VIAŢA DE ZI CU ZI

Cine te mai cunoaște după

Când eram copil era un coșmar să ies cu mama în oraș. După nici 10 m, d-abia apucam să traversăm strada că ne și opream. Nu, nu din proprie voință sau pentru că eram deja obosite, ci pentru că sigur ne întâlneam cu cineva care musai dorea să știe ce face mama:

  • ”săru`mâna doamna doctor, ce mai faceți? Vaaai, ați ieșit cu fetița la plimbare/ piață/ etc :)”

Și nu vă închipuiți că lucrurile se treminau aici, nici gând. Acesta era doar preambulul discuției despre ruda/ prietenul/ colegul care fusese tratat de mama la un moment dat. Da, mama a fost cam toată copilăria mea singurul neurolog din județ, când a început să mai aibă și alți colegi deja eram adolescentă și nu prea mai ieșeam cu ea. Ei, și omul făcea raportul medical complet de la ultima vizită a pacientului la mama, după care începea și emisiunea ”dacă doriți să revedeți” pentru că evident se făcea și o recapitulare a momentului critic când bolnavul călcase pragul cabinetului/ secției mamei.

who knows you_pexels

Era coșmar mai ales dacă veneam de la piața cu fo douăj de kile de gogoșari și stăteam să aud povestea reînvierii, în timp ce plasticul de la plase îmi făcea dungi în degete. Niciodată nu puneam sacoșele jos căci mi se părea că ar fi fost o invitație nerostită spre ”vorbește cât vrei, eu nu sunt obosită, nu mădor mâinile, sacoșele se odihnesc liniștite pe asfalt”. Singurii cu care era ok să te întâlnești erau ăia cărora le salvase soacrele. Treceau rapid, aruncau un ”săru `mâna” din vârful buzelor, fără ”mulțumesc” sau detalii despre starea de sănătate a celei rămase vii și nevătămate printre ei :). Ăștia îmi plăceau, scurt și la obiect.

La fiecare vociferare a mea mama îmi spunea mereu același lucru ”o să vezi, când ies la pensie și nu mai au nevoie de mine nu mă mai cunoaște nimeni”. Așa a fost. Mama a ieșit acum câțiva ani la pensie și n-a mai vrut să audă de oameni bolnavi, paralizați, etc. Evident că numărul celor care o caută să o întrebe ce mai face a scăzut considerabil. Mai sunt câțiva nostalgici care o salută când o văd pe stradă, dar până și oamenii care erau trecuți la categoria ”prieteni/amici” au dispărut din peisaj când nu le-a mai fost de folos.

friends_2_pexels

Același lucru l-am experimentat și eu pe pielea mea după ce n-am mai lucrat în corporație. Nici pe departe nu făceam ce făcea mama. Dar oamenii nu știau niciodată când avansezi și poate au nevoie de tine sau poți să-ți permiți, financiar, să te duci la nunțile/petrecerile/botezurile lor sau să mimați prietenia pentru că, vorba aceea vă unește același deziderat, cartela

Nu mai spun de jurămintele ”o să te caut, o să ne tot întâlnim, rămânem prieteni”, eventual rostite cu lacrimi în ochi și emoție în glas. Mda, exact, așa cum m-ați căutat voi, m-au căutat și ei, TOȚI. Au rămas câțiva oameni, o mână, care au sunat doar să vadă ce mai fac, cum îmi mai merge, ce mai zic, când ne vedem la un ceai doar să mai povestim despre viață.

prieteni

Primii care au dispărut au fost cei care îmi erau prieteni, cei cu care mă plângeam mereu că nu avem timp să ne vedem mai mult. Acum eu timp am, dar guess what, ei mi-au uitat numărul de telefon 🙂 Cine vrea să facă o selecție la prieteni să iasă puțin din activitate, garantat rămân doar cei care sunt acolo ”la bine și la rău” 😛

Sursa foto: pexels.com

Reclame

Un gând despre „Cine te mai cunoaște după

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s