VIAŢA DE ZI CU ZI

Adio, după 14 ani de corporație

Lunea trecută în ceea ce s-a dovedit până la urmă a fi ultimul drum spre căsuța cu cartelă, am auzit la radio că 16 ianuarie este the black monday, cea mai rea zi din calendar. N-aș zice :). A fost o zi de noi începuturi. A fost o zi de adio de la 14 ani de întâmplări și evenimente care m-au dus de la agonie la extaz. Da, n-am spus pa pa ne mai vedem sau cu bine ci, adio după 14 ani de corporație, cam toată viața mea de slujbaș. Știu, știu cum râde toată lumea de corporatiști că își iau un an sabatic pentru a se regăsi pe sine și pe urmă se întorc la rahatul pe care în anul respectiv l-au înfierat cu ferocitate. Well nu e cazul, nu vreau să mă regăsesc, pentru că nu m-am pierdut.

Nu vă așteptați să vorbesc urât de anii ăștia că n-am de ce. N-au fost o tortură, un supliciu ci o alegere. O alegere conștientă. Au fost cei mai tari ani din viața mea, în care am cunoscut mare parte din oamenii cei mai aproape de sufletul meu, oameni pe care îi iubesc din tot sufletul și pe care sper să reușesc să-i țin mereu aproape (se știu ei care sunt) și în care am trăit cele mai chiznovatice întâmplări, adică pe bune unde mi se mai putea întâmpla să fac educație pentru contracepție în timp ce eram cu burta la gură:)))).

Deocamdată sunt ușor derutată, adică nu tu meeting, nu tu deadline, nu tu prezentări, nu tu ceas care să sune la orele alea mici de tot? Ce viață e asta? Dacă mă voi plictisi? No, d-abia aștept :).

Eu deschideam grădinița cu fi-miu pe la 7.50, dar în ultimele zile am mers pe principiul, ajungem când ajungem. După a doua zi de ”întârziere”, mă întreaba una dintre îngrijitoare dacă am scos greu mașina din zăpadă sau am pățit ceva? Tare este că la 8 e strada liberă și parchez unde vrea mușchiul meu dar la 9, ce să vezi e full că toți părinții atunci vin. Hai că în sfârșit intru în rândul lor 🙂

Astă vară mă întrebam cine naiba e în parc la 10 dimineața sau la cafenele pe la 12? O să aflu :P. Deci dragilor de acum cafeaua/ceaiul de dimineață le beau începând cu ora zece. Orice invitație la ore mai mici va fi politicos dar ferm refuzată :)))

So goodbye corporation, welcome freelancing 🙂

goodbyeSursa foto: pinterest.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Inchiziția modernă sau doar o aventură la dentist

E o vorbă în bătrâni: nu mă doare nu mă leg, nu mă mănâncă nu mă frec! Na, uite că pe mine m-a apucat scărpinatul sau frecatul aşa din senin.

Ca la orice doctor sau neam de doctor nu puteam să am totul normal. Adică ştiţi lă ăştia întodeauna găseşti la cele mai simple chestii o varietate anatomică. Fix aşa şi la mine şi m-am remarcat în familie si societate cu anodonţie bilaterală de incisivi laterali (mai pe româneşte la dentiţia definitivă n-au mai apărut incisivii laterali şi nici n-au din ce că n-am mugure dentar)

O viaţă întreagă am zis că ăsta e farmecu` meu, ca atunci când râd să te uiţi până-n amigdale şi am dat cu ignore la sfaturile stomatologului, că doar nu o face el bani pe seama mea!! Nu vă pun poză că pe urmă o folosiţi să ţineţi copiii departe de aragaz și trebuie să vă cer drepturi de copyright 😛

Băi dar ce fermecătoare am fost, că nu vă imaginați că aveam doar două mici ferestre către epiglotă, nuuu aveam și niște dințișori călare unuii peste alții, un fel de gang bang, grație unei minunate dentiste care când aveam șase ani a ajuns la concluzia că am prea mulți dinți în gură și a extras patru dintr-un foc. Oare cum o fi numărat ea de i-a dat cu plus? Că de atunci nu`ș cum naiba da numa cu minus iese. Mă rog, să-i fie osânda ușoară!

Eii, și uite așa m-am hotărât într-o zi să renunț la farmec și să intru în normal. Așa că am băgat repede un program de îndreptare a fildeșilor din dotare. Am uitat să menționez că în afară de a fi blondă mai am o calitate de bază, sunt o lașă ordinară când vine vorba de dentist. Nu deschid gura fără anestezie și nu contează că bagă în mine de ar amorți și un elefant, eu tot cu măinle albe de strâns mânerele scaunului plec de acolo. Nu pot să vă explic ce dureri am, de mi se pare nașterea o joacă de copil. Am zis mereu că stomatologii sunt un fel de inchiziție modernă.

Prin urmare realizați că trotura nu e numai a mea ci și a dentistului, dar mi-e prieten de 20 de ani și nu poate să mă refuze. Cred însă că după ce terminăm proiectul ăsta de îndreptare a gardului, nu o să-mi mai răspundă la telefon, căci nu e numai el, ci o echipă complexă și cu chirurg și cu ortodont. Chirurgul deja nu mai este de găsit iar ortodontul a avut nevoie de o vacanță mai lungă :). Dar nu mă las. Dacă eu rezist (bine e mult alcool la mijloc), atunci să facă bine să răspundă și ei prezent că pe mine mă doare. Lor doar le fac periodic nervii praf 30  de minute  :))))

img_3427

Sursa foto: dailymail.co.uk

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

Viaţa e mai frumoasă în doi

Întodeauna mă întrebam cum se distrează copiii care sunt singuri la părinţi. Eu am avut o soră şi cu mici excepţii, când aş fi vrut de crăciun să primesc eu şi păpuşa ei, nu mi-am imaginat şi nu mi-am dorit să fiu singură la părinţi. Noi eram mereu amândouă, parcă nici nu aveam nevoie să coborâm în faţa blocului să ne jucăm cu alţi copii (da incredibil, ne-am jucat în fața blocului și am supraviețuit), pentru că aveam gaşca noastră, jocurile noastre, universul nostru. Nu trăgeam de mama şi de tata, ba din contră ne cam încurcau, ne inventam propriile poveşti şi eram eroinele propriilor aventuri.

Când ieşeam afară făceam automat echipă sau aveam grijă ca, dacă suntem în echipe diferite să ne cam ajutăm. Ulterior jocul continua în casă. Ne şi băteam şi ne certam, nu vă imaginaţi că era totul numai lapte şi miere. De obicei eu luam bătaie, fiind mai mică eram sacul de box de serviciu şi, dacă aveam proasta inspiraţie să ţip sau să mă duc cu mucii în barbă la mama şi să pârăsc, mi-o luam triplu: din nou de la sorel că am dat din casă, şi de două ori de la mama: unu că am pârât şi doi că ne-am bătut (măcar aici o bătea şi pe sor-mea deci ceva satisfacţie aveam :))

Aşa că l-am înțeles pe fi-miu de fiecare dată când mă batea la cap să invităm copii acasă sau când era disperat să se vadă cu alţii. Chiar dacă intru eu în jocurile lui, realizez că nu este suficient. Ba de multe ori nici nu mă primeşte, îmi spune că sunt om mare şi nu pot să înţeleg şi îşi aliniază pluşii cu care îşi trăieşte poveştile dorite. Mă uit la el cum inventeză scenarii, vorbeşte cu jucăriile, le pune şi pe ele să vorbescă şi le transpune în lumea lui, le povesteşte ce-a făcut la grădi şi îmi amintesc că eu şi eu făceam toate aceste lucruri, dar cu sor-mea.

Mai nou mă întreabă zilnic când o să se nască fratele lui, că vrea și el să se joace cu el. Are un moment de panică atunci când îl întreb ce face dacă e surioară și nu frățior (nu dați frâu liber imaginației nu se coace niciun bebeluș în cuptor) dar pe urmă își revine și îmi spune: sunt convins că atunci când va fi timpul ai să te descurci tu mami să fie frățior :). E bine când cineva are încredere în tine 🙂

Clar viaţa e mai frumoasă în doi, chiar dacă uneori e o luptă pentru supraviețuire și trebuie să împarți bomboanele 🙂

img_3046

Sursa foto: pinterest.com

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

Când a murit bunul simț?

Mie mi se pare că viața s-a transformat așa într-o luptă cu mojicia și lipsa totală și completă de educație. Imi este foarte greu șă înțeleg agresivitatea cu care cineva te înjură în trafic pentru simplul fapt că nu ai fost umil și nu i-ai permis să intre în fața ta după ce depășise pe contrasens toată coloana de mașini de la semafor.

Zilele acestea sunt la modă decompensările datoarte locului de parcare. Mda, ştiu că te-a luat pe nepregătite zăpada (cine naiba s-ar fi gândit că o să ningă iarna, adică pe bune!), pot să înţeleg că ti-ai pus la bătaie toţi muşchii ăia hrăniţi cu greu de halbele de bere şi mititei şi ai scos din troiene maşina, pe care nenorociţii de producători nu ţi-au vândut-o cu sistem de deszăpezire, dar ghici ce, e un loc public. Şi ghici ce, şi alţii şi-au curăţat locul de parcare şi încă d-ăla plătit la primărie şi nu o iau razna când îl găsesc ocupat. Asta e viaţa, te duci şi cauţi alt loc pe care poate l-a curăţat cineva. Dacă nu, mai scoţi încă o dată lopata, uite aşa ca să ai motiv să mai bagi nişte mititei la ghiozdan că poate te-ai emaciat de la tura anterioară

Dacă ieşi din casă e cam ca-n vestul sălbatic, cu diferenţa că animalele sunt cai putere. a pardon, animalele sunt la volan. Nu înțeleg când au devenit oamenii atît de răi și de puțin toleranți. La magazin toţi se bagă în faţă, toţi se grăbesc, toţi vor la casele prioritare.

În nemernicia şi tupeul meu, astăzi am intrat în supermarket să iau doar un detergent de vase şi m-am prezentat cu încredere la casa prioritară. Aici a trebuit să-i explic unui domn, cu coşul plin, ce înseamnă prioritate. Concluzia:

  • eşti o nesimţită dacă intri în magazin „decât” pentru un dero, când alţii „are” de cumpărat de mâncare la copilaşi

Răspunsul meu:

  • DOAR pentru un dero te-aş fi lăsat să hrăneşti copilaşii ăia, care arată ca godzilla, cu prioritate. „decât” că alţii „are” coşul plin şi „n-are” prioritate

În mod clar bunul simţ a murit, dar n-ar fi trebuit să ne anunţe şi pe noi cineva? Să se dea măcar la ştirile alea de la 5 când se vorbeşte de babele violate, sau pardon că taman acolo bunul simţ lipseşte. Ori prin ziare ceva,pe online, că mergeam şi eu la veşnica pomenire, făceam chiar şi o colivă, un cozonac, beam o ţuiculiţă de sufletul răposatului.

De multe ori aud fraza lasă-l că şi aşa nu-l schimbi. Well….

„Pentru ca răul să triumfe este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic” – Edmund Burke

o-bart-simpson-chalkboard-570

Sursa foto:memecenter.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Regula de Aur când împrumuţi ceva

Eu am o regulă de aur când vine vorba de împrumutat lucruri: nu împrumut nimic 🙂

Când eram eu copil, mama avea un repertoar în care își trecea toate cărțile pe care le avea. Pentru că da, avea o bibliotecă impreisonantă (încă o mai are) în care investise toată bursa ei din cei șase ani de facultate și mare parte din banii câștigați ca adult. Avea colecția integrală bpt și secolul 20 și multe altele. La noi în acasă se citea mult și cititul n-a fost la opționale. Am crescut cu noptiere pline de cărți și veioze aprinse până târziu în noapte căci aventurile nu putea să aștepte până dimineață. Îmi amintesc când a luat shogun, prin mega pile (fiind neurologul județului cam avea pile peste tot), și așteptam să-mi vină rândul să o citesc.

Ținea foarte mult la cărți și pe același repertoar pe care își înregistra noile achiziții, trecea orice carte o dădea împrumut. De obicei nu împrumuta cărți decât dacă erai un prieten foarte bun, pentru că de-a lungul timpului fie nu-i mai fuseseră returnate, fie se întorsesră acasă într-o stare jalnică. După revoluție a fost foarte dezamăgită în primii ani când doar se reeditau vechile volume.

Anyway, am căpătat de la ea chestia asta cu grija față de lucrurile care îmi sunt dragi sau care aparţin altora. Dacă împrumt o carte de la cineva, am grijă să-i învelesc coperta, să nu-i îndoi paginile în loc de semn de carte sau să nu dau cotorul peste cap. Eu am împrumutat întotdeauna lucruri, chiar și la prietenii de gradul doi cum s-ar spune. Am împrumutat orice mai puțin bani. Mie mi-e rușine să-ți cer înapoi banii mei, la data stabilită, dacă tu nu zici nimic. așa că, pentru a evita discuții spun pas la gestul ăsta de mărinimie. Nici nu dau și nici nu cer bani. Şi la fel şi la bărbaţi. Nu împrumut bărbatul din dotare că mi-e ruşine să-l mai cer înapoi şi nici nu cer împrumut de la alta 🙂

În rest am tot dat până de curând când am zis stop, pentru că lucrurile împumutate nu au mai venit înapoi în aceeaşi stare în care au plecat de la mine. Pot să înţeleg şi să accept un accident, dar nu şi neglijenţa pe care o ai faţă de bunul altcuiva. Poate e ceva banal pentru tine dar pentru celălalt poate avea valoare sentimentală sau şi dacă nu, e vorba de respect. Respect pentru cel ce te-a investit cu suficientă încredere încât să-ţi dea ceva ce-i aparţine.

Taman când am zis stop m-a rugat cineva să-i împrumut ceva total banal, fără mare semnificaţie materială. Am zis nu, am încercat să-i explic că ăsta e principiul meu şi n-are nicio legătură cu persoana. N-a înţeles, s-a supărat şi a concluzionat că sunt o scorpie egoistă. Posibil dar, ce-i al meu e al meu. Sîc 😛

1206874941-borrowing_rules-c

Sursa foto: quotesgram.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Cine ești Tu?

Poate sunt de modă veche deși, în ultimii ani prin corporații m-am ocupat taman de chestiile noi și inovatoare, dar eu am o mare problemă cu apelativul ”tu”. Viața mea de slujbaș s-a petrecut în proporție de 90% în corporație, deci într-un mediu pur capitalist, cu toate ”tu” de rigoare. Perioada petrecută în spital a fost complet diferită, deoarece acolo ierarhia este foarte clară și adresarea la persoana a doua singular era doar pentru cei foarte merituoși :). Şi dacă cu medicii coordonatori mai aveai şanse să ajungi să te tragi de persoana a doua singular, apăi la liftieră şi la portar era musai cu dvs!

Da, da, apelativul ”tu” este inventat de capitalism că să ne simțim apropiați și ca o familie mare și fericită, deși pe la spate ne dăm la gioale cât putem. Sau poate ca să putem să înjurăm mai rapid? Adevărul e că durează până spui: respectuos aș vrea să vă trimit la dracu și parcă nici n-are farmec. Doar că dincolo de corporaţie oamenii au luat aşa o modă să vorbească cu tu în orice  condiţii, mai exact dacă vrei să fii cool bagi cu tu. dacă vrei să pari un fraier închistat şi demodat, îi dai cu dumneavoastră:)

Dar atunci dacă suntem aşa de trendy, de ce mergem la restaurant şi-i vorbim chelnărului cu tu, dar facem ditamai urticaria dacă el nu ne răspunde cu dvs sau mai exact cu boss! Nu reuşesc să înţeleg logica, adică omul ăla îşi face meseria, dacă tot vrem să ne purtăm ca la coporaţii, de ce nu acceptăm să ne zică şi el: auzi tu, vezi că nu ţi-am făcut friptura în sânge ci am pârjolit-o puţin; dacă nu-ţi convine ia de mergi şi dă un feedback, da să fie constructiv.

Mie nu-mi place să-mi zică nimeni tu dacă nu am agreat dinainte că suntem aşa de prieteni încât să trecem la intimităţi d-astea. Îmi pulseză jugulara când am câte un client care vrea el să fie trendy şi mi se adresează cu tu deşi d-abia ne-am cunoscut. Am o plăcere perversă să mă uit în ochii lui şi să-i spun: ce bine că vrei să ne vorbim cu tu! Pam pam. Şoc şi groază adică ce, suntem egali? Ei ca să vezi că da. Eu nu mi-am dorit dar nene, tu ai vrut-o  şi clientul nostru e stăpânul nostru.

whataboutyou

Sursa foto:pinterest.com

.