VIAŢA DE ZI CU ZI

Viața complicată a stăpânilor de câini

Câinii îmi plac, și nu glumesc când spun asta, pisicile sunt cele pe care le urăsc, doar că nu sunt pregătită să am câine în apartament deși, de curând, o doctoriță n-a înțeles de ce nu mor de dorință să cresc un cățel în trei camere când ea are șase în garsonieră. Păi de gustibus. Dar uite cum cu noaptea în cap ți se validează alegerile.

În taxi, moartă de somn și mulțumind cerului că șoferul nu vede în mine un bun ascultător și tace lăsându-mă să ascult liniștea. Brusc o melodie de manea cu disco, cu populară și cu hip-hop. Mda, telefonul lui. M-au încercat sentimente amestecate de ciudă și curiozitate: cine dracu te sună la șase dimineața și mai ales pe mine de ce nu mă sună nimeni???? Trebuie să am o discuție serioasă cu familia și cu prietenii. După primele două propoziții misterul a fost elucidat.

Domnul taximetrist era, este, posesor de câine, nu știu de ce îmi imaginez un pechinez, și interlocutorul o rudă sau un prieten care ieșise să scoată fiara la toaletă din natură. V-am spus deja că era 6 am, adică dimineață, când abia se deschide metroul? Motivația telefonului, dincolo de dorința celui de la capătul celălalt al firului de a auzi o voce umană la ora aia, era că mâine dimineață n-avea cine să scoată potaia să facă un pipilică cinstit.

Taximetristul lucra, interlocutorul cred că vroia să abandoneze rolul din dimineața asta și visa să doarmă măcar până la 7, iar ea nu vroia. Da, exista și o ea, care era mărul discordiei, și care refuza să iasă la natură cu noaptea-n cap. Ambii vorbitori erau contrariați neînțelegând ce-i așa greu să scoți câinele dimineața? Păi poate ora, sau dorința de somn sau lipsa profundă de chef să strângi căcățel de pe jos?

Uite d-asta nu-mi iau câine la bloc, ca să nu trăiesc dilemele astea și să fac scheme complicate să găsesc un suflet iubitor gata să-și sacrifice dimineața pentru bunăstarea vezicii celui mai bun prieten al omului😀

IMG_0980Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Cui îi spunem La Mulți Ani?

Eu nu mi-am făcut publică data de naștere pe Facebook, și cu atât mai puțin anul, oricum n-are avea niciun rost, toată lumea știe că am 29 de ani :).N-am făcut public momentul ăla când a dat norocul puternic peste omenire și am apărut eu, căci cine vreau să-mi spună La Mulți Ani știu bine când e ziua aceea, iar de la restul nu tremur de emoție și de plăcere în așteptarea unei urări.

Zilele de naștere ale prietenilor apropiați le am trecute în telefon ca să nu cumva să uit, că deh când bați la ușa lui 30 ți se mai întâmplă, în rest mă trage FB de mânecă și îmi spune când se sărbătorește cineva din lista mea. Îmi rup din timpul prețios 20 de secunde și tastez urarea. Mda, atât durează, 20 de secunde, hai 25 dacă  vrei să pui și un emoticon. Pentru că eu cred că cei care și-au făcut publică această intimitate vor și așteaptă, ca cei care sunt în ”relație” cu ei pe Facebook să le dedice alea 20 de secunde (dacă evident nu sunteți ca mine la început când habar nu aveam că ziua de naștere e la ochiul tuturor :P).

De asemenea dacă ai data de naștere al vedere mi se pare firesc și de bun simț să mulțumești celor care ți-au dedicat alea douăj de secunde, chiar dcaă nu individual, cp doar mai ai de răspuns și la telefon și la sms în ziua aia, și de primit cadouri, pupat fete și băieți, etc, printr-un mesaj general. Așa m-a învățat pe mine muica să mă port că cică e semnde 7 ani de acasă.

Nu-i înțeleg pe cei care spun că nu urează oameni din lista lor pe care nu-i știu personal. Păi dacă nu-i cunoști în carne și oase, de ce te-ai împrietenit cu ei și le dai acces la pozele alea cu tine și cu balena iubi în costum de baie? Adică e ori, ori. Ești sociabil sau nu prea? Eu de exemplu sunt total, dar total antisocială, d-aia nu-mi place să-mi zică necunoscuții La Mulți Ani și d-aia nu pun poze în costum de baie.

Și ca să devin mai sociabilă voi continua să urez pe toți cei din lista mea, fie că le place sau nu și cine știe, poate la anul bag și pozele de pe plajă 😛

La multi ani

Sursa foto: pexels.com

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

Viața de femeie întreținută nu e așa de simplă

Pe vremuri ,nu foarte îndepărtate, le priveam cu condescendență pe femeile care stăteau acasă și erau întreținute (aici mă refer la cele care sunt susținute financiar de soț/iubit/logodnic/iubită/logodnică/soție) și mă întrebam ce naiba viață e asta și ce motiv să se plângă ar avea aceste femei. Ba din când în când, de ciudă, mă consolam cu ideea că ele nu știu să facă un brand plan :P. Sunt convinsă însă că ele trec prin viață fără să le doară acest lucru .

Acum câteva luni soarta crudă m-a împins, total împotriva voinței mele, către o viața d-asta de huzur, de femeie care stă acasă și…..taie verdețuri la patrupede. Sincer, vă spun cinstit și cu mâna pe inimă, am avut o revelație în ultimele cinci luni. În primul rând am un respect deosebit pentru fetele alea care stau ani de zile acasă și nu fac nimic. Sunt niște martire și merită cel puțin aprecierea noastră dacă nu și o statuie.

Când munceam aveam timp să le fac pe toate: 8 ore la servici, 4 seri pe săptămână dus copilul la sport, scriam pe două bloguri, mă întâlneam cu prieteni, inventam tot felul de jocuri cu copilul, week-endurile plecam pe undeva, coșul cu rufe de călcat nu depășea niciodată jumătate (acum am două coșuri că unul nu mai era suficient), firigiderul era mereu plin, în casă era ordine ca la muzeu, nu aveam nevoie de prea mult somn și în general aveam o energie demnă de invidiat. Acum cu greu reușesc să mă văd cu o prietenă la o cafea, pentru că sunt îngrozitor de ocupată.

Pare simplu dar nu este: să faci zilnic o oră de sport (acum nu mai pot să invoc argumentul timp), să lenevești în fiecare dimineață la cafea cel puțin o oră (micul dejun e cea mai importantă masă a zilei, da!), să fii la curent cu toate evenimentele din viața prietenilor, dar cu toate, să nu-ți scape nicio bârfă de la fostul loc de muncă (habar nu aveți ce greu este aici), să ții pasul cu toți prietenii care postează pe Facebook!!! (ce scuză mai ai acu că n-ai văzut puțulica lu` ăla micu al prietenei din generală pe plajă la mamaia), să postezi non stop pe FB și Instagram (trebuie să te machezi înainte, să alegi lumina potrivită, unghiul care trebuie,etc), să dai check in din locuri în care nici măcar nu ai fost doar așa ca să moară lefegiii de ciudă, să ai părul coafat, machiajul natural (mda ăla care îți ia două ore ca să nu arăți ca un clown), unghiuțețe proaspăt lăcuite (nu mai poți spune că n-ai timp să refaci oja sărită) și casa pusă la punct.

Acum cu greu îmi ajung opt ore, iar când iau copilul de la grădiniță sunt atât de obosită încât nu mă găndesc decât la somn, sporturile lui mă cam incomodează, iar casa a devenit muzeul haosului. Nici nu-mi imaginez cum ar fi să mai trebuiască să mă duc și la masaj, la solar, să întrețin botox și silicoane sau la tratamente cosmetice! Doamne ferește, ar trebui să am ziua de 48 de ore. D-aia vă spun, cafelele sunt atent programate și nu dispun de timp liber când vreau eu și cât vreau eu.

Următoarele două săptămâni de exemplu sunt fully booked și alerg de la o cafea la alta de nici nu știu de unde mai sunt! Un prânz întreg? Este total exclus în perioada asta când trebuie să mă mai duc și la shopping pentru că a venit vara și ca orice femeie care se respectă mă plâng că n-am cu ce să mă mai îmbrac căci nu poți să nu fii trendy când stai acasă sau ferească sfântu să nu se asorteze chiloții cu poșeta.

Mă întreba cineva dacă nu mă plictisesc de cinci luni acasă. Să mă plictisesc? Aș vrea, dar n-am timp :P.  Viața de întreținută e ”greu” și cred că mă întorc la muncă pentru că atunci aveam mai mult timp liber și eram mai odihnită. Vorba românului: stau la servici 😛

diva_4

Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Trăiască uitarea că-i mai bună ca orice

În timpul stagului de ginecologie asistam și noi la nașterile naturale și mereu era cam aceeași desfășurare a acțiunii: femeia în chinurile facerii striga că în viața ei nu mai trece prin așa ceva și de cum se va scula de pe masa de tortură îi ia gâtul amărîtului care a adus-o în situația asta, și primea mereu același răspuns de la doctor sau o asistentă sau o moașă: lasă că uiți repede și la anul te vedem iar aici. Nu știu să spun dacă poți uita repede faptul că o grupă de studenți s-a uitat în amigdalele tale prin partea opusă dar stagiul era de 3 luni deci n-aveam cum să vedem recidive.

Un lucru e adevărat: uiți! Dar nu uiți așa puțin, ci cam tot. Eu de exemplu nu mai știu nimic din perioada sarcină sau naștere – bine e drept că lumea rea zice că am născut ca ”doamnele” din Ferentari, dacă  nu mă grăbeam puțin îl scăpam pe jos în lift, deci greu să ai amintiri de o secundă :). Zilele trecute mă întreba o mămică cam cu ce se mai juca fi-miu când avea doi ani. Apăi de unde păcatele mele să mai știu? Dar anumite chestii pur și simplu nu se uită. În primii doi ani singura dorință de crăciun, anul nou, iepuraș, ziua mea și a oricărui sfânt era să dorm. N-am cum să uit că nici moșul, nici iepurașul, nici nimeni nu mi-a îndeplinit dorința asta. Când Moș Crăciun îți dă țeapă nu prea ai cum să uiți. Și n-am uitat nici cum dormeam iepurește

Iepurește e mult spus că io-s sigură că iepurele dormea. Eu apucam doar să mă târăsc până în pat, să mă așez confortabil și să apuc să mă gândesc la cele două ore de somn care mă așteptau. Și cam aici se oprea totul că iar se punea ăla micu pe urlat. Până și vecinii mi-au zis într-o zi, finuț așa, ”ei, îl mai auzim p-ăla micu cum plânge, cam în fiecare noapte sărăcuțul”. Hmm, pe bune? da crezi că la mine e pe mute? Sau oare  simți nevoia să-mi amintești și ziua coșmarul pe care-l trăiesc noaptea?

Ajunsesem să visez în 10 minute, ba să fiu în stare să continui și visul de unde rămăsese. Dar aici apare paradoxul, îmi amintesc foarte bine că nu dormeam dar am uitat complet cât de disperată eram că nu dorm, cum arătam cu cearcănele până la genunchi și ce sentimente de ură încercam pentru orice ființă vie care dormea 2 ore …în șir , am uitat cum reușeam să funcționez după nopțile alea.

Acum dacă nu dorm o noapte sunt pe cota de avarii trei zile, mă plâng non stop că eu n-am dormit, consider că e dreptul meu sacru să fiu o scorpie cu toată lumea pentru că n-am dormit, aștept ca toată omenirea să stea în loc și să sufere alături de mine, ba chiar mă mir că mai răsare soarele și nu stă să jealească lipsa mea de odihnă  🙂

Dar cel mai tare și cel mai tare apreciez uitarea pentru altceva: am uitat cum e să muncești, cum e să-ți sune ceasul dimineața și cum e să ai șef. Ziceți voi dacă nu-i uitarea cel mai bun sentiment încercat de ființa umană 😛

forget_2

Sursa foto:  shutterstock.com

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

Sexul, mâncarea sau religia- ce avem voie să alegem singuri?

Ieri am ținut post, așa că astăzi mă aventurez pe un tărâm care sigur o să mă facă să ard în flăcările iadului, în timp ce două mame întrețin focul la cazan și altele adaugă smoală:). Mda azi, că tot e joi cu flacăra violet, scriu  sau mai bine spus expun un monolog despre veganismul la copii.

Nu comentez alegerile alimentare, religioase sau de sex ale nimănui, atâta timp cât sunt liber și conștient exprimate. Este foarte adevărat că mintea mea are mari dificultăți în a pricepe de ce renunți la carne pe motiv de toxine și hormoni dar bagi în tine cantitâți industriale de fructe și legume care ce să vezi, sunt stropite cu cine știe ce sau sunt crescute pe soluri care au fost tratate ani de zile cu diverse chimicale. Mda, dacă ai propria ta grădină pe care ai împrăștiat doar răhățel de văcuță bio, poate ai ceva șanse deși în acest caz nu mai pricep de ce nu mănânci și văcuța bio? Sau o păstrezi pentru materia primă, căcățelul bio?

Chestia cu bio este un miraj care mă face să râd cu gura până la urechi de fiecare dată. Guys este marketing curat, nimic din ce are viață de raft 6 luni – un an n-are cum mama lui să fie bio, căci necesită conservanți, iar conservanții nu sunt bio. Și by the way, punga în care sunt ambalate este din plastic bio? Sau cutia de tablă? Și condițiile de păstare? Cum e cu făina aia bio de 40 ron punga? Sigur provine din grâu bio, solul este curat ca lacrima și moara la care a fost măcinată era ca și virgină, iar sitele nu aveau aditivi! Yeah, right 😛

Mama are propria grădină în care nu stropește cu nimic (dacă se face ceva bine dacă nu , nu) dar, să vedeți ghinion, stropește vecinul ei. Și uite așa cultura BIO a mamei se duce de suflet căci vântul al naibii nu ocolește grădina ei și solul se încăpățânează să comunice. Să vă mai povestesc și faptul că semințele provin de la plic și nu le adună mama de pe câmp în fiecare an? Bine, bine, vă las să vă întrebați.

Ăștia care am prins lecțiile la lampa cu gaz am prins și toamnele alea în care casa se transforma în marea bucătărie de pregătire a conservelor. Eu îmi amintesc bine faptul că mama sau bunica nu puneau conservanți la nimic, deci dulceața făcea floare, la fel uneori și compotul dacă nu-l fierbeau bine la baie marină sau nu legau capacele etanș, și orice alt produs atent plasat în cămară. Iar după trei luni de iarnă nimic nu mai avea gust. Dar să lăsăm discuția cu solul și toxinele și să presupunem că totul e curat ca un nou-născut.

Înțeleg că tu adult vrei să fii vegan sau raw vegan, că ai ajuns în momentul ăla din viață în care așa simți că e bine pentru tine. Doar că tu ești adult și procesele tale de creștere s-au cam încheiat ba chiar ai ajuns în momentul în care catabolismul depășește anabolismul (nu știu dacî ați văzut dar sunt foarte puține persoane sub 30 de ani vegane). Și cu toate acestea, ai grijă să aduci cantități corespunzătoare din toți principii alimentari de care are nevoie mașinăria numită corp uman pentru funcționare.

religion and food

Uite ăsta este punctul în care logica pe mine mă părăsește și oricât am citit, și oricâte explicații halucinante am ascultat tot nu mă prind cum te aștepți ca un copil să aibă necesarul zilnic din două lingurițe de migdale și trei de avocado! Pentru că proteina și carbohidrații și vitaminele da, pot fi luate și din vegetale, doar că sunt de calitate inferioară și atunci contează cantitatea, însă la copilul mic exact asta este problema, cantitatea. El mănâncă două lingurițe la o masă, deci departe de kilogramul de migdale necesar pentru echivalența alimentară.

Dar cea mai mare întrebare pentru mine rămâne asta: cum bagi laptele de migdale în țățe? Că cică raw-veganele sunt pro alăptat natural dar cu produse neanimale și ele cică se încadrează la animale deci dau lapte de migdale la prunc. Cum îl bagă în țățe, io asta vreau să știu. Mănânci migdale și te mulgi lapte? Sau cum se face? Bagi țățele la blender după ce ai mâncat migdale? Nu mai alăptez dar fac și eu o mică afacere dacă aflu secretul 😛

Știu că ating niște orgolii dar pentru că am mers la școala care trebuie, nu mă poate convinge nimeni că un copil vegan crește corect. Mda știu cum are mai multă energie, cum se concentrează foarte bine, cum eventual e și gluten free deși n-are vreo boală care să necesite asta, și totul datorită faptului că a eliminat toxinele din carne. Hai să mai vorbim peste 20 de ani când veganismul a trecut sau nu proba timpului

Copilul nu alege, așa cum nu alege să fie catolic sau ortodox sau hindus sau musulman sau orice. Alegem noi pentru ei fără să-i întrebăm, doar pentru că așa ne-a fost nouă bine și musai așa trebuie să le fie și lor. Clar, alegerile noastre pornesc cu cele mai bune intenții, dar din nou se bazează pe experiențele NOASTRE.

Nu-mi ziceți că un copil se naște cu dorința de a nu gusta vreodată produse animale sau pregătit să se roage la sfântul manitou. Nuuu, el se naște pregătit să primească tot ce oferim noi. Vă rog dragi mămici oferiți-le tot ce e mai bun ca să crească armonios și sănătos, și da, la 18 ani să decidă că vor să urmeze calea părinților și să fie vegani, să renunțe la viața primitivă de mâncători de mortăciuni. Dar să decidă ei.

religion

Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Atentat la locul de parcare

Zilele acestea mă răscolesc amintirile, probabil pentru că în vreo două luni vine ziua mea și de la o vârstă….deh, cu aminitirile te mai scoți. Ieri de exemplu a fost ziua amintirilor cu locurile de parcare, stârnite de acest articol al lui Mihai Vasilescu.

Toți cei care stați în București la bloc, mai printre străduțe așa, știți cum este locul de parcare sacru al celui mai vechi locatar. Poți să-i spui că o omori pe mă-sa, că-i bați nevasta și copilul, poți să-i suni zilnic la interfon și să-i dai cu caca pe clanța de la ușă că tot mai scapi. Dar dacă te împinge necuratul să-i iei locul de parcare, nuuu, nu ăla plătit la primărie, la ăla mai bine te împuști singur, ci ăla neplătit pe care parchează el de 30 de ani și știu toți din bloc că e al lui, eiiii atunci ești kaput.

Cetățeanul ăsta pașnic, care a suportat cu stoicism să-l înjuri, să dai muzica tare și să verși ciorba direct pe ghenă, se transformă într-o fiară când vine acasă și găsește altă mașină pe un loc public pe care el visa să-l lase cu limbă de moarte nepoților. Nu-i suficient să-ți ridice ștergătoarele sau să-ți lase un bilet cu obscenități în geam, ar fi prea light și total nedemn de un vajnic luptător ca el.

Nope, ăsta vine cu bâta și cu doi vecini la tine la ușă să-ți arate el ce șmecher este. No, uite așa am pățit eu, în iarna în care eram gravidă și aveam BMW și a nins cât pentru șapte ierni. Aproape imposibil să găsesc un loc de parcare pe o rază de doi km, așa că administratorul cu suflet milos îmi zice să parchez pe un teren viran că acolo nu sunt locurile nimănui și să nu mă mai chinui femeia gravidă să mă duc la Chitila să parchez.

Zis și făcut, și mândră de mine mă duc în casă să savurez liniștea unui loc temporar de parcare în fața casei. Am savurat cam fo cinșpe minute până s-a dezlănțuit iadul parcării.  Țâr la ușă primul reclamant, o tanti, care îmi urlă ca din gură de șarpe că am parcat pe locul ei. Eu sunt ființă civilizată și, așa cu pieptul înainte cum a venit ea, m-am gândit că am făcut o eroare de înțelegere a locurilor libere și chiar i-am luat femei dreptul pentru care cotiza la stat. Greșit, la rugămintea să-mi arate contractul a început să urle că ea n-are nevoie de contract, știe toată lumea că ăla e locul ei, doar nu o să mai și plătească pentru el.

Aaa, bun atunci ne mai vedem și i-am închis ușa, lucru care n-a făcut-o să oprească amenințările: ”i-am luat locul de parcare vecinului pentru că TU ai parcat pe locul meu și lasă să vezi când vine el acasă”!

Și am văzut după vreo juma de oră cum a venit vecinul la mine cu încă un smardoi lângă el să-mi bage bine în cap ierarhia locurilor de parcare. Am deschis ușa cu aplomb băgând în față toată burta de 7 luni de sarcină și cu mâinile în șold am întrebat: „scopul și durata vizitei?” După 10 secunde de șoc începe să urle că să-mi mut mașina că e locul lui de 15 ani și sunt o nesimțită că i-am luat locul și el trebuie să parcheze pe stradă, unde apropo era asfalt și loc de parcare care între timp devenise liber

  • deci faceți-mă să înțeleg, veniți doi bărbați la ușă la o femeie gravidă și o amenințați că dacă nu-și ia mașina de pe un loc public care nu aparține nimănui o să faceți ceva groaznic? Mda, mare bărbăție zace în voi.
  • Ăăăă, nuuu, dar e locul meu!
  • să văd ”docomentul” și cobor și mut mașina și îmi cer și scuze
  • dacă nu muți mașina și mai faci pe deșteapta poate te trezești fără cauciucuri
  • simte-te liber să-i dai și foc, nu e a mea, e de la firmă și-mi dau mâine alta, și așa asta nu-mi mai plăcea că e model vechi,  și poți să-i dai foc și ăleia că iar îmi dau alta, și apropo am flat tire. Și dacă mă mai enervezi mult, mă duc la obor și cumpăr o dacie de 8 milioane și o las pe locul ”tău” pe veci. Ce zici de ideea mea?

Cred că i s-a părut interesantă ideea mea, pentru că a întors spatele și a plecat fără să mai spună niciun cuvânt. Evident m-a pândit pe geam și cum am plecat a parcat pe locul ăla și n-a mai mutat-o toată iarna. Ce m-a uns pe sulfet insă, a fost moaca lui când a văzut că amenințările mă lasă rece. Șoc și groază când crezi că ai ouțele cuiva în mâini dar ele îți scapă printre degete 😛

parking_pexels

Sursa foto: pexels.com