VIAŢA DE ZI CU ZI

Când dai nas în nas cu marea iubire

Eu personal nu-mi amintesc prima iubire, mama susuţine că aş fi fost ceva mai uşuratică şi la grădiniţă am făcut o pasiune pentru un băiat, care însă ca toate marile iubiri s-a finalizat prost. Mai exact într-un acces de pasiune i-am dat în cap cu o cărămidă şi-a murit iubirea noastră. Din acel moment părinţii lui nu m-au mai vrut ca noră şi au distrus o frumoasă poveste doar din cauza unei cărămizi. Oameni obtuzi, fără pic de adrenalină şi viziune  în ei.

Îmi amintesc însă că prin clasa a doua sau a treia (v-am zis că eram cam fluşturatică), îmi plăcea de un băiat, coleg de bancă, cu care am făcut pasul următor în orice relaţie de iubire şi … ne-am luat de mână. Dar nu aşa oricum, ci în timpul orei, pe ascuns eu mi-am pus pumnul în palma lui, căci aşa văzusem eu într-un film. Doamne ce m-am mai perpelit după fapta asta, pe de o parte de emoţia lucrului trăit, pe de alta că afla mama şi tata că-s o păcătoasă şi am lăsat un băiat să mă ia de mână. Adică în mintea mea era cam egal cu m-a lăsat gravidă. Iubirea asta nu mai ştiu cum s-a terminat, bănuiesc şi sper că l-am părăsit că era mai mic decât mine de înălţime.

După ani şi ani însă a venit marea iubire. Tot ce a fost până, s-a şters din mintea mea de parcă n-ar fi fost, dacă o fi fost. Marea iubire a venit în primul an de liceu, el era mai mare însă, dar doar la ani, că în rest noroc că nu purtam tocuri altfel eram Moni şi Iri (după el am inchis capitolul cu băieţii mai mici de înălţime şi cine n-a avut un minim de 1.80 a fost exclus la preselecţie).  Mamă ce l-am iubit pe ăsta, aşa de tare încât mi-am zis că fie ce-o fi, merg până la capăt şi…mă pup. Ba chiar aşa de îndrăgostită am fost că eram pregătită să suport flăcările iadului şi să accept un sărut franţuzesc. N-a mai fost cazul, căci când m-am hotărât eu, s-a răzgândit el şi a plasat sărutul franţuzesc pe gura altei blonde (pe atunci de fapt nu eram blondă)

Ieri însă am dat nas în nas, eiiii ochi în ochi cu EL, acela care mi-a frânt inimioara după o iubire legendară de o lună şi jumătate. Am fost praf, nu înţelegeam de ce mai răsare soarele, de ce mai bate inima mea dacă e frântă. În primul moment nu l-am recunoscut, nici el pe mine dar asta pentru că eu m-am făcut piesă din liceu încoa, sîc, şi mă uitam aşa şi încercam să-mi dau seama de unde-l cunosc. O fi vreun vecin cu care m-am certat (că se uita cam temător), o fi vreunul din ăia puţini cu care nu m-am certat, sau de la magazinul din faţă? Şi atunci m-a străfulgerat neuronu blond care nu pricepea cum l-am putut da uitarii pe EL.

Oanooo, e ăla pentru care glandele tale lacrimale au cerut ajutor suplimentar la pompieri că terminsareă proviziile pentru 2 vieţi. Ăla pentru care ai distrus trei caiete ca să-ţi scrii prenumele lângă numele lui, pentru care îţi dădeai zilnic în cărţi , după info din reviste, ca să afli dacă se întoarce la tine si tu te uiţi acu ca curca-n lemne! Îmi făcusem un caiet cu semnificaţia uitatului la ceas şi a strănutului şi mă educam să mă uit la fix şi la 11 şi 11, ca să ştiu că mă iubeşte, dar nu-şi dă seama. Haide revino-ţi, fă ceva, sari de gâtul lui, aruncă-te la picioarele lui. E EL. Ăla din cauza căruia i-ai cocoşat sor-tii un umăr de atâta boceală şi jale. Fă ceva! Nimic, paralizie totală.

Când îmi amintesc ce înfrigurată aşteptam telefonul lui, pe atunci aveam telefon fix şi-l verificam din 3 în trei secunde să văd dacă e în furcă, dacă funcţioneză şi mă rugam la toţi zeii telecomunicaţiei să nu apuce pe vreunul din casă logoreea telefonică taman atunci. Şi când suna, şi-i auzeam vocea….tăceam ca proasta de emoţie. Aşa mi s-a întâmplat şi ieri doar că tăcerea a fost de surpriză, să-l văd pe el care brusc nu mai părea un zeu coborât pe pământ. Era un om normal apăsat de frig, uşor îmbătrânit, na că-i mişto să fiu mai mică acu, şi cu tot farmecul iubirii evaporat. Bine nici eu nu eram o divă, că ieşisem la zăpadă şi avem nişte suviţe care ţipau isteric în bătaia vântului, un nas roşu de rudolph crăpa de ciudă şi două dungi negre sub ochi, căci da avusesem inspiraţia să mă dau cu rimel înainte (am presimţit că va veni el)

M-a salutat deşi nu-s convinsă că m-a recunoscut sau a vrut să mă evite, căci iubirea noastră nu s-a terminat chiar sub cele mai bune auspicii. E posibil, dacă memoria nu-mi joacă feste, să-i fi zis şi ceva de mă-sa şi de morţii din familie la despărţire.

Am rămas ca pe vremuri uitându-mă cu o privire tâmpă după el, de data asta de uimire, că am putut să cred că-l voi iubi veşnic (veşnicia e supraevaluată), că nu voi mai iubi pe nimeni după el (ha ha ha), că nu-l voi uita niciodată şi amuzată de gândul că ani de zile mi-am dorit să fiu doamna X. Bleah

love_2

Sursa foto:plusquotes.com

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s