VIAŢA DE ZI CU ZI

Povestea mea favorită

Copil fiind n-am avut o poveste favorită, chiar nu mai știu să fi avut vreo carte de care nu mă puteam desprinde. Pe urmă în adolescență au început și cărțile favorite dar erau depățite ca număr de lecturile impuse de la școală, de ceea ce aveam sau nu aveam voie să citesc.

A apărut și ziua independenței, în care am intrat liberă în biblioteca familiei și am ales ce-a vrut mușchiul meu, în ordinea în care am vrut, chiar dacă pe unele cărți nu le-am priceput la vârsta respectivă. Știu că vara aia a libertății am petrecut-o în pat în pijamale, citind. Da, eram asocială, ce vreți? Am simțit nevoia să caut cărțile alea vestite și să găsesc în ele acel ceva ce să le facă preferatele mele, dar n-am prea reușit.

book reading_pexels

Într-o zi a apărut timid, parcă din senin o carte care mi s-a așezat în mâini și parcă paginile s-au dat singure. N-am nici cea mai vagă idee cum am ajuns într-o zi să realizez că o citeam a zecea oară, că aveam aceași emoție când dădeam paginile, acceași așteptare  agitată să văd prin ce trec personajele, deși evident știam pagini întregi pe de rost. Și acum, după atâția ani și atâtea citiri parcă descopăr ”Mândrie și prejudecată” pentru prima oară.

Da, știu este carte de fete dar who cares? Aș citi cartea asta oricând si de oricâte ori, căci îmi va aduce o stare de bine și un zâmbet pe față de fiecare dată. Plănuiesc într-o zi să am una dintre edițiile alea de început, pe care să o țin și să o prețuiesc ca pe un tablou scump. Să nu-mi spună cineva care a citit că n-a admirat curajul lui Lizzy sau că nu l-a urât la început pe Darcy sau că nu a râs cu lacrimi de Mr Collins? Sau că nu vă imaginați viața perfectă dintre Mr ans Mrs Benett, că n-ați citit cu emoție excursia la lacuri 🙂

Asta este cartea mea favorită, cu care plec în orice excursie și care nu lipsește de pe noptiera mea. A voastră care este?

book

Sursa foto:pexels.com

 

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

Ce nu înțeleg stăpânii de câini

Accept că suntem diferiți, că ne plac lucruri diferite dar ceea ce nu înțeleg iubitorii de câini este că nu sunt o persoană mai rea și ei mai buni doar pentru că nu pup în bot orice potaie care-mi iese în cale și ocazional îmi mai scapă câte un ”luate-ar hingherii bubico”. Da, nu-mi place să mă lingă câinii pe mâini, nici măcar cei care sunt în posesia rudelor sau a prietenilor și nici nu voi sta zilnic cu câinele în brațe sau să-l mângâi dacă într-o zi voi avea unul.

dog_pexels.com

N-am nicio problemă cu câinii, eu urăsc pisicile, cu toate acestea nu pot să spun că sunt genul Brigitte Bardot. Câinii îmi plac de la distanță, nu înțeleg posesorii de câini în apartament cum nu-i înțeleg pe cei care au câinii de poșetă.Dar este alegerea lor și nu mă împotrivesc atâta timp cât nu interferă cu viața mea. Da, nu-mi face o plăcere deosebită duhoarea de potaie nespălată în lift, uneori asezonată cu ceva pipilică și aromă de răhățel cu un pic de căcuță, dar accept preferința lor, așa cum îi accept pe cei cărora nu le plac copiii.

Însă iau foc atunci când cred că siguranța mea sau a copilului este pusă în pericol de cel mai bun prieten al omului. În general mă feresc de câini mai ales de cei necunoscuți dar nu pot să mă abțin când văd nesimțirea stăpânilor lor. Ieri treceam cu copilul pe triciclete pe un trotuar circulat din cartierul nostru. În fața mea o doamnă peste 60 de ani, bine îmbrăcată care mergea ușor adusă de spate, semn că la o adică nu putea să-i bată recordul lui Carl Lewis. Doamna ținea nonșalant în mână o lesă.

Partea interesantă este că la celălalt capăt al lesei nu era atașat câinele, care era lăsat liber să se bucure de vară și aer curat. Și câinele nu era chiar Bubico ci un dog german destul de zdravăn și de tânăr care a ciulit urechile la trecerea noastră făcând să-mi crească pulsul. M-am oprit să-i explic stimatei doamne că așa dulău nu trebuie lăsat fără lesă sau fără botniță pentru că în nici un caz ea n-ar putea să-l stăpnească dacă i s-ar pune nălucile. Răspunsul halucinant:

  • ei, e blând , toată lumea îl cunoaște
  • uite cucoană că eu și băiatul meu nu-l cunoaștem și nici nu vrem. Până la vârsta asta ar fi trebuit să știți că sunteți OBLIGATĂ să țineți câinele în lesă când ieșiți pe afară!
  • dar e vaccinat doamnă
  • aaa, mă simt mult mai bine că o să mă muște un câine vaccinat. Gata, m-am liniștit

Eu am vorbit, eu am auzit. A schițat un gest de a merge după câine, care evident a fugit într-un ritm pe care ea nu-l putea egala. Lămuriți-mă și pe mine, care e chestia cu câinele liber din lesă? Dacă îți este așa de milă de el de ce naiba ți-ai luat ditamai dulăul la bloc? Nu se bucură de aer la fel dacă este în lesă sau slobod? Nu poate face caca pe toți stâlpii dacă este în lesă? Ai tu ca stăpân nevoie de adrenalină, vrei să vezi dacă poți să-l iei din beregata unui nevinovat trecător?

Dragi stăpâni de câini, înțeleg că vă doare la dos dacă pe mine mă mușcă patrupedul vostru, ba chiar vă asigurați astfel că știe să o facă dar nu vă e teamă că fuge? Că prețiosul vostru companion ar putea să simtă atât de puternic gustul libertății și să vrea să plece? Și vă rog nu mi-o serviți pe aia cu dresajul că mă apucă râsul. Cam 10% din câini sunt dresați. Și, educați sau nu, câinii, ca orice ființe, chiar și cele umane, sunt supuși imprevizibilului.

dog leather leash

De aceea există o lege care vă obligă să îi țineți în lesă în spațiul public care nu este special amenajat pentru ei și să le puneți botniță dacă sunt într-o anumită categorie.

Accesul câinilor prevazuti la art. 1 lit. b), precum si al câinilor din rasele Ciobanesc Belgian Malinois, Ciobanesc German, Dobermann, Presa Canario, Ciobanesc de Asia Centrala Komondor, Kuvasz, Schnauzer Urias si metisii lor în localurile publice, în mijloacele de transport în comun, în locurile publice, precum si în partile comune ale imobilelor este permis numai daca acestia poarta botnita si sunt tinuti în lesa de catre o persoana care îndeplineste conditiile prevazute la art. 3 alin. (1). în locurile special amenajate pentru câini accesul câinilor prevazuti în prezentul alineat este permis fara botnita si fara lesa”. (OUG 55/2002 privind regimul de detinere al cainilor periculosi sau agresivi, republicata. Ordonanta de urgenta nr. 55/2002 republicata 2014)

Sursa foto: pexels.com

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

De ce mi-am dorit băiat

Ideea că aș putea să am fată era sinonimă cu eșecul. Ziceai că am fost crescută în cultura chineză unde fetele nu erau chiar bucurie mare la casa omului.  Nu știu ce anume se setase greșit în mintea mea dar la prima ecografie unde puteam să aflu sexul, stăteam cu sufletul la gură și degetele încrucișate să nu mă pască ghinionul sexului femeiesc în timp de dr mă încuraja:

  • haideți doamnă că nu contează, ce o fi, sănătos să fie, că mai faceți până iese ce vreți
  • (mda , sigur, s-o crezi tu, după ăsta închid fabrica – îmi ziceam în gând). da, da, ce-o fi numa să facă armata

Ei, și a fost băiat. Și acum, mă uit cu jind la fiecare fetiță din parc. Nu, nu vreau să-l dau pe ăsta mic la buy back, stați calmi, sunt more than happy cu el (deși o doamnă m-a certat că nu-mi iubesc copilul – o să vă povestesc) doar că mă gândesc la faptul că ar fi fost la fel de frumos să am o fetiță. Ba, dacă mi-ar face barza o vizită, acum aș sta cu degetele încrucișate să nu mă pască ghinionul sexului masculin 🙂

baby boy_pexels

Cred că am vrut băiat pentru că la noi în familie a dat cu praf de fete. Domne nu știu de ce dar al naibii barză numa fete știa să aducă, cred că și astea sunt specializate pe sexe. Cum mai rămânea câte o mătușă gravidă, cum se ruinau speranțele existenței unui moștenitor care să ducă mai departe numele clanului. La un moment dat s-a oprit toată lumea din încercat când au realizat că nu pot să muncească să facă zestre la câte fete suntem. Și-au acceptat soartă de făcători de fete și gata.

Ei și a venit eșalonul doi, fetele au început să aibă și ele conversații cu braza și au găsit-o pe aia care știa să aducă băieți. Parcă se rupsese blestemul fetelor și tot neamul exulta că gata, avem și sex ”tare” printre noi. Așa că era un fel de datorie. să fac băiat. Mai ales că toată copilăria mea auzisem povestea că până la naștere toate semnele arătau că sunt băiat (pe vremea aceea ecograful era în ochii babelor atotștiutoare), iar apariția mea le-a dat planurile peste cap, ba vreo două babe au fost excluse din cercul ghicitoareleor de sex de prunc aflat în burtă 🙂

Mda, toți facem și greșeli. Acum chiar cred că nu contează ce ai atâta timp cât e sănătos deși la ecografie aș zice: mda orice numa să poarte tocuri :P. Nu pot să spun să se joace cu păpușile că nu e o garanție că e fată, nici să poarte roz, deși fi-miu mai bine ar ieși dezbrăcat decât să poarte roz. Mi-ar place să am un copil căruia să-i pese dacă pantofii verzi se asortează cu bluza galbenă și pantalonii roșii, care să știe că există pieptăn și că din dulap nu doar scoatem haine ci mai și băgăm la loc 🙂

Ehhh, speranța moare ultima 😛

its a boy

Sursa foto:pexels.com

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

Cum e cu iubirea pe ”televizor”?

Ca să stabilim de la bun început pentru cei cu mintea creativă, iubirea pe ”televizor” este o metaforă :). Și vă explic imediat la ce mă refer. M-a întrebat cineva zilele trecute, cineva care m-a provocat la niște chestii din care voi scoate cugetări vreo două săptămâni, dacă mi-aș declara iubirea în spațiul public.

  • cum în spațiul public? adică la magazin? sau în parc? să țip în megafoane oana +… = love???
  • nuuu, offf blondo!! dacă ai scrie la tine pe blog cât îl iubești sau dacă ai scrie pe facebook sau instagram declarații de dragoste.
  • NUUUU! No way! sau peste cadavrul meu cum s-ar zice 🙂
  • de ce??

Da, n-aș scrie nicăieri cât îl iubesc sau dacă îl iubesc. Lasă să-și pună mintea la contribuție și să se prindă singur dacă trebuie să se prindă de ceva. Hai, dați cu concluziile că sunt traumatizată de copilărie, că n-am avut căldură și păpuși. Păi n-am avut, de unde să am? Căldura era la lampa de gaz și păpușile, niște oribilități, bleah.

Dar nu d-asta nu spun. Nu spun pentru că sunt genul care face și nu spune. Îți arăt prin tot ce fac faptul că te iubesc fără să îți spun tot timpul : loooove. Dacă nu te prinzi din gesturile mele, din atitudine, din felul în care mă uit la tine, din faptul că râd la glumele la care nici maică-ta n-a râs și că te-am urcat undeva pe un piedestal, înseamnă că perspicacitatea nu e punctul tău forte și ne-am ratat șansa.

Spun și că te iubesc atunci când ajung în punctul în care vreau să întăresc vorbele prin fapte, dar nu e în loc de bună și n-aș face-o atât de public. Poate sunt eu pudică, poate am ceva probleme care trebuie tratate, who knows, dar cred că iubirea e ceva doar al cuplului. E un fel de intimitatea, de secret al lor. Evident că le-am spus și celor din jur că îl iubesc, nu chiar așa direct, n-am ieșit în piață să strig sau să pun bannere, dar prin faptul că îl țin preajmă, că mă port frumos și am o licărire în ochi cei care mă cunosc s-au prins.

De restul chiar nu mă interesează. Vreau doar cei care îmi sunt prieteni să știe că sunt fericită, îndrăgostită. De ceilalți prea puțin îmi pasă ce cred despre mine sau sentimentele mele, așa cum prea puțin îmi pasă dacă știu sau nu că ei iubesc sau sunt iubiți. Trec liniștită prin viață fără să știu starea lor sufltească, așa cum cred și sper că ei trec foarte calmi neștiind dacă eu îl iubesc sau nu 🙂

Ăsta este motivul pentru care nu văd rostul, beneficiul, motivația pentru care să începi să faci declarații sforăitoare în public. Cine trebuie să știe, știe și cine nu, n-are nevoie să știe :). Mi se par chiar forțate declarațiile alea de pe net cu ”iubi bubi te iubi forever”, cu ”căprioara care paște în poiana inimii mele” , sau odă preaiubitei sau preaiubitului în versuri și proză, sau ”te ziua ta ești cel mai gingaș trandafir care mi-a atins sufletul, tu comoara mea…”. Ca să fiu rea, trandafirul are spini și comorile se îngroapă cât mai adânc 😛

Voi? Ce-ați face? Ați scrie?

love_pexels

Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Încet, încet am scos și sala de pe lista

De ce? Pentru că nu e potrivită pentru mine, d-aia. Pentru că trebuie să ai un anumit psihic, o anumită determinare, care mie îmi lipsesc.Când eram mai tânără m-am dus și eu la sală că așa era moda, plus că speram să-l întâlnesc acolo pe Făt Frumos care să aibă pieptul puternic și tare, așa de tare încât când pun capul pe el să cred că am pus pe bordură.

N-a fost să fie căci sălile pe care mi le permiteam eu la vremea aia aveau densitate mare de mușchi și redusă spre deloc de creier. Eu sunt genul pe care dacă nu-l stimluezi intelectual degeaba ai pătrățele, pachețele, cubulețe, bordurele și alte cele. I-am dat o șansă unui băiat care părea că poate să articlueze o comandă de suc către chelnăr, doar că a simțit nevoia să mă îmbrățișeze la prima întâlnire (am crezut că m-a lovit automatul de cafea) așa că n-a mai existat și a două și m-am întors la selectarea tocilarilor de la medicină 🙂

fitness_2_pexels

Ulterior mi-am permis săli mai bune și deși n-aveam nevoie să slăbesc îmi propuneam în fiecare an că în vara respectivă o să fiu senzația litoralului. O să fiu atât de tonifiată încât  când mă voi dezbrăca pe plajă or să rămână valurile în loc de uimire și sirenele o să-și plângă în pumni de ciudă. Încă mai sper în fiecare an, că ăsta va fi anul ăla de divinitate estivală. Doar că nu mă ajută fizicul și psihicul să-mi îndeplinesc obiectivul. Port XS, mda știu, de ce mă mai plâng atunci? De celulită :).

Când Dzeu m-a pus să aleg între tenia nesătulă de dulciuri și lipsa celulitei am mers pe prima variantă, măcar să mă simt bine în viață. Așa că am dat bani pentru măsura XS și celulită câtă vrea ea atâta timp cât se depune frumos și proporțional și prin adiție de dulciuri. Și-am muncit la ea, să nu credeți că a fost ușor, și d-aia nu pot să-mi bat joc de munca asta de-o viață.

Chiar am încercat, mi-am luat și abonament pe termen lung, deoarece eu sunt cea mai zgârcită ființă pe care ați văzut-o. Adică Hagi Tudose e mână largă pe lângă mine. Sunt genul care mănâncă tot din farfurie dacă a dat banii, chiar dacă nu-i place, așa că ce putea fi mai sigur decât un abonament anual la sală, și antrenor personal? Ați zice că nimic. Greșit, psihicul a trecut și peste asta.

fitness_pexels

După ce am fost disciplinată vreo două luni, am slăbit vreo două kg și hainele s-au așezat mai bine pe mine așa că am zis, what the fuck, look at me! În plus motivația mea se topește ca înghețata la soare în momentul în care intru în sală. Invariabil există cineva mai gras ca mine (v-am zis de XS da?) care își dă sufletul pe bandă sau pe bicicletă sau la aparate. Ei, eu când văd imaginea asta mă cuprinde o relaxare mentală și un pitic mic îmi zice: ”uite cine trebuie să asude la sală nu tu, nu-i lua bietului om locul la aparat, ai milă”.

Și mă umplu de mila asta creștinească față de aproapele meu și plec, sau și mai rău mă sprijin de vreo bandă, beau apă și mă uit la TV, așteptând să treacă blând cele 60 de minute de ședință. Când plec de la sală mă tratez cu niște (niște înseamnă muuult) înghețată sau ciocolată ca să justific nevoia/dorința de a mai merge și altă dată să sprijin aparatele.

cake_pexels

Am încercat și varianta sport acasă crezând că evoluția cu public este cea care îmi umblă la karma. Mi-am făcut program ca în fiecare dimineață după ce duc copilul să fac una oră sport. A funcționat, vreo două zile, după care parcă m-a luat o durere așa într-o parte și am făcut pauză, de două luni, să nu agravez lucrurile, dacă aveam vreo ruptură musculară de la atâta efort.

D-asta vă zic sunt oameni care pot și oameni care nu pot. Eu sunt între ăia care nu pot să fie disciplinați când este vorba de sport. Fac o zi da, șapte ba iar în alea 7 ba, recuperez caloriile pierdute în ziua de da și mai adaug pentru următoarea.

Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

De azi am pus în cui hainele de mămiceală

Gata, m-am săturat! Pe bune, mi-a ajuns chestia asta dusă la extrem cu mămiceala și parenthood-ul. Încep și eu ca ăia bătrâni: cum naiba se descurcau părinții noștri pe vremuri și creșteau copii ok? Unde întorci capul, poc un seminar sau un blog de parenting care îți dă teoriile peste cap.

Există peste 400 de bloguri dedicate excluisv job-ului de părinte ca să nu mai zic de alte mii care au mare parte din conținut direcționat pe această temă. Eu aș propune să se facă o mare conferință în care să se înțeleagă între ei și să scrie naibii aceleași teorii, pentru că altfel o iei razna cu creierii capului. Pe un blog îți zice să nu pedepsești copilul, pe altul ba să-l pedepsești, pe unul că e bine să-l gâdili pe altul nu, pe unul că e bine să dormi cu el până la nuntă (a lui), pe altul că nu e bine să dormi cu el deloc,  ba dă-i dulce, ba nu-i da dulce, ba lasă-l să exploreze, ba nu-l lăsa, și lista poate continua

crazy women_pexels

Pe o singură temă e toată lumea în consens, sau aproape toată lumea, bătaia. Asta este exclusă și înfierată peste tot. Măcar atât. În rest însă toți scriitori ăștia au o singură calitate: te bagă la balamuc. Am citit ieri de curiozitate multe articolele scrise pe tema de parenting și cred că doar 20% au dovezi științifice sau surse credibile citate. În rest este experiența proprie dusă la rang de sectă.

Pentru că da, pe aceste bloguri și în conferințe ți se pecetluiește soarta: ești părinte bun (slabe șanse nu vă faceți iluzii), ești pe drumul cel bun (adică ai și note de 3 și 4 dar poți fi recuperat cu trainingul potrivit) sau ești varză (urmează să arzi în iadul părinților ignoranți de bloguri făcătoare de minuni). N-ai cum să te privești în oglindă și să zici: hai că-s bun! Imposibil! Dacă erai așa de bun aveai și tu un blog d-ăsta cu mii de adepți care-ți venerează fontul cu care te-ai reprodus sau țineai conferințe în care iluminai și pe alții din vasta ta experineță de crescător de una bucată copil!

Și cireașa de pe tort este că marea majoritate a făcătorilor de reguli în ale parentingului     ….. exact, stau acasă! Este foarte ușor să fii relaxat și să privești cu indulgență orice criză de afect a copilului (pardon acum se zice tantrum deși în cărțile scrise de psihopediatrii nu a auzit nici dracu de tantrum!), să ai disponibilitatea fizică și emoțională să te intinzi pe covor și să te pui la mintea lui când ai doar un job – acela de părinte. Stau de trei luni acasă deci știu cât de mult s-a schimbat zen-ul meu și cât de dispusă sunt să alerg la ”activitățile” copilului sau să colorez mașinuțe!

child palying

Eu aștept cu interes, și va avea toată stima și suportul meu, blogul sau conferința unui părinte care dincolo de 24/7 parent job mai are și un alt job unde îi freacă șeful creierii, are dead-lines  – zilnice- și eventual și vreo doi subordonați. Când o să-mi spună un părinte d-ăsta cum a gestionat el ”tantrumul” copilului, la restaurant,  cu calm după ce tocmai se întorsese dintr-o ședință de 7 ore o să-l cred.

Altfel consider că se pune o preisune enormă pe părinți, presiune care n-ar trebui să existe. Este suficient că ai primit o chestie vie cu dorințe și voințe proprii, fără instrucțiuni de folosire, ca să nu mai ai nevoie să-ți spună nimeni cât de mult eșuezi pentru că ai ratat două secunde de alăptare, ai diversificat cu lingurița albastră și nu cu aia verde, ai colorat maimuțe în loc să colorezi lei, ai dat copilul la germană în loc de chineză, te-ai enervat când ți-a vărsat toată cratița de ulei pe covorul alb, ai citit o poveste de 4 pagini în loc de 5 și trei rânduri sau l-ai certat când a considerat că bluza lui nouă și albă este perfectă pe post de mop la restaurant!

Oameni buni, copiii se fac și se cresc de mii de ani fără tone de cărți și de reguli. Dacă tot vreți informație, luați-o de la cei care cercetează de zeci de ani mii de copii cu personalități diverse și din medii diverse și a căror concluzie are o semnificație statistică. Este una să arunc un ochi la mămicile și tăticii creativi care îmi dau o idee de joc sau o rețetă care a convins pe Toma necredinciosul să deschidă gura și alta să îmi pun în cuget și-n simțiri regulile lor și să nu mă abat de la ele ca să nu fierb în cazanul pus la foc de mamele dătătoare de reguli.

rules

Pentru că da, ți se va cere jertfa cu sânge și vei jura într-un ceremonial satanic că nu te vei abate de la regulile stabilite de cei mai învățați decât tine 🙂

Sursa foto: pexels.com