VIAŢA DE MAMĂ

Someone has anger issues, you better admit it!

Luni dimineață, frig, aglomerat, evident în întârziere cu alea două minute care fac diferența, cu englezii politicoși care-s cei mai proști șoferi din lume și nici morți nu s-ar apropia la mai puțin de 1,5 m de mașina din față.

Ratez două semafoare, pentru motivul prezentat mai sus, forțez trecerea la al treilea și în sfârșit mă văd școala la orizont când un băiet cu un ditamai mai IMS-ul se gândește să-mi taie fața. Moment în care mă decompensez și încep să-i spun tot ce am pe suflet. Am folosit cuvinte din DEX căci eram cu copilul în mașină și la radio era o melodie echivalentul lui ”de Crăciun fii mai bun”. Așa că nu i-am zis nimic de mă-sa și de organele ei, nici de morții familiei, nu mi-am băgat, nu mi-am scos. M-am limitat la a-mi exprima părerea despre capacitățile lui intelectuale și ale berzei care l-a adus, la care am adăugat ceva epitete despre forma capului.

Deci mă calmez, las presiunea să iasă, respir adânc, ușurată, parchez în fața școlii, opresc motorul și deodată aud din spate o voce calmă: 

Someone has anger issues. You better admit it!

Atât am mai fost în stare să zic: Gus-fra-baaa! Și n-are decât 6 ani, la 10 cred că mă dă jos de la volan 😛

Sursa foto:pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Vrei să fii Valentina mea?

Începând de astăzi a debutat trigonul negru pentru bărbatul român (valentin, 1 martie, 8 martie), ba dacă iau în calcul și vestitul Dragobete (dacă iubita este adoratoare de tradiții românești), care vine puternic din urmă și-i suflă în ceafă lu` nea Valentin cât e el de sfânt, aș zice patrulaterul negru. Prin urmare vine o perioadă de care bărbatul romăn vrea să se ascundă mai ceva ca de triunghiul bermudelor, căci n-ai cum să scapi din capacana întinsă abil de femei și marketeri și orice ființă de sex masculin peste 12 ani trebuie să participe la ritualul, demonic ar zice unii, de adorare a consoartei. Peste tot pe unde mergi ești înconjurat de inimioare roșii și cupidoni gata să-ți plaseze o săgeată în biata inimioară și să le ducă în pragul isteriei pe toate femeile.

Astzăi la birou vreo doi colegi se plângeau de ziua fatidică și cerșeau disperați idei de cadouri. Am vrut să le trimit clipul lui Paul Combinatozaurus, dar din păcate este numai în română

VIAŢA DE ZI CU ZI

Dar cu gâsca ce-ai avut?

N-aș spune despre mine că sunt cel mai ascuțit creion din penar, dar nici super blondă nu sunt, adică dacă mă duci la gară iau trenul. Prin urmare este foarte posibil ca în primele cinci minute după ce mi-ai zis ceva să mă pierd și să nu-mi găsesc cuvintele, dar dacă fac o recapitulare, cum am învățat eu la corporație ca la sfârșitul conversației să recapitulezi faptele și acțiunile, revin ca VanDamme dintre dărâmături.

Am o colegă care este mare activistă a drepturilor animalelor. Eu sunt carnivoră convinsă și am și haină de balnă, deci vă imaginați că avem divergențe mari de opinii. Da, dorm noapte liniștită știind că un animal, sau mai multe, s-au sacrificat ca să-mi țină mie cald la șale, așa cum dorm noaptea liniștită când știu că animal s-a sacrificat ca să-mi ajungă mie în stomăcel. Asta este, cineva trebuie să ajungă și în iad, să aibă ăia de la PETA pe cine să arunce cu vopsea, deși sunt convinsă că moartea șobolanului din care este făcută haina mea n-a distrus echilibrul cinegetic.

Doar că această colegă a mea, mai în glumă mai în serios, nu ratează nicio ocazie să-mi spună cum umblu cu mortăciunea în spate (bine că-i iarna scurtă la Londra și nu mă hărțuiește prea mult) și cum mănânc stârvuri. Ea este foarte haioasă în felul ei și de fiecare dată îmi ține adevărate teorii. Cum ar trebui să-mi imaginez că șobolanul ăla avea un nume și că nu e ok să sacrifici animale pentru binele tău, așa cum nu e ok să sacrifici animale ca să le mănânci. Unde îmi este sufletul creștinesc? Cum aș putea să o cresc pe Joiana de la primul biberon și apoi fără milă să o bag în cuptor? Sau pe Ghiță? Eu am încercat timid să-i explic faptul că Ghiță s-ar simți jignit dacă nu ar fi sacrificat pentru binele omenirii, că ăsta este scopul lui în viață deși mai sunt și niște nebuni care mai nou îi consideră animale de companie.

Este un principiu de viață pe care n-am cum și de ce să-l comentez mai ales că ea este mega simpatică. Ieri stăteam cu o prietenă la o cafea, să ne plângem de uzină ca orice angajat care își respectă fișa postului, când apare și colega mama animalelor rănite și numa ce văd că din geaca ei se zbătea să vadă lumina zilei un fulg. Cu abilități de copoi am sărit să apuc fulgul și să i-l pun în față.

M-am pus pe un râs de se scutura gâsca în geacă. Păi deci șobolanul meu e un biet animal dar gâsca Veta ce era? Cu ea ce-ai avut maică? Na, cine umblă cu mortăciunea în spate acum? Și tranșată în bucățele mici. Eu măcar am lăsat șobolanul întreg. N-are rost să vă spun că s-a prelungit vreo două ore cafeaua cu prietena mea, ca să disecăm fulgul în patru, în timp ce colega PETA a plecat cu …gâsca între picioare 🙂

Sursa foto: pexels.com

GÂNDURI BLONDE

Ce am înțeles eu despre mindefulness

Dacă am rămas numai câțiva la muncă uzina vrea să ne țină în priză. Băi nene, sunteți puțini, vrem să fiți apți de muncă și cu motoarele la maximum, așa că luați de aici cu mindefulness. Nu știți ce e ăla? Nici noi, dar asta nu ne împiedică să vă dăm vouă.

Poate n-am prins eu exact care e treaba, poate sunt încă la ”sistemul limbic arhaic”, așa ne-a zis doamna care ne-a băgat în mindfulness, deși nu-s convinsă că știa bine cine-i sistemul limbic, cred că se gândea că e ceva legat de limbă după cum ne-a expus problema, dar am înțeles așa:

  • puterea e în tine. Știu, nici eu nu mă așteptam la așa revelație, pur și simplu mi-a schimbat viața
  • ia cu respirație adâncă și ai grijă să treacă pe la belly. Eu știam că doar dragostea trece prin stomac, dar sunt deschisă la noutăți
  • respiră până la trei și expiră. P-asta n-am putut să o fac pentru că-mi amintea de momentul când am născut și mi-a fost teamă că cine știe ce-mi scapă prin vagin
  • că un domn care a avut mare succes profesional a divorțat și acum îi pare rău că n-a petrecut timp cu copiii când erau mici. No, dacă nici asta nu e revelație, nu știu care mai e!
  • că trebuie să te hotărăști ce vrei căci nu se poate și cu sufletul în rai și cu….. Sigur? Sigur, sigur?
  • că trebuie să lași feeling-ul să vină la tine și să lași corpul să se simtă ca un elastic. Io acum credeam că tre să fiu ușoară, dacă sunt elastică io zic că-s încordată 🙂

Și cireașa de pe tort, fuck corporation, live your life like you want! Ce? Stai puțin că nu pricep. Corporația mă învață să o…. și anume posed sălbatic? Poate n-am înțeles bine, pentru că era mindefulness în grup, ceea ce m-a bulversat și mai tare, cum să posedăm coporația în grup, sau poate pentru că eram între două ședințe și eu nu-s capabilă să plec așa după o sedință și să-mi zic: relax fato! acum! Dar mi-a zis tanti că pentru că mă domină creierul de reptilian și nu pot să mă desprind de lumea exterioară. În cazul ăsta cred că vrea să i-o tragem corporației la nivel spiritual și eu nu mă bag, vreau fapte nu vorbe!

Dar una peste alta a fost bine. M-am ținut de mână cu niște oameni, am mai deschis câte un ochi să văd dacă a trecut timpul și am terminat să ne relaxem, mă mai duc. Am dormit foarte bine după și pun la CV că stau bine cu mindefulness-ul 😛 Bine, tot shopping-ul rămâne în top, dar v-am spus, sunt reptiliană, n-ai ce să te aștepți de la mine.

Sursa foto:pexels.com

GÂNDURI BLONDE

Mi-e dor de vremea când dacă ieșeai ultimul mă-ta era curvă!

Când eram eu copil nici nu știu dacă exista psiholog, oricum nu era ceva ce era pe toate drumurile. Erau psihiatrii, la care ajungeai doar în cazuri ”serioase”. Nu pot să spun dacă era bine sau rău, pot doar să spun că oamenii n-aveau neapărat nevoie de un străin, chiar cu studii fabuloase în spate, ca să găsească sensul vieții. Nu trebuia să dai bani nimănui ca să-ți spună că puterea esta în tine, că ”vorba dulce mult aduce” sau că totul se poate rezolva cu calm și niciodată cu scandal.

Să nu-mi spuneți că mamele nu făceau depresie post-partum sau că ele se nășteau cu adevărul absolut în creșterea copiilor, că adolescenții nu erau adolescenți, sau că părinții n-aveau probleme la serviciu. În primul rând concediul de maternitate nu era nici pe departe generos cum este acum, pamperșii nu existau nici măcar în vis, formulele de lapte, biberoanele anatomice și protecțiile pentru sâni păreau ceva desprins din filmele SF. Mama n-avea mașină de spălat automată, fensi-șmensi detergenți să scoată petele, fier de călcat cu nu-ș ce aburi, sterilizatoare, pungi de congelat mâncarea sau mixere de făcut piureuri. Și a supraviețuit fără psiholog. Dar mama avea prieteni

Pe vremea mea niciun copil n-ajungea la psihilog pentru că l-a împins altul în curtea școlii sau pentru că nu era cel mai bun în clasă. Nimeni nu era tarat pe viața de o notă mică, de faptul că nu toți copiii din clasă vroiau să se joace cu el, sau pentru că era ”aragaz cu patru ochi” (cei care au făcut școala prin anii `80 știu ce înseamnă asta). Chestiile de genul: ”cine iese pe ultimul loc mă-sa-i curvă”, sau ”cine nu chiulește azi e prost”, sau ”cine n-a pupat-o pe Gina e labagiu” erau la ordinea zilei și nimeni n-a ajuns la psiholog, niciun copil n-a fost pedepsit pentru că folosește cuvinte urâte, nicio mamă n-a ajuns opărită la școală pentru că un ”element distructiv din clasă de la fi-su/fi-sa a făcut-o curvă”. Nope, cel care ieșea ultimul își accepta soarta că mă-sa e curvă și că el nu știe să alerge!

Copiii reușeau să-și rezolve conflictele singuri, prieteniile însemnau ceva și dacă cineva nu vroia să se joace cu prietenul tău nu te mai jucai nici tu cu acela. Nu era nevoie de un adult în mijlocul etapei de joacă, dacă astăzi nu vroiam să-ți dau jucăria mea era ok, nu dădeai fuga la mama ta și la mama mea, ca să vină ele să-mi spună că trebuie să împart! Nimeni nu era destinat pierzaniei pentru că nu făcea ”activități”, majoritatea am învățat să înotăm și să skiem la vârsta adultă (dacă am învățat) și uite că n-am fost excluși din cercul de prieteni. Am trăit absolut normal fără Karate, aikido, mindlab, cursuri de art &craft și robotică. N-a murit nimeni din plictiseală sau pentru că juca ”mingea pe maidan”, pentru că și-a murdărit pantalonii de noroi sau a băgat în gură bomboana scăpată de jos (și bacterii existau și atunci) și nici n-a avut nevoie de ajutor specializat ca să ”trateze această eating garbage disorder”

Dar toți pe vremea aceea aveam prieteni. Ăia care ne ascultau și-și dădeau cu părerea (erau un fel de psihologi) indiferent de ora din zi sau din noapte. Pur și simplu apăreai la ușa lor și boceai, înjurai, coborai în prăpastie și te ridicai la suprafață. Când ți se întâmpla ceva de bine sau de rău dădeai fuga la prieten la ușă, ca să despicați firu`n patru, nu așteptai miercuri ora 14:30 când ai ședința la psiholog.

Cred cu tărie că sunt momente când ai nevoie de ajutor specializat, dar mai cred cu tărie că infuzia asta de coach-eri de viață și de psihologi vine din faptul că cel mai bun prieten este ecranul, care fir-ar el să fie te ascultă, dar nu dă niciun răspuns, un sfat cât de mic. Nu cred că în ziua de astăzi viața este mai grea sau mai stressantă decât acum 30 de ani. Cine n-a trăit în comunism poate să-și spună minciuna asta.

Mie chiar mi-e dor de vremurile alea fără psiholog, fără ”tare” pe viață, chiar dacă de vreo două-trei ori cred că mama a fost ”curvă” 🙂

Sursa foto;pexels.com

VIAŢA DE MAMĂ

Doar atât vreau, n-am nevoie de mai mult

Cei care au lucrat în corporație știu că începutul de an vine cu mărețul moment de setare a obiectvelor și a planului de dezvoltare personală! Woww! Este clipa aia când îți spune șeful cum vrea el să te ajute să ajungi acolo unde dorești, să ”strălucești”. De obicei fac mare mișto pe tema aceasta dar anul ăsta, pentru prima dată, am fost serioasă mai ales că a venit într-un moment în care echipa s-a restructurat

Eu sunt un fel de veteran al corporațiilor, sunt la numărul 5, sunt un fel de mercenar cum bine îmi zice un prieten: cine plătește mai bine se bucură de serviciile mele. Prin urmare sunt vulpe bătrînă și la mine nu mai merge cu vreau să te ”empower”. Hai, fugi de aici că tu vrei să mă pui să muncesc în locul tău. Lasă-mă așa, fără ”empowerment”, că am mai fost și mi-a plăcut. Și nu, nu cumpăr nici textele: ” vreau să te ajut să strălucești”, Ei lasă, merge și fără strălucire. Abilitatea mea fabuloasă, brand-ul ăsta personal, ăla la care am lucrat atâția ani, este aceea că pot să mimez munca atât de bine încât să ajung acasă obosită. Doar nu o să mă stric acum când sunt aproape de pensie.

Plus că trebuie să jelesc alături de colegii care vor pleca, să-i susțin în greaua încercare, chiar ne-a dat uzina jumătatea de zi liberă ca să fim alături de ei. Mda, de aceia care încă nu-și revin din șoc, nu vor să priceapă că sunt doar un mic pătrățel într-o organigramă și că nimeni nu e de neînlocuit. Astăzi, în timp ce ăștia se lamentau, mie îmi venea în minte numai cântecul :”ia-ți mireasă ziua bună”. Nu știu de ce!!! Mă uitam la ei, mă gândeam că pachetul de despărțire după ce au stat 20 de ani la uzină și au fost directori trebuie să aibă multe zerouri și-mi venea melodia asta în minte. Pfuu, n-aș fi avut eu norocul ăsta! Dar eu așa sunt, n-am niciodată noroc, nu câștig la loto, nu găsesc și eu bani pe jos, nu câștig și eu un premiu, cât de mic.

Cu toată atmosfera asta de jale m-am gândit ca anul acesta să fiu ca o carte deschisă, să spun ce vreau. Vreau să fiu mamă. Acum 6-7 ani aș fi râs cu hohote de cineva care-mi spunea că se mulțumește cu atât, că ăsta este obiectivul ei de carieră. Cum, cum poți să te limitezi la atât? Astăzi asta vreau să fiu. Nu, nu vreau să nu mă mai duc la muncă doar că-mi este de ajuns ce fac acum. Bine, în sufletul meu tot mai sper ca vreo mătușă bogată, despre care încă nu știu că există, să mă numească unica ei moștenitoare și să nu mai muncesc. N-am nevoie să fiu mare ”manajer”, să urc pe scara ierarhică, să ajung în nu știu ce rol până la 45 de ani, să fac milionul până la 46, nu, mulțumesc. Vreau să fiu liberă să mă bucur de o zi cu soare alături de copilul meu (știu, slabe șanse la Londra) fără să o plănuiesc în avans, să vin acasă lăsând ppt-urile și excel-urile la serviciu, unde le e locul și să nu-l sacrific pe el ca să ajung la nu știu ce sedință. Mie chiar îmi este de ajuns să fiu mama lui!

Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Bine că am scăpat și de data aceasta

Săptămâna trecută a fost dedicată cititului. Cum am avut o clipă liberă, cum m-am ținut de activități intelectuale, căci se ridicase teancul de cărți pe noptieră de nu mai ajungeam să aprind veioza. Ultima carte de pe lista de trecut de la capul patului în bibliotecă a fost coșmar, norocul meu că au venit calamitățile și a trebuit să mă întrerup.

Știu, voi o să râdeți, dar până nu trăiești în mijlocul evenimentelor n-ai cum să înțelegi adevăratul lor impact și de pe margine poate să pară ușor. Poate ați văzut sau nu, dar săptămâna trecută Marea Britanie a fost lovită de un val crunt de orecipitații (zăpadă) și frig. Cum bine zicea o prietenă de-ale mele, această insulă tropicală nu a fost cruțată nici anul acesta.

Au fost momente cumplite, când urgia albă ne copleșise, a fost atât de mult alb încât am crezut că un vecin a văruit cu ușa de la balcon deschisă.

Zăpezile pe alocuri au atins înălțimi inimaginabile pentru ființa umană, 10 cm, în munți, iar la Londra am avut chiar și 1,8 -2,1 cm. Și cum asta nu era de ajuns, precipitațiile însemnate cantitativ (să vorbesc ca la meteo) au fost însoțite de un val de frig. Temperaturile au scăzut dramatic până la -1. Nu știu câți dintre voi ați trăit astfel de extreme, dar englezul greu încercat a înțeles că nu e de glumit cu natura și s-a ascuns în casă.

Pe bune, vienri la birou eram vreo doi fraieri rătăciți, restul au lucrat de acasă pentru că ”n-au putut să se deplaseze în condiții de iarnă”. Bine, colegul din Canada se tăvălea pe jos de râs când se plângeau ăștia în teleconferințe. Printre hohote și lacrimi le-a explicat că el acasă are doar două anotimpuri: winter is coming și winter is here și că chestia asta de afară e un fel de ploaie mai densă 🙂

Încă mai primesc pe email oferte cu ”winter essentials”, dar după Brexit kit nu mă mai surprinde nimic. E adevărat că mă tot întreabă copilul noi de ce n-am văzut iarna, pentru că i-au zis niște colegi la școală că ar fi venit. Cum să-i explic eu că: pe când era nu s-a văzut acum o văd și nu e? Mai ales că acum prognoza meteo arată așa!

Bine că ne-am revenit, și plouă așezat cum ne place nouă, căci mă speriasem rău, dacă ajungea zăpada de 3 cm și eu n-aveam lanțuri?

Sursa foto: arhiva proprie/ pexels.com