VIAŢA DE MAMĂ

Someone has anger issues, you better admit it!

Luni dimineață, frig, aglomerat, evident în întârziere cu alea două minute care fac diferența, cu englezii politicoși care-s cei mai proști șoferi din lume și nici morți nu s-ar apropia la mai puțin de 1,5 m de mașina din față.

Ratez două semafoare, pentru motivul prezentat mai sus, forțez trecerea la al treilea și în sfârșit mă văd școala la orizont când un băiet cu un ditamai mai IMS-ul se gândește să-mi taie fața. Moment în care mă decompensez și încep să-i spun tot ce am pe suflet. Am folosit cuvinte din DEX căci eram cu copilul în mașină și la radio era o melodie echivalentul lui ”de Crăciun fii mai bun”. Așa că nu i-am zis nimic de mă-sa și de organele ei, nici de morții familiei, nu mi-am băgat, nu mi-am scos. M-am limitat la a-mi exprima părerea despre capacitățile lui intelectuale și ale berzei care l-a adus, la care am adăugat ceva epitete despre forma capului.

Deci mă calmez, las presiunea să iasă, respir adânc, ușurată, parchez în fața școlii, opresc motorul și deodată aud din spate o voce calmă: 

Someone has anger issues. You better admit it!

Atât am mai fost în stare să zic: Gus-fra-baaa! Și n-are decât 6 ani, la 10 cred că mă dă jos de la volan 😛

Sursa foto:pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Eu mereu am zis că doctorii vor să ne omoare

Încă din primul an de facultate am zis că treaba asta cu medicii nu e bună. Este adevărat, la mijloc este  o conspirație și ei sunt un fel de reptilieni care vor să omoare populația, eu d-aia am renunțat la a practica. De altfel, încă din primele zile de facultate studenții sunt supuși unui ritual satanic. Sunt bagați într-o cameră secretă, unde decanul îmbrăcat ca Valdemort, îi pune să repete de trei ori:

  • Te lepzi de oameni și te vinzi Big Pharma?
  • Mă lepăd
  • te lepezi de oameni și te vinzi Big Pharma?
  • mă lepăd
  • te lepezi de oameni și te vinzi big pharma?
  • mă lepăd

Dacă încerci să te opui sau să ceri o amânare a jurământului ești exmatriculat. Jurământul lui Hippocrate nu există în realitate ci există doar jurământul de slujire întru veșnicie a lui Big Pharma. Așa se explică răutatea cu care medicii dau oamenilor prafurile alea deghizate în medicamente cu scopul unic de a întreține boala.

Eu aș merge un pas mai departe și aș afirma că nici n-ar fi existat cancerele dacă nu exista Big Pharma, nici bolile autoimune n-ar fi apărut, de răceli și autism nici nu mai pomenesc. 

Slavă cerului însă că medicina naturistă și aia homeopată au luat amploare și au demonstrat fără putință de tăgadă că ele și doar ele pot salva lumea. Pentru că doar se știe că ne tragem din natură și de asemenea este bine cunoscut faptul că doar o diluție de 1 la 1 milion este cea care te poate trata de orice. Dacă ar pune mai mult medicamentul ar fi atât de puternic încât ți-ar tarta și vecinii,  ăia necredincioși care merg pe la doctori.  Și nu e cazul, pe ei trebuie să-i lăsăm să moară

Iar puterea tămăduitoare depășește granițele unui banal cancer. Mămăliga vârtoasă, cruditățile, avocado și migdalele reușesc să refacă o fractură fără gips sau să lipească la loc un degete tăiat. De exemplu, te luase pofta de nu mai puteai de niște salată de crudități și al naibii morcov era cam tare. Tu mai vorbeai cu bunica și-i spuneai că după două lingurițe din salata ta va putea vedea musca în zbor la 5 km, când bang, cuțitul nu se prinde care-i morcovul și te scurtează de un deget.

Ce pui pe deget ca să-l lipești la loc? Fierbi repede două oase și faci niște clei, sau mănânci niște quinoa cu ulei de cocos și practic vezi cum degetul începe să se lipească. Ooops, greșit, oamenii ăștia cheamă salvarea, atțt de repede că te ia amețeala. Deci bălăriile nu-s atotputernice? Există ceva ce le stă în cale? Sigur e tot o conspirație a medicilor la mijloc. 

Aaa, am uitat să vă spun că pe cei mai meritoși îi învață și cum să răspândească boli. Dar pentru asta trebuie să fii elev emerit! Și nu glumesc, astea sunt informații din interior. Chiar nu e indicat să mergi la doctor, el e un fraier care și-a pierdut 12 ani din viață doar să învețe cum să te omoare lent. Are nevoie de toata acele și aparatele alea ca să afle ce te supără când două frunze de salată puse pe piept ți-ar da un raport complet. Pfuaa

Sursa foto: pexels.com

GÂNDURI BLONDE

Cam ce-ar fi crezut bunicul dacă vedea asta

N-am vorbit niciodată cu bunicul despre război, eram prea mică atunci ca să înțeleg exact ce trăise el. Nu-mi mai amintesc unde și ce a făcut, dar știu că fusese în război și că ajunsese să se însorae cu bunica pentru că primul ei pretendent murise pe front. Ce-mi amintesc însă este că bunicul era un mereu ca scos din cutie. Crescuse la țară, dăduse cu sapa și fusese cu vacile la păscut până când comunismul le-a luat pământurile și i-a mutat la oraș. 

Așa că nu l-am văzut niciodată în haine populare ci mereu era la costum. Nu ieșea din casă fără pălărie, costumul era mereu albastru închis și ziceai că tocmai a fost scos de la presa cu aburi, avea grijă să nu aibă nicio scamă sau vreun fir de praf pe el iar pantofii erau așa de lustruiți că puteai să-ți faci freza în ei. Își asorta impecabil cămașa și cravata, pantalonii erau exact cât trebuie de lungime și când se așeza pe scaun puteai să vezi culoarea perfectă de șosete, în niciun caz glezna sau pușchea pe limbă șosete verede crud și pantaloni gri.

În fiecare săptămână își curăța unghiile, avea trusa lui proprie, nu se încurca cu cea a bunicii. În ziua de astăzi cred că ar fi fost numit metrosexual :). Pentru că toată pedanteria și eleganța asta erau însoțite de un umor extraordinar avea un success nebun la femi.

Acum vreau să mi-l imaginez pe acelși bunic ușor crăcănat cu niște pantaloni mulați, care s-ar termina deasupra gleznei și cu un sacou care pare că îl are de pe vremea când era cu 10 kg mai slab.  Să-i admir glezenele îmbrăcate în șosete portocalii la costum maro sau eventual să-i văd tot piciorul bine apărat de frigul iernii cu o pereche de colanți. Nu pot!

Pentru că nu pot să înțeleg ce e frumos și trendy și elegant la pantalonii care parcă ți-au intrat la apă, la o șosetă de o culoare și alta de o culoare (e ok dacă ai 6 ani), la sacoul pe care parcă l-ai primit la pomană și nu te potriveai perfect cu mortul, la tricoul mulat și dezgolit până la stern sau la pantofii roșii din catifea asortați elegant la niște pantașoni negri care la prima vedere și cu ochiul lin=ber par de trening.

În țara în care copiii nu au voie să meargă în pantaloni lungi la școală până nu trimite consiliul director hârtiuță oficială că a început iarna (ca să-i călească și să-i facă bărbați), sunt foarte curioasă ce credea Braveheart dacă îi vedea pe băieții din ziua de astăzi cu pantalonii lor skinny și cu turul la genunchi. Cum s-ar fi urcat băieții ăștia pe cal dintr-o săritură? Și să zicem că reușeau să se urce, cum naiba stăteau ei călare cu blugii ăia mulați când nici pe scaun nu poți să stai bine. 

Cred că bietul Braveheart se răsucește în mormânt. Imaginați-vă ce ar simți lupul dacă ar afla într-o zi că urmașul lui este un pudel!

În imaginea de mai jos, persoana cu fes albastru este un băiat care da, are pantaloni scurți cu sclipici și ștrampi. I rest my case!!!

Sursa foto: my iPhone

VIAŢA DE ZI CU ZI

Mi s-a spus că dacă-i place fotbalul este de bine

N-am făcut niciodată un secret din faptul că nu-mi place fotbalul și că în general cei care și-au ales până acum această meserie n-au reușit să mă impresioneze cu inteligența lor. Au fost mai degrabă din capitolul ”mușchii mei creier nu are”. Bine, recunosc, au mai fost și excepții sau au fost cei care au ales tăcerea lăsându-mă cu un mare semn de întrebare: știu să vorbească sau nu?

Eu nu judec pe nimeni, nici n-aș putea având în vedere că sunt blondă. Nu știu câte bancuri cu fotbaliști știți voi, dar eu am un tom generos de bancuri cu blonde. Deci până aici aș zice că mai degrabă fotbalist decât blondă. Cu tot avantajul ăsta decisiv pe care îl au fotbaliștii în fața blondelor, în sufletul meu mic și ciudos, e clar că oftica mă omoară, m-am opus să joace copilul fotbal. Până la urmă am cedat, nici n-ai cum să te opui în Anglia, căci toată lumea mi-a spus că ăsta e semn de masculinitate.

Bine, dacă e cu bărbăție, accept, dar am păstrat o singură redută, am spus NU canalelor de sport. N-am nici măcar unul pe care să se transmită vreun meci de fotbal. Nope. Nu tu premier league, nu tu campionatul englezesc, nici măcar ăla pe școli. Nada, nada, nada.  Însă când soarta e crudă n-ai cum să te lupți cu ea. E ca în povestea cu frumoasa din pădurea adormită, au ferit-o ei de fus, dar a venit fusul la ea și tot nasol a fost.

Tot așa și la mine. Am vrut eu să fac pe deșteapta și să introduc copilul în lumea sporturilor de iarnă, să prindă gustul ski-ului. Și ce moment putea fi mai potrivit decât campionatul de iarnă? Care se tarnsmite unde? Pe Eurosport, un canal care de obicei a ținut distanță de fotbal. Doar că nu poți să mai ai încredere în nimeni în ziua de astăzi. Ce transmite el Eurosport? Campionatul Mondial de  fotbal fete U17!!!! De fete oameni buni! Și U17!!!. Și fi-miu l-a descoperit :(. Și a trebuit să văd sferturile, semifinalele, finala mică și finala mare.

Ați văzut vreodată un astfel de meci? E tortură fizică pur și simplu.  Fotbalul la juniori e nașpa și la băieți, ai senzația că s-a stricat televizorul și se dă ceva pe slow motion, plus haosul organizat. La fete e și mai și, fetele sunt praf la fotbal. Am zis-o!!! Nu li se potrivește și pace. O fi fost el campionat mondial dar astea nu găseau mingea pe teren, iar la fazele de dat cu capul nu știam dacă să-mi fie milă sau să râd.  Ce să zic, până la Real Madrid le mai lipsește doar talentul.

Sfârșitul mi-a pus capac. Câștigătoarele, niște codane se vroiau ele, la poza de final, cu cupa în mână încercau să fie dure precum culturiștii când se încruntă la friptura cu grăsime! Pfuuua, încă mi se mai zbate un ochi.

Și acum vine și întrebarea:  mai e semn de masculinitate dacă se uită la fotbal cu minore? O pun tot la pozitive?

Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Pentru mine Moș Nicolae a venit cu o seară mai devreme

Aveam altceva în minte pentru astăzi dar a dat norocul peste mine și am reușit să ajung la o demonstrație culinară cu Raymond Blanc. Omul este genial. Vorbește engleza cu un accent franțuzesc atât de puternic încât e greu să înțelegi. Dar a glumit, a tratat cu ușurință micile poticneli ale organizatorilor și evident a vorbit despre Maman Blanc 🙂

N-am gustat din ce a gătit, nu era în program și gustatul, și oricum s-a plictisit fi-miu și am plecat cu vreo 10 min mai devreme :(. Dar nu contează. A fost incredibil să vezi cât de simplu, de uman, de natural, de modest poate să fie un om care are un restaurant cu două stele Michelin și scoate chefi cu stele Michelin pe bandă rulantă.

Subtil a transmis trucuri culinare pentru cei care erau atenți și a livrat reclama pentru care a fost chemat exterem de profi și natural. O întâlnire care a meritat și care îți arată diferența dintre chefi și bucătari, dintre cei care chiar sunt celebri și cei care doar își imaginează că sunt celebri. Pentru mine a venit Moș Nicolae 🙂

IMG_5707.JPG

IMG_8696

IMG_2630.jpg

Sursa foto: arhiva proprie

GÂNDURI BLONDE

Ce trebuie să faci ca să primești micul dejun la pat

Nu, nu să dormi în bucătărie. Nu, fie ți-l faci singur, fie ai mega noroc și ai găsit-o pe EA, fie joci într-un film siropos în care regizorul crede că asta este scena decisivă în care iubirea celor doi nu va mai fi pusă la îndoială. Deci se ia următoarea scenă care poate fi aplicată oricărui film

El care dorme dus, într-un pat alb, cu soarele care bate pe el de zici că numa pe el îl vede pe pământ, dar el continuă să doarmă profund de n-a auzit cum a bătut ea ouăle să-i facă omlețică sau clătituțe, nici tigaia sfârâind și deschide brusc ochii, vioi nevoie mare, exact când se apropie ea de pat.

Și nu o să vă vină să credeți dar este mort de foame. E ca și cum ea ar fi vorbit cu Pavlov. Așa că el, nespălat pe dinți, cu ochii încă lipiți de somn, în maieu alb (ați observat că toți ăștia care primesc micul dejun la pat dorm în maieu alb?), îi zâmbește larg și deschide gura ca un bebeluș pentru a primi primul dumicat făcut de căprioara care paște în poiana inimii lui.

Căprioara are o precizie de chirurg căci îmbrăcată în camașa lui, cum altfel, se tolănește pe pat ținând farfuria într-un echilibru perfect, îl sărută languros, dap înainte ca el să se spele pe dinți (bleah), și-i și dă prima furculiță cu bucatele atent gătite. Aaaa, am uitat să precizez, niciodată, dar niciodată ea nu-i aruncă omleta pe farfurie ca la fraieri ci are grijă să facă un decor demn de concurs.

Lui atât îi trebuie, o îmbucătură și e gata de acțiune, de acea acțiune…Practic asta este tot ce are nevoie ca să se stârnească, o linguriță de mâncare de la ea. Să mai spună cineva că dargostea nu trece prin stomac. El nici n-a deschis ochii până ea n-a adus păpica și abia după masă a trecut și la dragoste!

Vreau să știu și eu dacă astea sunt scene din viața reală (n-am trăit și n-am auzit nici la prieteni).

breakfast in bedSursa foto: pexels.com