mai zic de tocuri.

Nu mă credeți dar voința mea este de fier. Nici dacă îmi dă cineva gratis niște Jimmy Choo nu-i iau căci nu mai simt nevoia. Bine, hai, poate îi iau așa doar ca să-i dau unei prietene care n-a înțeles valorile vieții și încă se mai bucură la chesti d-astea.
Și pentru că știu că mai sunt și alte surate cu aceași suferință, pe care o aveam și eu când trăiam ”nespiritual”, o să înființez un club de luptă împotriva adicției de cumpărare pantofi: Pantofiorii anonimi sau Cumpărătorul anonim. Poți să-ți cumperi obesesiv compulsiv orice altceva dar nu pantofi :). Chiar nu văd sensul să ai TOATE culorile de sandale, când asta presupune atâta efort să le asortezi.

adictieSursa foto: pexels.com

4 gânduri despre „Cu adicția nu-i de glumit

  1. Muhaha! Poți să mi-i dai mie :))). Că tot mai mult îmi place pe toc decât în teniși. Deci am nevoie de niște JC ca să-mi corectez postura :)))

Lasă un răspuns