PARENTING

În parenting să ne duelăm

De două zile umblu pe la magazinele de articole de copii pentru un scaun de mașină. Am trecut la etapa următoare,yuppiiii, și dacă pentru bebeluși găsești ce vrei pe unde vrei, la ăștia mai mari se complică treaba. Pe siteuri zici că ai ajuns pe tărâmul făgăduinței, dar realitatea și vânzătorii ne omoară. O să scriu o carte despre scaunele astea că un articol nu e suficient, am ajuns în pantelimon ca să iau ce vreau după ce văd și live produsul, nu doar pe vorbe.

Oricum într-unul dintre magazine doi părinți cu băiețelul de vreo 6 ani. Oamenii bine îmbrăcați, păreau genul care au trecut pe la școală și au și înțeles ceva din ea. Erau chiar de admirat așa ca familie deși el părea ușor plictisit și nervos de faptul că se află într-un magazin de copii. Ei și rămân eu cu gura căscată de admirație și de nervi că vânzătorul era incapabil să proceseze cuvintele mele: sca-un a-u-to gru-pa 2, când mă trezesc din reverie vocile ridicate ale familiei menționate. Copilului i se pusese pata pe o mașinuță (d-aia nu-l iau eu pe Ioan cu mine, să nu îi testez rezistența la ispită și mie la stress 🙂 ), iar mă-sa încerca să-i explice că nu ăla este motivul pentru care au venit (n-am înțeles de ce veniseră că se uitau haotic pe la toate produsele, poate era momentul de familie). Tac-su se uita cruciș și plictiseala lui vădită creștea pe măsură ce kinderul se agața de mașinuță ca un buldog de os.

Era clar și evident că pentru prima dată în viață copilul experimenta NU la magazin, căci avea o privire de șoc și groază în ochișori. La fel de clar și evident era că mamei i se pusese pata să revoluționeze educația copilului atunci și acolo și se gândise să înceapă printr-un Nu categoric. Era ca la meciurile de tenis. Eu m-am dat mai deoparte și priveam că era prea mișto să plec, mi-a trecut și supărarea pe vânzător. Mingea era când la mamă în teren când la puștiulică, deși ăla micu conducea decisiv. Se tăvălea pe jos, dădea din picioare și țipa în timp ce articula: ”da de ce? da o vreau?” Ți se rupea inima, îmi venea să-i cumpăr eu mașinuța, zău.

Mămicuța dăi cu frumosul, v-am zis că experimenta restricțiile și explicațiile: ”nu se poate, nu e momentul, nu pentru asta am venit, ai destule mașinuțe, te rog ridică-te, te roagă mami frumos, îți explic în mașină. NUUUU, nuu, nuuu, vreau să-mi explici acum”. Păi n-are explicație, i s-a pus ei pata pe tac-tu ăla mofluz și nu vrea să-ți ia ție mașinuța pe care în alte dăți chiar ea ți-o propunea, așa că ceartă-te cu tac-tu. Între timp tatăl dă ordin: ”potolește-l pe fi-tu că ne face de râs. uite vezi , ți-am zis că-l răsfeți”.Mda, începuse să iasă la iveală frumusețea și coeziunea cuplului.

Și ăla micu continua cu tăvălitul, mă-sa cu frumosul și cu raționalul deși oleacă crispată că-i cam pieriseră ideile (eu am vrut să-i dau o mână de ajutor da meciul mă ținea cu suflteul la gură și vroiam să văd cum o învinge puștiul, la umilire așa). Măi și în frumusețea asta de spectacol, tatăl intervine decisiv și schimbă soarta meciului. Până și eu am fost luată prin surprindere și lăsată cu gura căscată. Îl culege de pe jos pe ăla micu de o aripioară, îi trage două directe de dreapta la fund, îl reduce la tăcere (de uimire kinderul a tăcut instant) și îi explică victorios mamei:” așa se face nu cu psihologia ta”. Sîc 🙂 Vă imaginați sper că puștiul a băgat o șarjă de plâns incredibilă, că acu mai era și nervos că îi stricase tac-su victoria.

Eu abia în mașină mi-am dat seama că am asistat la lupta dintre parentingul modern și ăla tradițional. Nu m-am prins cine a câștigat căci puștiul nu părea să fie adeptul niciunui curent, aaa și mă-sa i-a cumpărat mașinuța, deci învingător la puncte…puștulică 🙂

manusi-box

Sursa foto: pinterest.com

Lasă un răspuns