VIAŢA DE ZI CU ZI

Iubirea se trăiește dar se mai și spune

Am avut de curând o întâlnire (nu d-aia) la o cafea cu cineva (a se citi bărbat), întâlnire despre care pot să scriu căci dumnealui nu are Facebook și nici nu stă pe net ca să citească bloguri. Alo, stop, nu, nu ne-am întâlnit  la cafea în restaurantul spitalului de psihiatrie în care e internat. E doar un om care vrea să trăiască viața live și nu virtual. Deci să ne fie clar nu e psycho, nu e IT-ist asocial, ci doar cineva care citește cărți și își ia știrile din ziar. Nu se uită nici la TV, dar hei, nimeni nu-i perfect.

Anyway ne-am văzut pentru un posibil proiect la care avea nevoie de un marketer talentat, ăsta fiind eu :), și din vorbă în vorbă a început să-mi toarne o poveste de iubire, a lui, care evident nu era înconjurată de norișori roz ci mai degrabă gri spre negru. Nu știu ce anume în ființa mea îi atrage pe cei din jur să-mi povestească viața lor căci sunt cel mai prost interlocutor posibil.

Te întrerup în primele 20 de secunde cu fraze de genul ”fii bărbată Zoe” sau ”hai că e de prost gust să mori de melancolie acu” și oricum în general nu te prea ascult. Mi s-a cam luat de durerile sufletești ale celor din jur și pentru că de-a lungul timpului am cam folosit toată imaginația din dotare ca să încurajez niște inimioare rănite profund de Cupidon, zilele astea cam spăl putina în atare situații. Doar că acum n-aveam cum. Repet nu eram la spitalul de psihiatrie 😛

No, și-mi toarnă omul povestea lui, viața mea în cinci minute, cam spre 15 așa. O cunosc și eu pe domnița din poveste și este genul care consideră că prezența ei binecuvântează orice loc, prin urmare cei doi se potrivesc cam ca nuca-n perete, dar nu te poți opune dragostei arzătoare. Ce să vă zic vorbea dânsul ca în cărți, chiar olecuță prea frumos să fie adevărat. De vreo două ori m-am ciupit să fiu sigură că nu visez și am chemat chelnerul să ne mai dea ceva ca să fiu convinsă că nu-l văd numai eu pe amorezul ăsta. Si vorbește și vorbește de mai aveam puțin și mă îndrăgosteam și eu, noroc că nu e genul meu.

La un moment dat din curiozitate îl întrerup și-l întreb cum a reacționat iubita la atare vorbe/ acțiuni. Aaaa, păi care vorbe, care acțiuni? Ce mi-zi zis mie acum. I-ai zis și ei nu? Aaaa….în parte. Hmmm cam a câta parte mai exact? Și ceva acțiuni concretizate?

Răspunsul nada, nicht, zero. Păi și atunci de unde păcatele mele să intuiască ea ce simțăminte nutrești matale care, pe lângă alte calități, ești și vorbăreț ca un pește. Că el trăiește iubirea nu o spune. Well breaking news, dacă nu te gândești să spui sau să faci ceva o s-o trăiești cam de unul singur. Adică mă scuzați știu că iubirea se arată și că un simplu gest…bla, bla bla, dar mai și spui așa pe gură din când în când. Măcar să te asiguri că obiectul adorației a prins ce vroiai să-i spui. E bine să fii subtil, da de ce să riști să fii așa de subtil încât ea să nu înțeleagă? Nu mai bine îi spui tu așa cu cuvinte simple și dacă simți că n-ai vocație de poet poate îi mai arăți ceva din inimioara ta prin acțiuni concrete?

A rămas fără cuvinte, la fel și eu dar fiecare din motive total diferite. Nu, nu i-am dărâmat universul și nici n-a plecat de acolo gândindu-se cum a putut să trăiască așa până acum, ci doar l-am încurajat puțin să spună ce simte cui trebuie și nu mie.  Cred că trebuia să-mi văd de viață și să-l las să se descurce singur, că mi-e că nu iese ceva bun de aici dar, ”fără poezie viața e pustiu” 🙂

tex-avery-cartoon

Sursa foto: texaverycartoon.com

Lasă un răspuns