VIAŢA DE MAMĂ

How To Loose Your Mind in Two Years

Cred cu tărie că cei patru ani cât am lucrat cu psihiatrii m-au pregătit pentru jobul de părinte. Doar nimic nu este întâmplător! ! M-a întrebat o mămică de curând cu ce se juca Ioan la 1,5 ani că nu știe ce jocuri/jucării să-i ia copilului. Cu mândrie și cu un zâmbet incredibil pe față am spus că am uitat. Cu siguranță că femeia m-a crezut nebună, dar, sincer cel mai bun lucru cand ești părinte este uitarea. Deși unele lucruri mi-au rămas adââânc întipărite ân memorie.

happiness

Eu cînd am născut copilul am fost ferm convinsă că am tras lozul norocos. Copilul în maternintate dormea de rupea, nu părea sa fie genul care are nevoie de mâncare, nu -și prea dorea iubire și mângâiere iar muzica tare il făcea să sforăie mai bine. Așa că am plecat acasă mandră că anii în care ținusem post au dat roade și Dzeu mă răsplătește. Mă visam cum voi dormi tooaaată noaptea de la 2 luni, ziua va fi așa un fel de dolce far niente și voi deveni obiectul invidiei mamelor cunoscute. A fost un vis minunat, din care m-am trezit ….. în prima zi cand am venit acasă 🙁 . Eram în stare sa jur că de la maternitate mi-au dat alt copil (oricum toți arătau la fel deci n-aveam cum  să mă prind).

Cel de acasă plângea cam la fiecare 5 minute.  Ce muzică tare? nici nu mai respiram să nu fac zgomot. Parea că în două zile i-a mai crescut un stomac și în loc de lapte parcă bea cafea că brusc nu mai simțea nevoia de odihnă, lucru invers proporțional cu nevoia mea. Am crezut în primele 6 luni că e făcut de ceasornicarii elvețieni căci dormea cu o precizie incredibilă:30 de minute, după care incepea să strige. Nici în ziua de astăzi nu m-am prins ce vroia, cred că doar să-mi îmbunătățeasca recordul la sărit din pat și ajuns la el. Și, când după 6 luni mă obișnuisem să dorm 30 min și să și visez, ba chiar să-mi continui visul după fiecare pauză d-asta de refresh, a venit diversificarea.

Perioadă de vis. Diversificarea a fost perioada în care mi-am dorit cel mai mult să merg la muncă (asa zel și râvnă n-am avut în viața mea). Aș fi făcut orice numai să nu fiu acasă la orele de masă. În fiecare diminețăa așteptam cu teamă să văd dacă mai intră bona pe ușă sau gata, au lăsat-o nervii. Copilul meu nu deschidea gura….la nimic. A-i da de mâncare la pranz era așa, un fel de ruletă rusească. Cand ziceai că gata ai găsit ceva ce-i place….surprizăăăă….vroia altceva…că doar eram în perioada de diversificare :). Cântam, dansam, îl plimbam, citeam, mă dădeam peste cap și mă transformam în Făt-Frumos, doar doar o fi ceva care să-l facă să râdă și atunci eu pac, să arunc lingurița cu mâncare drept la țintă. Ei și când chiar reușeam să-i dau o linguriță și mă lăsam satisfacută pe spătarul scaunului, dumnealui scuipa totul și se uita șmecherește la mine: ha, ha nu m-ai păcăliit. L-am strâns de nas în speranța că deschide gura să respire. Da de unde, garda moare și nu se predă.

Acum sinceră să fiu nici eu n-aș fi mâncat chestiile alea, ața că il ințeleg.

La 2,5 ani când a dormit prima noapte fără să se trezească l-am verificat  de câteva ori să văd dacă mai respiră.  La 3 ani, când  mi-a spus prima dată că-i e foame,  i-am luat repede temperatura că am fost convinsă că are febră mare și delireaza bietul copil.

În popor se spune că primul copil e ăla bun ca să-ti dea curaj. Dacă ăsta a fost ăla bun….eu mai departe nu mă bag 😛 Am reușit să rămân cu mintea întreagă. De ce să-l mânii pe Dumnezeu?

Photo credit: funny.com

 

Lasă un răspuns