VIAŢA DE MAMĂ

Ce aș vrea să învețe copilul meu

Copilul meu este la o grădiniță privată, destul de fițoasă,  unde în afara ofertei instituției de învățământ (foarte generoasă), apar periodic alte opționale la care părinții se reped ca la sfintele moaște. Ioan e singurul care nu merge la ele și m-a întrebat de ce el nu poate să invețe ce învață toată lumea.

M-am gândit mult înainte să-i răspund, căci am vrut mai întâi să-mi fie mie clar  ce aș vreau eu să învețe el, care sunt achizițiile alea cu care să plece mai departe în viață. Ce aș vrea eu să învețe? Aș vrea să învețe să fie bun, da chiar și cu ăia răi de tot, chiar dacă în ziua de astăzi răutatea e la mare preț. Aș vrea să invețe să fie vesel, să râdă din tot sufletul și să se bucure de orice, să vadă în curcubeu un miracol, să alerge prin iarbă, să cadă, să se julească , să se murdărească, să-și pună mâinile murdare pe față și pe tricou, să nu se dea cu spirt după ce a mângâiat un câine, să mănânce fructe nespălate, să nu-i fie frică să bea din sticla unui prieten sau să împartă mărul cu el.

Aș vrea să invețe să fie generos, să lupte pentru principiile lui, să nu-și îndoaie coloana pentru bunuri materiale, să fie curajos și să-l ajute pe cel mai slab fără să aștepte nimic în schimb. Să iubească din toată inima, nu cu jumătăți de măsură, nu cu condiții.  Aș vrea să învețe valoarea prieteniei, aia adevărată așa cum am învățat eu de la părinții mei, nu cea bazată pe bani și interese Aș vrea să învețe valorea lucrurilor și nu prețul lor.

Dar mai presus de toate vreau să învețe să fie fericit.

Mi-am dat seama că toate aceste lucruri nu le înveți nici la Fasttrack, nici la minlab, nici la escape, nici la lego, nici la vreun alt program d-ăsta de mare șmecherie. O parte le va învăța de la mine, căci we lead by example 🙂 (doamne ai milă de noi), o parte le va învăța din experiențe pozitive, o parte din experințe negative, dar aș vrea să le învețe.

chemist

Sursa foto:istockphoto.com

GÂNDURI BLONDE

De ce la ei se poate și la noi nu?

Acum câteva zile mi-a spus cineva să scriu despre corupție. La început am zis nu și i-am și motivat de ce. Apoi am stat puțin strâmb și am judecat drept și răspunsul a fost ….. același:NU. Cred că a scrie despre corupție necesită mai mult decât o simplă opinie, necesită întâmplări reale la care ai fost martor, sau ceva cercetare jurnalistică.

Cu toate acestea m-am gândit să scriu despre o întâmplare, care pe mulți vă poate duce cu gândul la corupție, eu am să o numesc doar nepăsare și spirit mioritic. În 2014 am ajuns într-un spital privat din Germania, după ce medicii din românia, chiar și ăia vestiți, au venit cu idei una mai nejustificată decât alta (cred că despre acest subiect al medicilor care mai bine dau din gură decât să-și recunoască limitele am să scriu într-o zi). Pacientului în cauză i se propuseseră diverse abordări terapeutice, ulterior în germania am aflat că niciuna nu era corectă, și șanse minime la o viață normală.

Nu vreau să vorbesc despre pregătirea medicilor de acolo ci doar de cum m-am simțit eu ca și aparținător. Era un spital de neurochirugie, în care lumea nu venea chiar de plăcere, prin urmare confortul pacientului era pe primul loc. Da, ciudat, nu al medicului indiferent cât de mare profesor era. Nu trebuia să ieși din salon când veneau medicii la vizită, ba te încurajau să rămâi ca să înțeleagă toată familia explicațiile oferite, asistenta te întreba dacă este momentul potrivit să-și facă treaba și în general puteai să ai câte rude doreai la un pacient, atâta timp cât păstrai o anumită decență și respect pentru cei din jur.

Când am ajuns prima dată acolo, am intrat cu teamă căci nu se specificau nicăieri orele de vizită, sau m-am gândit că poate da și e scris în germană și eu nu mă prind. Greșit, puteai să vii de la 7 dimineța și să stai până la 10 seara, timp în care aveai la dispoziție cafea și ceai, gratuite, în care nu erau necesare plecăciuni la portari (nici nu aveau), nu existau uși cu cartele, nu trebuia săru`mâna la dna asistentă și nu vedeai mutre ucigătoare de la infirmieră, că ai trecut peste linoleumul pe care ea tocmai întinsese ceva jeg cu floștomocul! A, și fără boteșei și rahaturi de unică folosință, direct cu boconcii de afară (nimeni nu-și imagina că vei intra cu ei plini de noroi)

Aceleași reguli și la terapie intensivă copii, în spital de stat, unde aveam voie doi aparținători la pacient, trebuia să ieșim doar la schimbul de tură (datorită spațiului) și unde singura regulă era să te speli pe mâini conform protocolului lor. Da, nu erau măsurile de securitate din spitalele românești. Răspunsul: studiile lor au arătat că bacteriile nu se aduc pe încălțări sau haine ci pe tegumentele murdare și/sau infectate, deci dacă nu te speli pe mâini, nicht acces.

Principalul lor obiectiv era binele pacientului, care considerau că și așa trece printr-un moment dificil, și are nevoie de susținerea celor dragi. Dacă le asigurăm confort celor dragi ei se pot concentra în susținerea pacientului și atunci ritmul de vindecare este mai rapid. Aaaa, și fără supă chioară de șosete și ceai strecurat post operator, ci direct mâncare hrănitoare menită să pună omul pe picioare.Ei aveau industrie acolo, nu aveau timp de greșeli și de fitze și de abordări terapeutice din 40.

O fi bine, o fi rău? Habar nu am. Am comparat toată experiența cu una aproximativ similară într-un spital românesc. O operație pe tubul digestiv, nu pe creier, tot o clinică mare, tot un profesor vestit. Și asemănările se opresc aici. Deosebirile, o infecție cu ANAEROBI (cei cu pregătire medicală știu ce înseamnă) și o convalescență de trei luni pentru ceva ce în mod firesc s-ar fi rezolvat in 7 zile. La care adaug lipsă de compasiune, refuzul de a discuta pre și postoperator (două dintre rudele pacientului erau medici, iar în germania a venit marele prof cu hârtia să ne deseneze ce urmeză să facă și apoi ce a făcut), indiferență, mizerie și vestita șpagă cerută nu doar așteptată.

Corupție? Nu știu, eu îi zic atitudine de ciobănaș mioritic. Știu doar că omul sfințește locul și nimeni nu te pune să furi, să înșeli sau să te porți inuman. Lipsă de finanțare? Corect, dar avem de ales dacă nu ne place unde muncim sau cum suntem plătiți. Inabilitate de a gestiona fonduri? Posibil. Dar atunci de ce vrem să fim directori?

brain

Sursa foto: shutterstock.com

VIAŢA DE MAMĂ

Fixația făcutului la oliță

Asta este o poveste muuult prea bună ca să nu o împărtășesc cu publicul larg. Am o prietenă, devenită mamă de curând așa mai la bătrânețe, femeie deșteaptă cu foncții înalte, genul acela spirt și powerfull. Adică ea când a decis, lucrurile se execută nu prea mai e loc de întors. Și mie mi-e puțin frică de ea deși o cunosc din fragedă pruncie :P. I-am zis că o să o fac de râs la tot internetul 🙂

Kinderul are sub un an și femeii i s-a pus pata că la 1 an ăla micu tre să facă la oliță. Adică la ziua lui când o sufla în lumânare să poată să zică: stop, mă duc să fac un pipi și i`ll be back. :P. Evident că dorința asta a apărut pentru că în cercul ei are niște deștepte d-astea care cred că dacă au devenit fătătoare de pui vii, le-a mai crescut un creier și au devenit experte în stadiile de evoluție ale copiilor. Ai lor când s-au născut au făcut ”oa” în englză și au cerut imediat olița!

Boon și se apucă fata de lucru: adică o fac pe ea un caca și un pipi? cine e ea în ochii ei? Am încercat să-i explic că treaba nu stă chiar așa, că nu mai sunt copiii cum eram noi de la 9 luni eram în stare să ne ștergem și singuri la fund numa să nu mai stăm rulați ca omizile și să scăpam de șomoioagele alea de cârpă dintre picioare. I-am dat articole să citească, i-am dat exemple de copii deștepți, ajunși acum la universități vestite care au făcut la oliță la 3 ani și etc. I-am zis că mai știu eu pe una (subsemnata) pe care o convinseseră unii că măsura inteligenței stă în făcutul la oliță și a terorizat copilul (acu al meu scrie și citește și deștepții ăia devreme căcători d-abia vorbesc) și nu prea e când vrei tu trebuie să cam vrea și el.

Normal că nu m-a crezut. A rulat covorele din casă, a făcut stoc de chiloți, a comandat 10 mopuri de pe net și s-a pus pe monitorizat pipi și caca (eu i-am zis că în curând își poate face un job din asta). Rezultatele s-au lăsat așteptate, în timp ce nervii ei s-au întins ca un cașcaval pe o pizza fierbinte. Copilul e batman, nu și nu și nu și nu. Și punct. Ea dă-i cu teroare, el dăi cu zambet și pipi pe oriunde numa pe la oliță nu. Este un fel de înfruntarea titanilor deja (eu ma pariat pe ăla micu, sincer).

I-am spus cea mi cool poveste din experiența mea în spearnța că o voi traumatiza, dar nu cred că o conving. Tot așa și eu făcusem fixație cu pipi la oliță și tot rulat covoare, cumpărat stocuri de chiloți, monitorizat, urmarit, citit cărți, articole, you name it! Și într-o zi când credeam că întrevăd o rază de speranță, vorbeam la telefon cu sorel, copilul teoretic supravegheat de bonă (!), când îl văd că se apropie de mine și-mi întinde ceva. Zic: stai că-mi dă Ioan o jucărie, da ce jucărie o fi asta (eram cam întuneric în hol și eu sunt cam chioară) că el n-are jucării maro!

Și uite așa în pumnulețul lui mic ținea o ”jucărie” maro de toată…cacaoa! Făcuse pe el și-i căzuse din chiloți lângă oliță! Nu pot să exprim mândria din ochii lui și oroarea din ai mei! Neprețuit.

Deci metoda? Rabdare si nervi și acceptarea că e un moment pentru toate. Trebuie doar să fie toți participanții pregătiți 🙂

potty-training

Sursa foto:pinterest.com

 

 

VIAŢA DE MAMĂ

O poveste despre dragoste si relaxare

Pentru mine primii doi ani de viață ai copilului au fost grei. De fapt nu grei, MEGA grei! Aveam senzația că nu o să reușesc niciodată, că nu o să mai dorm vreodată (prima dată când a dormit toată noaptea avea 2,5 ani, dar a dormit doar el pentru că eu mă tot trezeam să-l verific dacă mai respiră căci nu-mi venea să cred că n-are nimic de comentat o noapte întreagă!!!) și că sunt total și complet incapabilă să cresc un copil Adică puteam să fac trei brand-planuri si zece prezentări si nu eram în stare să fac un fel de mâncare pe care copilul să-l considere comestibil (și acum încă mai am emoții la fiecare masă, n-am intrat în circle of trust :))

Cum vă spuneam, eu am avut varianta cool de copil care n-a mâncat și n-a dormit. În timp ce eu eram terminată de somn și disperată de incapacitatea de a convinge copilul sa mănânce ceva în afară de lapte mai citeam și pe net diverse postări ale mamelor care debordau de fericire, de zâmbete și nu vorbeau decât de sentimentul asta cool si nobil de mamă.

Am trecut de nenumărate ori de la agonie la extaz și m-au trecut apele mai ceva ca la saună, convinsă fiind că nu o să rămân cu mintea întreagă. Nu înțelegeam cum de alte mame reușesc și eu nu? Nu înțelegeam cum de nu vorbește nimeni despre trezitul de 4 ori pe noapte urmat de mersul la muncă (oare mi se întâmplă numai mie?), cum de nu mai este nicio mamă al cărei copil să refuze diversificarea, cum de doar al meu REFUZĂ să se așeze pe oliță, cum de doar al meu stă agățat de mine ca maimuța de cracă, cum de doar eu plâng de mă usuc și am sentimente de vinovăție?

Nu conta că doctorii îmi ziceau că o să mănânce când o să-i fie foame și nu o să moară de inaniție, că sigur nu o să ajungă la 18 ani cu pampers, că îmi garantează ei că o să doarmă și să stau blândă că nu-s singura. Eii nu prea îi credeam căci v-am zis, pe net și în parc erau numa` norișori roz la toată lumea, zburau în toate părțile rețetele cu brocolli sănătos, supă de sfeclă și avocado, iar al meu d-abia pupa un măr. Iar dacă mă împingea curiozitatea să întreb de vreo rețetă, că poate reușesc și eu să-l hrănesc cu altceva decât aer, eram automat pusă la stâlpul infamiei de coanele mame sau bunici. Evident că eticheta lor era: ești o mamă jalnică, incapabilă să hrănești un țânc! Deci totul menit să te încurajeze să să-ți dea speranță

Și într-o zi am avut așa o străfulgerare și am hotărât să nu mai citesc nimic (nu de alta dar mă vedeam deja în cămașă de forță la Sapoca), să nu mă mai intereseze cum se descurcă alte mame și să mă gândesc doar la mine. Atâta timp cât îmi iubesc copilul n-am cum să dau greș. Am început să mă relexez și să realizez că nu va muri de foame dacă nu mănâncă cât scrie la carte, dacă mănâncă ce-i place, dacă nu doarme după programul din carte, dacă într-o zi vrea mai mult în brațe și în alta deloc (asta nu s-a întâmplat încă dar am speranță), să nu mai ascult dacă imi zice cineva că e prea slab sau că nu face la oliță de la naștere. Cum bine mi-au zis niște profesori de pediatrie, n-ajunge niciun copil la majorat cu suzetă sau bând lapte din biberon (cel mult șampanie :)).

Şi după ce m-am motivat eu aşa, sau cum se zice acum m-am dezvoltat personal, a avut loc un miracol…s-a liniștit și copilul. Gurile rele ziceau că a crescut dar mie îmi place să cred că  pur și simplu a simțit energii pozitive de la mine. Așa că, nu contează ce scrie la plutonul de judecată al mamelor moderne, lăsați instinctul să vă conducă și nu veți da greș. Cel mai important pentru copil este să aibă parte de iubire și de o mamă cu toți creierii acasă, că de restul se descurcă el 🙂

moterhood

Sursa foto: literaryhub.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Unde Este Acasă?

Am plecat de acasă la 19 ani , prin urmare marea parte a vieții mele am trăit-o departe de locul copilăriei mele. Abia așteptam să plec căci traiul într-un oraș mic parcă nu mă lăsa să-mi deschid aripile. Vroiam să cunosc lumea, să mă pierd într-un oraș mare unde nimeni nu-i știa pe mama și pe tata și nu putea să mă toarne că trag chiulul de la ore, să trăiesc singură să fiu liberă și stăpână pe propriul timp/destin.

Bine libertatea asta era întreținută generos de mama și de tata, dar hei eu decideam când și dacă duc gunoiul și câte zile stau vasele în chiuvetă până văd și ele un strop de apă. În timp am început să am două ”acasă”: acasă de la bucurești – când am avut casa mea, și acasă de la focșani. Căci atunci când plecam de la servici spuneam că mă duc acasă, și când plecam la focșani, ciudat spun că mă duc tot acasă :).

Habar n-am de ce dar sărbătorile le petrec automat acasă. Vedeți am zis acasă în loc să zic orașul natal :).  Nu mă imaginez în altă parte. Am fost și departe de ei în sărbătorile astea care se petrec în familie, dar depărtarea a fost doar fizică și sărbătorile parcă n-au avut savoarea cunoscută.Zilele astea în care timpul pentru mine se măsoară altfel, în care parcă sunt după o despărțire necesară dar grea, m-am gândit mult cât de bine mi-ar fi fost să fiu ”acasă”

Acasă e acolo unde timpul nu se măsoară în minute sau în secunde ci în clipe, în clipele acelea care îmi taie respirația. Eu  nu știu când trece timpul acolo, nu știu ce zi este sau în ce dată sunt. Ziua e fragmentată prin momente: cafeaua de dimineața cu sorel, gustarea de dimineață cu mama, prânzul cu copiii sau cu toată lumea, ceaiul de la ora cinci cu sorel și cina …. p-asta o dăm doar copiilor și noi restul jinduim la metabolismul lor:)

Pentru voi unde este acasă?

home_2

Sursa foto:nicolesandler.con

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

Iubirea se trăiește dar se mai și spune

Am avut de curând o întâlnire (nu d-aia) la o cafea cu cineva (a se citi bărbat), întâlnire despre care pot să scriu căci dumnealui nu are Facebook și nici nu stă pe net ca să citească bloguri. Alo, stop, nu, nu ne-am întâlnit  la cafea în restaurantul spitalului de psihiatrie în care e internat. E doar un om care vrea să trăiască viața live și nu virtual. Deci să ne fie clar nu e psycho, nu e IT-ist asocial, ci doar cineva care citește cărți și își ia știrile din ziar. Nu se uită nici la TV, dar hei, nimeni nu-i perfect.

Anyway ne-am văzut pentru un posibil proiect la care avea nevoie de un marketer talentat, ăsta fiind eu :), și din vorbă în vorbă a început să-mi toarne o poveste de iubire, a lui, care evident nu era înconjurată de norișori roz ci mai degrabă gri spre negru. Nu știu ce anume în ființa mea îi atrage pe cei din jur să-mi povestească viața lor căci sunt cel mai prost interlocutor posibil.

Te întrerup în primele 20 de secunde cu fraze de genul ”fii bărbată Zoe” sau ”hai că e de prost gust să mori de melancolie acu” și oricum în general nu te prea ascult. Mi s-a cam luat de durerile sufletești ale celor din jur și pentru că de-a lungul timpului am cam folosit toată imaginația din dotare ca să încurajez niște inimioare rănite profund de Cupidon, zilele astea cam spăl putina în atare situații. Doar că acum n-aveam cum. Repet nu eram la spitalul de psihiatrie 😛

No, și-mi toarnă omul povestea lui, viața mea în cinci minute, cam spre 15 așa. O cunosc și eu pe domnița din poveste și este genul care consideră că prezența ei binecuvântează orice loc, prin urmare cei doi se potrivesc cam ca nuca-n perete, dar nu te poți opune dragostei arzătoare. Ce să vă zic vorbea dânsul ca în cărți, chiar olecuță prea frumos să fie adevărat. De vreo două ori m-am ciupit să fiu sigură că nu visez și am chemat chelnerul să ne mai dea ceva ca să fiu convinsă că nu-l văd numai eu pe amorezul ăsta. Si vorbește și vorbește de mai aveam puțin și mă îndrăgosteam și eu, noroc că nu e genul meu.

La un moment dat din curiozitate îl întrerup și-l întreb cum a reacționat iubita la atare vorbe/ acțiuni. Aaaa, păi care vorbe, care acțiuni? Ce mi-zi zis mie acum. I-ai zis și ei nu? Aaaa….în parte. Hmmm cam a câta parte mai exact? Și ceva acțiuni concretizate?

Răspunsul nada, nicht, zero. Păi și atunci de unde păcatele mele să intuiască ea ce simțăminte nutrești matale care, pe lângă alte calități, ești și vorbăreț ca un pește. Că el trăiește iubirea nu o spune. Well breaking news, dacă nu te gândești să spui sau să faci ceva o s-o trăiești cam de unul singur. Adică mă scuzați știu că iubirea se arată și că un simplu gest…bla, bla bla, dar mai și spui așa pe gură din când în când. Măcar să te asiguri că obiectul adorației a prins ce vroiai să-i spui. E bine să fii subtil, da de ce să riști să fii așa de subtil încât ea să nu înțeleagă? Nu mai bine îi spui tu așa cu cuvinte simple și dacă simți că n-ai vocație de poet poate îi mai arăți ceva din inimioara ta prin acțiuni concrete?

A rămas fără cuvinte, la fel și eu dar fiecare din motive total diferite. Nu, nu i-am dărâmat universul și nici n-a plecat de acolo gândindu-se cum a putut să trăiască așa până acum, ci doar l-am încurajat puțin să spună ce simte cui trebuie și nu mie.  Cred că trebuia să-mi văd de viață și să-l las să se descurce singur, că mi-e că nu iese ceva bun de aici dar, ”fără poezie viața e pustiu” 🙂

tex-avery-cartoon

Sursa foto: texaverycartoon.com