VIAŢA DE ZI CU ZI

Povestea mamei cu copil subnutrit

Eu sunt un om tare bun la suflet, deși la prima vedere și cu ochiul liber n-ai zice. Dar și când mă cunoști…..e ca-n povestea aia: ”la început nu m-a iubit deloc, dar acu` mă iubește ca-n prima zi” 😛 . Pe cuvânt că empatizez cu suferința oamenilor și încerc să ajut cât pot, mai ales când e vorba despre o mamă al cărui copil NU mănâncă. Been there, done that!

Dumnezeu mi-a scos în cale o astfel de șansă pe care n-am putut să o ratez, căci așa cum v-am spus sufletul meu e plin de iubire față de aproapele aflat la ananghie. Ieri stăteam eu așa pe o bancă în parc când în spatele meu aud două mame care încep să vorbească despre problemle stringente ale lumii: gramele de căcuță, minuțelele de somnic (totul cu diminutive da), dacă ne-au ieșit dințișorii (deși aș fi jurat că lor le ieșiseră), curentul din parc (așa îți dai seama că ești în România, se vorbește despre curent), câte grămuțe de lăptic șiiiii…..exact, mâncarea sau mai exact lipsa ei din meniul copilului.

Astea două erau un fel de Stan și Bran. Una se lăuda că al ei înghite și furculița dacă nu e atentă, deși aici bănuiesc faptul că era și multă imaginație căci copilul nu arăta chiar a urs, iar celalată se jelea că al ei nu deschide gura orice ar face. Domne de asta ultima te lua pur și simplu mila când o auzeai cum povestește despre încercările ei eșuate de a face copilul să mănânce altceva în afară de lapte. Cu lacrimi în ochi spunea că îi e teamă să nu se îmbolnăvească bietul copil de la lipsa asta constantă de mâncare și că ea în curând face depresie.

Vă spun sincer aveam și eu lacrimi în colțul ochilor căci nu mi-e străina lupta cu mâncarea la copilul mic. Cu inima mică și pregătită ca ochii mei să vadă cel mai plăpând copil din istorie m-am întors să-i ofer mamei mila mea și puțină alinare că într-o zi toate vor trece. Nimic, dar nimic, nu m-a pregătit pentru cum arăta copilul ăsta nemâncat și numa piele și os.

Omulețul Michelin era slab și tocmai scăpat din lagăr pe lângă copilul ăsta. Fălcile se uneau pur și simplu cu fruntea așa că nu mi-a dat seama dacă avea și ochi sau nu. Gură avea sigur, sau cred că asta era, gaura aia în care tot balota pufleți din punga care era atârnată de un cârnat, sau poate aia era mâna? Copilul nu mergea ci se rostogolea reprezentând un pericol iminent pentru cei mici aflați în calea lui.

Atâta am putut să spun: ”ăsta e aschilopaticul?” și m-am pus pe râs…..:). Sigur avea și un nume care să fie în strânsă legătură cu fragilitatea lui fizică :P.

food_pexels

Sursa foto: pexels.com

Lasă un răspuns