VIAŢA DE ZI CU ZI

Cum e cu iubirea pe ”televizor”?

Ca să stabilim de la bun început pentru cei cu mintea creativă, iubirea pe ”televizor” este o metaforă :). Și vă explic imediat la ce mă refer. M-a întrebat cineva zilele trecute, cineva care m-a provocat la niște chestii din care voi scoate cugetări vreo două săptămâni, dacă mi-aș declara iubirea în spațiul public.

  • cum în spațiul public? adică la magazin? sau în parc? să țip în megafoane oana +… = love???
  • nuuu, offf blondo!! dacă ai scrie la tine pe blog cât îl iubești sau dacă ai scrie pe facebook sau instagram declarații de dragoste.
  • NUUUU! No way! sau peste cadavrul meu cum s-ar zice 🙂
  • de ce??

Da, n-aș scrie nicăieri cât îl iubesc sau dacă îl iubesc. Lasă să-și pună mintea la contribuție și să se prindă singur dacă trebuie să se prindă de ceva. Hai, dați cu concluziile că sunt traumatizată de copilărie, că n-am avut căldură și păpuși. Păi n-am avut, de unde să am? Căldura era la lampa de gaz și păpușile, niște oribilități, bleah.

Dar nu d-asta nu spun. Nu spun pentru că sunt genul care face și nu spune. Îți arăt prin tot ce fac faptul că te iubesc fără să îți spun tot timpul : loooove. Dacă nu te prinzi din gesturile mele, din atitudine, din felul în care mă uit la tine, din faptul că râd la glumele la care nici maică-ta n-a râs și că te-am urcat undeva pe un piedestal, înseamnă că perspicacitatea nu e punctul tău forte și ne-am ratat șansa.

Spun și că te iubesc atunci când ajung în punctul în care vreau să întăresc vorbele prin fapte, dar nu e în loc de bună și n-aș face-o atât de public. Poate sunt eu pudică, poate am ceva probleme care trebuie tratate, who knows, dar cred că iubirea e ceva doar al cuplului. E un fel de intimitatea, de secret al lor. Evident că le-am spus și celor din jur că îl iubesc, nu chiar așa direct, n-am ieșit în piață să strig sau să pun bannere, dar prin faptul că îl țin preajmă, că mă port frumos și am o licărire în ochi cei care mă cunosc s-au prins.

De restul chiar nu mă interesează. Vreau doar cei care îmi sunt prieteni să știe că sunt fericită, îndrăgostită. De ceilalți prea puțin îmi pasă ce cred despre mine sau sentimentele mele, așa cum prea puțin îmi pasă dacă știu sau nu că ei iubesc sau sunt iubiți. Trec liniștită prin viață fără să știu starea lor sufltească, așa cum cred și sper că ei trec foarte calmi neștiind dacă eu îl iubesc sau nu 🙂

Ăsta este motivul pentru care nu văd rostul, beneficiul, motivația pentru care să începi să faci declarații sforăitoare în public. Cine trebuie să știe, știe și cine nu, n-are nevoie să știe :). Mi se par chiar forțate declarațiile alea de pe net cu ”iubi bubi te iubi forever”, cu ”căprioara care paște în poiana inimii mele” , sau odă preaiubitei sau preaiubitului în versuri și proză, sau ”te ziua ta ești cel mai gingaș trandafir care mi-a atins sufletul, tu comoara mea…”. Ca să fiu rea, trandafirul are spini și comorile se îngroapă cât mai adânc 😛

Voi? Ce-ați face? Ați scrie?

love_pexels

Sursa foto: pexels.com

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s