VIAŢA DE ZI CU ZI

Un hobbit a reînviat instrucțiunile de salvare

Eu sunt un om optimist în sensul că de exemplu nu-mi fac asigurare de daună totală la mașină pe principiul că nu o să mi se întâmple, m-am împotrivit cât am putut să fac poliță de asigurare pentru dezastre naturale la casă, mă plimb în locuri bombardate anterior (știți că fulgerul nu lovește de două ori în același loc), nu i-am recoltat copilului celule stem din cordonul ombilical și așa mai departe, lista poate continua.

Pe același principiu optimist, că n-are cum să mi se întâmple mie și bazându-mă și pe vorba strămoșească: „de ce ți-e frică d-aia nu scapi”, nu mă tem de accidente aviatice prin urmare nu-s atentă când fetele sau băieții ăia dau din gură explicând ce să facem dacă aterizăm pe apă sau mai știu eu ce. Îi ignor cu o grație regească, ba mă uit mirată la cei care le sorb cuvintele. Pe bune, cât de ghinionist să fii încât să crezi că te-ai urcat taman în avionul ăla care o să facă buf. Cum era vorba? ”Ești ceea ce gândești” 🙂

Plecând de la această ignorare, pe care au văzut-o la mulți pasageri (câți dintre voi sunteți atenți la instrcuțiunile de salvare?), Air NewZeeland s-a gândit la un video cu instrucțiuni de salvare absolut genial. Cred că oamenii ăștia sunt oleacă pesimiști dar ideea este fantastică. Ei da, dacă aș vedea asta m-aș uita, că sinceră să fiu au ăștia niște babe urâte pe British Airways….pfuuuu 🙁

Air-NZ-.jpg

VIAŢA DE ZI CU ZI

Dă-mi Doamne ce n-am avut să mă mir ce m-a găsit

Sigur ați citit Creangă și vă mai aduceți aminte fraza asta. Uite așa și eu toată viața mea am suferit de două lucruri : pielea alba ca spuma laptelui, mda, mda aia de nobil, de n-aș mai fi fost așa de nobilă, și podoaba capilară moale ca părul de pisică maidaneză.

Știu, știu toate argumentele minunate în favoarea pielii extrem de albe, dar să fim serioși, că dacă nu locuiești la pol sau în Japonia, în rest e cam de caco. În toate pozele copilăriei mele eu sunt la mare în tricou. Da, pentru că nu existau factori de protecție pe vremea aia ci mă dădea mama cu lapte doina, iar efectul era similar cu mălaiul pe care-l pui pe pește ca să se rumenească mai frumos în tigaie. Știți crusta aia superbă, aurie? Taman așa e făcea și umerii mei.

Iar pielea asta nobilă mi-a adus numa bucurii. De exemplu când toaaată lumea stă la terasă al ora 3 eu stau la umbra, îmbăiată bine cu cremă cu factor 200, pălărie, pantaloni lungi și bluză cu mânecă lungă. Căci dacă stau în soare fac o culoare de bronz de se zgârie pe ochi orice muritor. Ați văzut cum arată racul fiert? Așa-s și e dacă stau la plajă. Na ziceți că nu muriți de invidie!

Le știu și pe alea valabile și pentru păr, ce mai tare e aia: ”lasă că tu poți să ai părul și drept și creț când vrei tu”. Da, sigur, stă creț cam vreo cinci minute, hai 10 dacă pun tot tubul de fixativ, și drept când vrea el nu când vreau eu și de cele mai multe ori dorințele noastre nu corespund. Mai am câte o coafeză care încearcă să mă facă să mă simt mai bine că cică am părul foarte des doar firul foarte moale și delicat. Păi nu puteam să fiu și eu mai tare și mai puțin delicată?

Mor de pizmă când văd căte o podoabă capilară bogată care stă exact cum a dorit posesorul sau care nu necesită două ore ca să arate de parcă tocmai s-a trezit din somn. Deci visul vieții mele a fost să am părul aspru și bogat și pielea măslinie.

A trebuit să ajung turist într-o țară cu locuitori cu pielea proponderent măslinie spre tuciuriu și mă opreau pe stradă să-și facă poze cu mine și într-un birou unde multe doamne visează să aibă pielea mea alba și părul întins (uite așa oamenii  nu știu ce vor) ca să apreciez ceea ce am.

Aruncați un ochi la reclama asta și să-mi spuneți ce ați mai schimba :). Eu rămân la fixația mea și mi-aș dori părul lui Rapunzel 🙂

comfortable

 

 

 

 

 

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

Toată viața am așteptat să vină americanii

Eu când eram copil știam o treabă: într-o zi or să vină americanii și în loc să văd desenele rusești cu iepurașul Zait, am să văd Tom & Jerry cât e ziulica de lungă (bine, înlocuiam iepurașul și lupul cu o pisică și un șoricel dar eram și eu copil naiv), iar pe stradă o să curgă lapte și miere de o să ne umplem de albine. Și asta nu o să fie tot. Voi putea în sfârșit să-mi cumpăr blugi Rifle sau Levi’s (na ăștia erau atunci n-aveam cum să știu că mai sunt și alte firme) și să mănânc mâncare chinezească din cutii așa cum văzusem eu la Dinastia pe video.

Visam cu ochii deschiși să intru în magazin și să cer o pereche de blugi, căci pe vremea aceea erau disponibili doar la shop și chiar dacă îți permiteai fabuloasa sumă de 20 de dolari perechea, nu aveai cum să-i cumperi. Mda, la shop mergeau doar străinii, se plătea doar în USD și cam trebuia să justifici de unde naiba ai tu 20 de $ J

Visam să vină americanii și să mănânc alune d-ale americane, nu știam cum sunt dar auzisem că sunt bune, să port blugi piramidă și să am și eu la liceu colegi cum erau băieții din NKOTB (New Kids on The Block pentru cei care au avut curajul să nu fie fani!). Era țelul meu și aș fi considerat că a venit Crăciunul mai devreme pentru vreo cinci ani dacă îmi făceam în liceu un iubit care să mă țină de mână în timp ce în cealaltă căra un casetofon d-ăla supradimensionat și cu luminițe. Și normal, musai cu geacă două numere mai mari, plină de etichete (mi-am făcut singură una cu etichete de espadrile 🙂 ). Dacă râdeți cumva, înseamnă că v-ați născut după 1989 și în acest caz să vă fie rușine!

Fi-miu mă întreabă zilnic dacă diverse jocuri și jucării erau când eram eu copil. În realitate mă întreabă care era Lego-ul meu favorit când aveam cinci ani, căci nu concepe că eu n-aveam ce are el? Cuumm? N-aveai Lego? Bine, hai, care era desenul tău favorit de la Disney! Nici d-ăsta n-aveai? Dar aveai NickJr! Nuuuu???

Nu, nu le aveam dar mi le doream, cu disperare, bine pe unele nici nu știam să mi le doresc căci nu știam că există. Îmi doream ca atunci când vor intra americanii la mine-n sat să-mi aducă o păpușă Barbie (văzusem la reclame la video :P) cu o garderobă completă, cu mânuțele și piciorușele ei care se mișcau individual și cu capul pe care puteam să-l așez în diverse poziții fără să fie nevoie să-l rup și să-l lipesc cu aracet ulterior, așa cum făceam la ”Barbie” autohtone.

Ce mai așteptam de la ei? Aa, da, niște pantofi Nike, muuuultă ciocolată, pepsi și cola și fanta, un trening d-ăla cu scris cauciucat, un ceas electronic cu luminițe colorate și gumă de mestecat care chiar făcea baloane

Deci m-am pus pe așteptat, cam de la vârsta la care am fost capabilă să înțeleg ce așteptăm și pe cine, doar că a fost ca-n bancul acela: ”m-am însurat și am făcut copii ca să aibă cine să-mi dea un pahar de apă când oi fi pe patul de moarte, și acu nici măcar nu-mi este sete”. Pentru că: blugi nu prea port, cola, fanta și alte acidulate nu gust, alunele sunt person non grata iar păpușa Barbie….doar dacă mi-o duce Ken J

Voi ce visați să vă aducă americanii?

americaniSursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Ne conectăm și noi?

Mai știți vorba aceea: ”ce-i mâna pe ei în luptă, ce vroiau acel Apus”? Uite așa o curiozitate mă roade și pe mine să înțeleg cum îi ceri prietenia cuiva pe care nu l-ai văzut în viața ta, n-ai schimbat măcar un email sau un sms și nici măcar n-ați trecut accidental unul pe lângă celălalt la o adunare de 1 milion de suflete. Singurul lucru pe care îl aveți în comun este că locuiți în același Univers și vă uscați rufele la același soare.

La facebook mai înțeleg că e prieten cu prietenul lu verișoru lu mătușa lu cumnata de la Tichilești, și i-ai auzit numele într-o bârfă de familie și te macină curiozitatea să vezi ce mai postează, ce poze are, cum arată amanta aia nouă pentru care și-a lăsat nevasta și cei opt copii, sau este actuala prietenă a fostului și vrei să vezi ce are ea și n-aveai tu, etc. Da pe Linkedin? Adică de ce i-aș cere acceptul de conectare cuiva care n-are nicio legătură cu profesia mea, cu care am ceva cunoștințe în comun ,hai să fim serioși există studii care arată că fiecare a cincea persoană este o cunoștință comună, dar slabe șanse să ne și întâlnim vreodată și să vorbim live. Și fac această cerere de conecatre fără măcar să am o poză la profil.

Linkedin este o rețea de profesioniști în care oamenii se conecteză pentru oportunități de afaceri nu ca să afle unde ai fost în vacanță sau ce nume i-ai mai dat pisicii. Da, pot să înțeleg că ceri cuiva acceptul de conectare în speranța că într-o zi te va putea ajuta doar că trebuie ca speranța aceea să fie pe termen mediu cel mult. Avem doar 3000 de cereri de conectare pe care Linkedin ne dă voie să le plasăm, n-ar fi bine să le plasăm înțelept?

Cum te poate ajuta o persoană care lucrează în industria tehnologică, fie el și CEO sau owner de afacere prosperă, dacă tu ești student la medicină? Sau oricum, nu te poate ajuta acum. Și să zicem că treci și peste bariera aceasta și ceri acceptul de conectare cuiva care este total în afara sferei tale de interes. Cum te poți gândi că îți va spune da, dacă tu nu ai poză, sau ai la headline o informație de genul student/profesionist/liber cugetător și nu-i trimiți un scurt mesaj prin care să-i explici de ce din marea de profiluri l-ai ales pe al lui???

Cu toții am crescut în copilărie cu sfatul să nu ne apropiem de straăni. Apoi a venit epoca rețelelor de socializare în care scopul părea a fi chiar acela de a te apropia de străini 🙂 Modelul de business al multor rețele sociale și al Linkedin în special se bazează pe descoperirea și crearea de relații cu necunoscuții. Ați citit vreodata termenii și condițiile atunci cand v-ați creat cont pe Linkedin? Stiați că această mare rețea de profesioniști (dacă Linkdein ar fi o țară ar fi a patra țară ca populație din lume) ne recomandă să nu acceptăm invitații de la persoane necunoscute?

În ultimul timp am început să dau cu încredere delete la cererile de la necunoscuți sau oameni care nu au o prezentare cât e cât a propriei persoane, poză sau sunt total în afara ariei mele de interes. Linkedin e ca o carte de vizită, te vinzi bine sau prost. Partea pe care mulți nu o înțeleg când trimit cereri la întâmplare sete că dacă ot sunt refuzați și marcați ca spam, Linkedin le va considera profilul ca fiind spam și atunci înainte de orice cerere de conectare vor trebui să trimită un email persoanei respective.

Co -fondatorul LinkedIn, Reid Hoffman, a vorbit despre doua tipuri de utilizatori linkedin   ‘Allies‘ si ‘Acquaintances‘. Vă mai aduceți aminte de Circle of Trust? 🙂

circle of trust

VIAŢA DE ZI CU ZI

Pauza de sociabilitate

Toată viața am fost așa mai antisocială deși am sunt oameni care ar afirma contrariul. Noroc cu rețelele astea sociale să mai ies din colțișorul meu și să mai dau nas în nas cu lumea. Da uite că mi-am propus o săptămână să mă întorc la singurătatea mea și să dispar ”social”, în sensul că n-am postat nimic, n-am citit nimic, n-am cpmentat nimic, ci doar am intrat cât să spun La mulți Ani celor care se sărbătoreau în ziua respectivă și să dau like blogerilor favoriți pe care îi citeam însă pe email.

Da, știu am pierdut enorm din viață pentru că o săptămână am ratat complet ce au mâncat românii la micul dejun, cât de mișto e în vacanțele alea fabuloase ale lor la care muritorii de rând pot doar să viseze, câți pisoi mai au sau ce cățeluș nou și adorabil au primit de la iubi!. Și eu mă întreb cum mai pot să funcționez fără toate informațiile astea, ba chiar sunt convinsă că este un miracol.

Dar cea mai mare pierdere a fost că am ratat muuuulte poze în costum de baie și cu cocktailurile în față, plus rafalele alea de poze din concediu. Acuma serios vreau și eu să înțeleg de ce se pun 40 de poze pe minut din toate locurile în care te duci? Asta este moda? Dacă ea așa, să mă apuc și eu ca să nu-mi ratez viața socială! Îmi aduc aminte cum râdeam de asiatici pe vremuri, că ei n-aveau timp să se bucure de ce văd că făceau poze. Zilele astea, presiunea e și mai mare că în poze tre să pară că te și distrezi 😛

Acum în nota serioasă da, am ratat câteva chestii cum ar fi faptul că am ajuns în lista Cristinei Oțel pentru Inspirația săptămânii (scuze Cristina că nu am zis mulțumesc atunci, o fac acum înzecit), am ratat aboslut orice informație despre politică și economie (Doamne ajută aici) și câteva evenimente fericite pentru niște oameni care deși nu-mi sunt apropiați îmi sunt dragi.

Cred că mai fac câte o escapadă d-asta de acum înainte că parcă văd cu mai multă plăcere pozele despuiate de la plajă 😛sociabilitate Sursa foto: pexels,com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Uite așa se pierd clienții înainte să apară

Țară cvilizată, cu apă caldă din belșug și electricitate câtă vrei, dacă ai bani pe cartelă bineinteles, țară la care visam când eram copil. D-aia zic eu că nu e bine să visezi și să-ți dorești, că Dzeu se satură de rugile tale la un moment dat și-ți dă ce vrei. Na, și să te vezi atunci cum te descurci!

Buun, să ne întoarcem la pământul făgăduinței ăsta, lăudat mai ceva ca icoanele făcătoare de minuni și unde totul este online. Io când am aflat vestea asta m-am bucurat ca la prima păpușă Barbie. Păi nu sunt eu regina online-ului? Nu cumpăr eu și cuie dacă trebuie numa să nu mă deplasez? Auzi tu, până și utilitățile să le contractezi online. Păi de ce n-am aflat eu mai devreme și mi-am irosit atâția ani pe la cozi și ghișee? Ia să facem repede niște comenzi online să ne bucurăm de internet. Primul hop este că netul nu e ăla pe care-l știu eu, de la mine din Rahova, ci până încarcă ceva ai timp să gătești o ciorbiță ba chiar și o tocăniță.

Dar dai totul la spate și ce mai contează că durează două zile și două nopți să umpli coșul până la nivelul la care cardul face pur și simplu apoplexie, important este să fie plin și să apeși pe Checkout :). Simțisem eu așa, în ultimele săptămâni că pe oamenii ăștia de la customer service nu-i dă inteligența afară din casă dar mi-am propus să nu am prejudecăți, să las Zen-ul să mă inunde și să mă gândesc la faptul că orice întâmplare e un dar în viața mea (mna acum nu toate darurile ne și plac). Deci fac comanda, specific faptul că interfonul e kaput, prin urmare să-mi dea un bip când ajung ca să-mi mișc trupșorul la parter să puș ză batăn.

Nu numai că scriu asta la notițe ci dau și telefon să mă asigur că engleza în care am scris io au priceput-o și ei. Desfac un prosecco, dau reject la oricine sună să nu care cumva să fiu angajată în alt apel când dă șoferul bip, și mă pun pe pândit telefonul. Și stau, și stau, și stau, și stau și … primesc un email în care mi se spune cu regret că nu-mi merge interfonul așa că mă vor mai căuta ei cu livrarea. Domne da cât de deștept să fie șoferul ăla să se prindă așa din prima că nu-mi funcționează interfonul?

Și uite așa încep o seară romantică cu ”indianca” de la call center. Nu știu dacă ea pricepea ce zic eu, da io sigur nu pricepeam ce zice ea așa că am trecut la un schimb ostil de emailuri din care aia jumulită am ieșit eu: adică am rămas cu părerile lor de rău, am aflat că au o procedură pe care evident doar regina o poate schimba și că sloganul noi muncim nu gândim îl au în cuget și-n simțiri. Dacă nu scrie la procedură, încercarea de rezolvare a cereri clientului, ar fi un sacrilegiu pentru care sunt convinsă că angajatul cu așa tupeu ar fi ars pe rug.

Scrie negru pe alb că șoferul tre să sune la interfon? Scrie! A sunat? A sunat! Aaa, faptul că interfonul nu funcșionează e problema ta și nu e prevăzută o acțiune în procedră pentru așa situație ieșită din comun pentru care un întreg comitet trebuie să se adune ca să ia o decizie. Poate chiar să facă marea faptă de a îmbogăți procedura, dar este o chestie pe care doar șefu lu șefu lu șefu o poate decide. Mai simplu ajungi la Dumnezeu 🙂

Așa că dacă lor nu le trebuie un client în plus, de ce să-i mai deranjez? Mi-am șters contul, am anulat comanda și am scris și le relații cu clienții, nu că mă gândesc că le-ar păsa ci doar ca să-mi exersez engleza scrisă 🙂

person-woman-eyes-face

Sursa foto: pexels.com