VIAŢA DE ZI CU ZI

Sigur am să ajung în iadul părinților

Dacă există un iad al părinților sigur primesc un bilet acolo, ba chiar cred că am card VIP, măcar de o vizită scurtă.  Eu am încercat să fiu cât de cât echilibrată în creșterea copilului, atât cât de echilibrată poate fi o mamă cu copil făcut la bătrânețe, cu studii medicale și nedormită J.

Vreau să spun de la început că eu cred în medicina bazată pe dovezi și în acțiunile întreprinse pe dovezi solide ale experiențelor anterioare, chiar dacă nu sunt ale mele. Așa că având această convingere în spate am așteptat cu nerăbdare să facă copilul un an ca să-l rad în cap, de mai multe ori chiar. De ce? Pentru că dovezile științifice susțineau că rasul în cap îndesește podoaba capilare. Sursele citate sunt: toate babele care mi-au ieșit vreodată în cale și toate legendele sătești. Să nu-mi spuneți acum că babele din sat nu sunt semnificativ statistice și nu au studii bine realizate pe populații extinse că nu vă cred.

Eu am un păr de pisică și deși din cealaltă sursă genetică copilul avea șanse să fie un fel de Jackson five, am zis să nu mă las așa la mâna destinului când dovezile științifice arătau clar rezultate după îndepărtarea completă a pufului de bebeluș denumit științific păr :P. Deci a doua zi după ce a împlinit frumoasa vârstă de un an am purces la treabă. Și pentru că eram fini intelectuali, atât eu cât și tatăl copilului, ne-am zis că un ras în cap suntem și noi în stare plus că ne apropie de copil și o să avem o amintire frumoasă la bătrânețe; prima tunsoare a fost executată impecabil de mami și de tati.

Domne`. amintire o să avem doar că e sub formă de coșmar! Mașina de tuns nu era chiar ultimul trend și nici cea care a înlocuit-o ulterior nu era mai brează. Nu știu ce problemă avea mașina aia dar cum ajungea pe capul copilului o lua razna și refuza să facă ceea ce i se cerea, agățând, ciupind, traumatizând un biet căpuț de copil. Cu chiu cu vai am realizat prima operațiune din acre ac doi părinți inteligenți nu am extras nimic așa că după ceva timp am revenit ăn acțiune.

Doar vroiam să înscriem în viitor copilul la campionatul, cel mai des păr din lume. A doua încercare a lăsat o amintire și mai pregnantă decât prima în sensul că pe la jumătatea tunsului mașina a cedat, la fel și copilul și nervii mei. Rezultatul a fost pe măsură: un copil căprit care a tremurat ulterior trei ani numa când auzea zgomotul de la mașina de tuns.

Nu am cuvinte să descriu cum au fost următoarele ședințe de tuns, care chiar dacă se petreceau în saloane profesioniste, cu personal specializat în înfrumusețarea copiilor , erau în realitate un fel de lupte. Ați văzut Gladiatorul? Băi ăla era calm și liniștit pe lângă cum se lupta fi-miu din momentul în care intram în frizerie și până când ieșeam. Orice ”hairstylist” era dus la epuizare de către zbaterile copilului și termina treaba de parcă tocmai făcuse saună.

La un moment dat singura care ne-a mai primit la tuns a fost coafeza mea căreia îi era rușine să mă refuze și care într-un final l-a păcălit pe tacică-su să ia ”taurul” de coarne, moment din acre a urmat o frumoasă prietenie.  D-aia cred că sigur în ziua de apoi astea or să cântărească mult și mă așteaptă cazanul cu smoală 😛

copil tunsSursa foto:pexels.com

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

Am devenit inventator

Mi-am dorit întotdeauna să fac ceva deosebit, să fac ceva ce n-a mai făcut nimeni, doar că atunci când viața te face blondă trebuie să fii realist. Mă gândeam că pentru a fi inventator ai nevoie de o minte aparte, de niște condiții anume și trebuie să inventezi ceva ce nu s-a mai întâlnit până la momentul acela.

Acum ceva timp am realizat că fără să vreau am devenit inventator și da, am avut nevoie de o minte diferită și de anumite condiții, singurul lucru diferit de ideea mea anterioară este unicitatea invenției. Am inventat timp! Știu pare incredibil să spun așa ceva când timpul este ceva ce există și nu ține de noi ca oameni, dar uite că am reușit.

Ziua mea are tot 24 de ore deși se simt ca 25-26, dar acum am timp pentru mine, am timp să mă bucur de tot ce este în jurul meu, am timp să văd un film sau să fac o baie cu spumă, am timp doar al meu. Și asta am reușit să o fac abia după ce am devenit mamă, după ce au trecut câțiva ani de mămiceală și mi-a venit gândul invenției. Mda, crezusem că ”timpul” meu s-a pierdut că nu poți să-l dilați sau să-l crești după bunul plac, că timpul e în primul rând al lui și dacă mai rămâne ceva devine și al meu.

Dar uite că am reușit, să inventez timpul acela doar al meu, în care sunt doare ue, femeie și nu mamă 🙂

timp

Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Avortul este curaj sau lașitate?

Am văzut de multe ori scena numită avort, în timpul stagiului de ginecologie și ulterior prin prisma ”lucrului” cu ginecologi. M-am întrebat ce anume face o femeie să ajungă aici, să ajungă în momentul în care trebuie să ia o astfel de decizie radicală. Deseori apărea răspunsul: ”păi nu e partenerul potrivit”. Acum aș întreba de unde știe că e băiatul nepotrivit, gândindu-mă la o replică din Dr House: ”cum știi că e omul potrivit? dacă la sfârșit mai este lângă tine”.

Până am rămas însărcinată, la 36 de ani, cuvântul avort nu exista în vocabularul meu. Poate pentru că fusesem educată să-mi asum consecințele faptelor mele și să gândesc înainte să fac ceva, nu să bag apoi gunoiul sub preș, sau poate pentru că sora mea îmi spusese că dacă vreodată simt că nu pot să păstrez un copil să-l fac și-l ia ea. Nu înțelegeam femeile care fac avort, mai ales în zilele noastre când e atât de ușor să eviți acest lucru. Și nu, nu prin abstinență 🙂 Mi se părea o lașitate, alegerea variantei simple.

Am rămas însărcinată în cel mai prost moment al vieții mele, moment în care drumul meu cu tatăl copilului era la o mare răscruce. E ciudat să-i spui unui om: sunt însărcinată, și să te gândești că viața voastră se va așeza pe un norișor roz, când și un drum la supermarket pare o imposibilitate, darămite un drum de-o viață.

Dar viața nu e mereu așa cum o plănuiești. Apariția unui copil în momentul nepotrivit poate crea dorința de fugă a celor doi parteneri implicați. Așa a fost și în cazul nostru. Doar că nu am fugit împreună, ci separat. Am considerat mereu că femeia este cea îndreptățită să joace rolul victimei aici, că ea are două voturi și nu doar unul în decizia asta.

Au trecut lunile, fiecare stând în bula lui și așteptând ca celălalt să facă primul pas. E ciudată presiunea celor din jur care cred că înțeleg mai bine trăirile tale decât o poți face tu, sau care încearcă să aplice experiența lor peste a ta.  Da, aveam senzația că nu există persoană în ai cărui ochi să nu citesc întrebarea: tu chiar vrei să faci un copil singură? Ești nebună? Fă avort!

E greu să decizi dacă poți sau nu să mergi mai departe singur, să te arunci în gol cu capul în jos când toate instinctele, toate cunoscutele ecuației îți spun că e un drum presărat cu suferință. Auzeam încontinuu încurajarea: o să faci altul la momentul potrivit! Oare? Oare o să uit vreodată? Oare o să pot vreodată să stau la masă cu copiii mei și să nu mă gândesc că e unul mai puțin? Am să mă mai pot privi în oglindă fără ca din partea cealaltă să mă întrebe o voce: de ce la mine ai renunțat și pe el/ea/ei i-ai păstrat?

Soarta îți scoate uneori în cale cei mai neașteptați oameni și într-o zi am întâlnit pe cineva, complet necunoscut, care mi-a spus că pe oameni nu-i judecăm după o singură faptă. Dar ce mi-a rămas în minte a fost:  Dar dacă atunci când ești în luna a opta sau când are copilul un an el dispare sau moare, ce faci? Omori copilul? Pentru că nu poți singură? Pentru că nu e drept și corect să porți doar tu povara asta? Pentru că ești furioasă pe el? Pentru că e un laș? Pentru că nu vrei să te mai lege nimic de el? Pentru că nu vrei să ai restul zilelor în fața ochilor tăi figura lui? Pentru că vrei să-l ștergi de pe fața pământului, pe el și orice amintire despre el?

Astăzi pot să înțeleg femeia care se află într-o relație serioasă, care e pe panta descendentă, și se gândește la avort. Nu pot însă să înțeleg femeia care mai rămâne alături de un bărbat care îi cere să facă avort așa cum nu pot să înțeleg femeia care se află în relații pasagere și consideră avortul o metodă contraceptivă.

avort_2Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Dacă eram bărbat nu știu cum mă descurcam

Întotdeauna am zis că e mai bine că sunt femeie, că am avantaje, că lumea e mai sensibilă la crizele mele, că pot să cer indicații fără să simt că mi-a căzut un ouț, că pot să mă spăl pe dinți și să vorbesc în același timp fără să-mi curgă din gură sau să aleg dacă ridic sau las capacul de la WC. Dar aseară am avut o revelație: clar n-aș fi fost în stare să fiu bărbat și abia acum realizez viața grea a sexului ”tare”.

Pe lângă faptul că trebuie să joace jocuri pe calculator sau telefon până la adânci bătrâneți ca să susțină dezvoltarea industriei (că doar nu s-or face teste pe bieții copilași), că trebuie zilnic, dar zilnic să fie nevoiți să-și arunce șosetele din picioare fără să se uite (voi nici nu realizați cum e să arunci la țintă cu ochii închiși), să le spună tuturor prietenilor ”Coaie” și să nu știe care Coaie a răspuns, mai trebuie și să încerce să agațe orice femeie singură atunci când ei se află într-un grup.

Domne este datoria lor, este scris în codul genetic, că atunci când văd o femeie singură musai trebuie să fie prietenoși. Dumnezeu nu i-a întrebat pe săracii bărbați dacă vor sau nu, nuuuu, le-a pus această povară în ADN, și oricât s-ar lupta ei nu se pot împotrivi genelor. E ca un blestem, pentru că omul nu este o ființă solitară și bunătatea bărbaților face ca să nu poată să lase singură și părăsită o biată reprezentantă a sexului frumos.

Ei și să zicem că stau și ei liniștiți la masă și beau o bere, că uite ce frumos a crescut burtica de la ea, când pac apare o femie singură și le tulbură liniștea. Și atunci iese gena prietenoasă din ei, și cu cât sunt mai mulți la masă cu atât mai tare se ridică gena într-unul din ei. Domne și gena se zbate, și bărbatul încearcă să o reprime, ”șezi mumos geno, lasă-mă să mă bucur de bere, stai cu tata”, dar pârdalnica nimic, ba îl mai și ridică pe bietul om în picioare și îl îndreaptă spre masa singuraticei, total împotriva voinței lui

Acu întreb și eu așa,  în scop de cercetare, Dumnezeu nu i-a dat o limită prieteniei ăsteia? Adică n-a zis ”băiatule tu mergi la luptă și încearcă dar, dacă ea vrea să fie pădureață, tu renunță că eu tot victorios te trec”? Sau musai trebuie să te întorci cu ofranda la masă ca publicul să fie în delir? De fiecare dată când sălbatica ține piept asalturilor, gena transmite ca la GPS: reconfigurare traseu, reconfigurare traseu și apare o nouă încercare?

barbat cu bere

Sursa foto: 123trf.com

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

În caz că vă apucă pipilică pe nepregătite

Mie îmi place să mă uit la reclame na, fiecare cu fetișul lui. Mă uit în primul rând ca să aflu și eu ce muștar mai mănâncă românii, ce medicamente mai iau pentru balonare sau pentru alte necesități imperioase. Dar favoritele mele sunt reclamele la detergent.

Da, mă visez că într-o zi și eu voi fi exact ca în reclame, la o petrecere simandicoasă sau la o defilare pe podium, îmbrăcată cu cea mai ponosită și mai zdreanță rochie din șifonierul meu, și când niște ciudoase or să se întrebe cum naiba de îmi permit o rochie nouă când eu abia am după ce să beau apă, să scot nonșalant din poșetă, clutch sau buzunarul de la rochie, cea mai mare sticlă de detergent pe  care și-o imaginează omenirea.

Și uite așa ciudoasele să afle că, deși-s o amărâtă și am rochia de la primul război mondial, o spăl cu detergentul minune care o face să arate chiar mai bine decât dacă era nouă. Adică mi-s fată săracă dar dășteaptă foc. Nu, nu mă visez în grădină uitându-mă la vecinul bine lucrat la sală cum profită de tot ce l-am învățat ca să aibă haine curate la întâlnire cu alta. Sunt egoistă, na.

Acuma pentru că am prostul obicei să arunc hainele ponosite visul ăsta tre` să mai aștepte olecuță, dar Dumnezeu mi-a văzut sufletul bun și m-a răsplătit cu altă speranță. Nu știu dacă ați văzut reclama la Uronat. Bine, esența reclamei esete că două pișăcioase râd de a treia pișăcioasă pentru că asta e fraieră și nu știe cum să rezolve  problema cu pipilică în exces.

Adică unde mai găsiți voi atâta bunătate când două prietene te așteaptă ca să fugi tu ca proasta de la probat haine, să le spui pe șoptite de parcă ar fi secertul Sfântului Graal că te pipi pe tine, iar ele să-ți zică ”toanto, păi tu ce credeai că noi suntem mai breze? Nici gând, doar că dăm cu antipipilică”. Și aici vine momentul măreț când, spre deosebire de detergenți unde dintr-o poșetă minusculă iese ditamai cutia de detergent, una dintre ele scoate dintr-o geantă cât casa un pachet nou-nouț de Uronat Gold. Deci nu scoate două pastiluțe să spună ”hai fată că știu și eu cum e dar mi-au mai rămas astea două”, nuuu, scoate din geantă un pachet nou nouț!

Plus că tot scenariul este fabulos. Adică imaginați-vă cum e să ieși la Mall cu prietenele, tu începi să te uiți la haine și alea stau ca două coțofene la intrarea în magazin făcând pariu când o să te ia nevoia. Iar tu, când simți momentul, nu le zici: ”băi nu mai pot, mă duc la toiletă și ne vedem aici”, nuuu , le zici pe șoptite că tre să faci treaba mică și arăți așa de rușinată de parcă tocmai ai fluierat ăn biserică!

Pe mine m-au convins, data viitoare când mai ies cu o prietenă care-mi zice că vrea la WC, îi dau un pachet de medicament d-ăsta minune să stăm liniștite la shopping 😛

pipilica_3

Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Uite d-aia unii sunt șefi

Zice lumea că în ziua de astăzi totul s-a schimbat, copiii nu mai sunt lăsați să se joace cu ”socoteala” în țărână ci trebuie să fie antrenați să devină leaderi/ manageri. Domne păi așa era și pe vremea mea, doar că atunci te pregăteau să te faci șef, nu manajer și ca șef datoria ta sacră era să muncești nu să gândești și nici măcar să muncești ci să supraveghezi.

Eu spun că nimic nu s-a schimbat și șeful e șef, cu aceleași îndatoriri în fișa postului. Să luăm la întâmplare sectorul 5 și tot la întâmplare serviciul de parcări. Deci chiar e o alegere aleatorie, n-am nimic cu nimeni și situația e oricum ipotetică. În mărinimia lui statul are grijă de cetățeni și nu face ca în statele alea capitaliste la care ne uităm noi cu jind, să nu asigure locuri de parcare sau pe cele asigurate să ceară sume obscene.

Așa că te duci mândru că ești român și statul îți protejează bunurile, să iei un loc de parcare. Lucrătorii zâmbesc de zici că-s toți plătiți să facă reclamă la pastă de dinți și sunt gata să te ajute în caz că nu ai înțeles ce să faci : ”scrie afară pe ușă ce acte vă sunt necesare, dacă nu știți să citiți nu vă trebuie nici loc de parcare”.

Dar să mergem la o situație ipotetică în care este nevoie de mintea agilă și experimentată a șefului: tu ai mașină de la firmă și firma are mașina in leasing. Deci nu ai CI pe numele tău și nici contract de comodat cu firma de leasing care în realitate nu prea știe cine ești. Ei ăsta e momentul când șeful arată de ce-i șef! Ia frumos textul de lege și-ți explică faptul că ești în afara legii!

  • Păi cum așa?
  • Păi da, dacă n-ai mașina ta, cash sau prin leasing, atunci înseamnă că n-ai.
  • Ba am, de la coprorație
  • Nu se pune.

Domne` trebuie să existe o soluție. Și aici vine lovitura de grație a șefului: ”eu nu sunt aici să găsesc soluții ci să respect legea”. Pam pam! Dacă nici asta nu e atitudine de șef nu știu care mai e. Și evident totul rostit cu mândrie către subordonate ca să se vadă că șeful e integru și corect 🙂

manager

Sursa foto: pexels.com