VIAŢA DE MAMĂ

Someone has anger issues, you better admit it!

Luni dimineață, frig, aglomerat, evident în întârziere cu alea două minute care fac diferența, cu englezii politicoși care-s cei mai proști șoferi din lume și nici morți nu s-ar apropia la mai puțin de 1,5 m de mașina din față.

Ratez două semafoare, pentru motivul prezentat mai sus, forțez trecerea la al treilea și în sfârșit mă văd școala la orizont când un băiet cu un ditamai mai IMS-ul se gândește să-mi taie fața. Moment în care mă decompensez și încep să-i spun tot ce am pe suflet. Am folosit cuvinte din DEX căci eram cu copilul în mașină și la radio era o melodie echivalentul lui ”de Crăciun fii mai bun”. Așa că nu i-am zis nimic de mă-sa și de organele ei, nici de morții familiei, nu mi-am băgat, nu mi-am scos. M-am limitat la a-mi exprima părerea despre capacitățile lui intelectuale și ale berzei care l-a adus, la care am adăugat ceva epitete despre forma capului.

Deci mă calmez, las presiunea să iasă, respir adânc, ușurată, parchez în fața școlii, opresc motorul și deodată aud din spate o voce calmă: 

Someone has anger issues. You better admit it!

Atât am mai fost în stare să zic: Gus-fra-baaa! Și n-are decât 6 ani, la 10 cred că mă dă jos de la volan 😛

Sursa foto:pexels.com

CE ÎMI PLACE

Doar în cazul în care încă vă mai interesează fericirea

Dacă ați terminat cu rezoluțiile de an nou, alea care spun că o să mergeți de 10 ori pe săptămână al sală, că o să trăiți sănătos, că de luni renunțați la fumat, zahăr, dulciuri, alcool și femei/bărbați, dacă ați terminat de verificat horoscopul pentru anul ăsta,dacă mindefulnees-ul, chackrele și coaching-ul personal sunt pe drumul cel bun, știți exact cțnd și cum se vor alinia, poate vă interesează și un strop de fericire.

Nu mă întrebați cum am ajuns la pilda aceasta, căci nu este relevant, relevant este că am găsit-o și n-o țin pentru mine. Eu am înțeles că drumul spre mintea lui se face în câțiva pași simplii: continui să faci ce vrei, când vrei și cu cine vrei (doar trebuie să fii liberă și independentă). Favoritele mele mele sunt însă punctele 3 și 4: îi spui că până la el n-ai mai văzut pe nimeni să se spele așa de bine pe mâini și mergi pe principiul ”el întreabă ce vrea, tu te prefaci că răspunzi”

Să nu ziceți că nu v-am ajutat

Sursa foto:pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

La morți dăm like sau ador?

În capul meu blond platformele de socializare nu se pupă cu pozele de la înmormântări, coroane, ultima poză în viață a celui decedat și textele lacrimogene. Înțeleg că vrei să-ți strigi durerea, dar mie mi se par niște chestii care ar trebui să rămână în cercul tău de prieteni și familie. Mai ales că ”prietenii” ăia de pe FB nu-s și-n viața reală și nu cred că scopul este să chemi lumea la pomană prin strigare publică.

Ei și acum vine marea mea întrebare, ce faci când vezi o astfel de poză? Dai like? Bun, dau like, dar ce-mi place? Că e mort? Că a pus o rudă sau un prieten o poză cu el/ea pe FB. coroana de flori, sicriul? Ce îmi place? Sau am văzut că unele persoane dau ”ador”. Ce adori? Pfuu, bine că am aflat că a murit și ăsta că îl aveam trecut aici pe listă și nu se mai întâmpla? Ador sicriul, culoarea e fenomenală, cireșul ăla e ultima fiță acum și cum e tăiat lemnul și îmbinările, doamneeee, parcă mi-aș lua și eu unul că tare bine i-ar sta și soacră-mii în el? Sau ador coroanele de flori? Moammmă cum erau jerbera alea, să faci moarte de om pentru ele, a pardon, că era deja la mort, sau funda aia, pfuuuua, câtă poezie, câtă pasiune au pus ăia de la pompe funebre în crearea ei!!! Mor dacă nu-mi iau și eu una. Na, că faci ce faci și tot cu moartea în gură ajungi.

Mă scuzați dar să mă lămuriți și pe mine că nu pricep. Știu, știu, facebook e paltformă de socializare și la noi înmormântările sunt evenimente sociale intense, sunt mai ceva care premiera la teatru. Dar ce speri să se întâmple? Să primești condoleanțe de la cât mai mulți oameni dintre acre pe mulți nu i-ai văzut și nu-i vei vedea în veci?

VIAŢA DE ZI CU ZI

D-aia e bine să știi cât înseamnă 10 cm

N-am fost nicodată de acord cu ideea că femeile sunt soferițe mai puțin abile decât bărbații, și expresia ”conduci ca un bărbat” mi-a provocat mereu urticarie. N-am studiat dacă numărul de accidente ușoare sau grave în care șoferii implicați sunt femei este mai mare decât cel în care șoferii sunt bărbați, așa că n-am date statistice cu care să-mi susțin iritarea.

Și pe bune, ce înseamnă să conduci ca un bărbat? Sportiv? Să ai conținutul stomacal pe bord la fiecare intersecție și când ai ajuns al destinație să fii fericit că mai ești în viață? Am întâlnit șoferi excelenți și execrabili de ambele sexe. Dar cei mai ”proști” șoferi sunt englezii, indiferent de sex și mi-ar trebui vreo două zile să explic de ce. În fiecare zi mă întreb cum naiba au colonicat ăștia jumătate de glob? Cum naiba au reușit să ajungă până la colț?

Dar să vă spun o povestioară de astăzi, din parcarea uzinei. Domne, s-au zgârcit ăștia maxim când au făcut parcarea asta supraetajată și spațiul este eficientizat maxim. Adică ai exact 30 cm să deschizi ușa mașinii. Trebuie să parchezi la milimetrul milimetrului ca să fii sigur că ieși din mașină și mai și intri dacă parchează cineva lângă tine. Astăzi dimineașă, în fața mea, un șofer foarte abil, din două manevre pac, a băgat bărcuța pe locul potrivit. Pfuu, am rămas ăn admirație, cât pe ce să nu reușesc să intru în gaura mea, de emoție.

Doar că aici începe eroarea. Locul era între un stâlp, o altă mașină și parcarea de biciclete aflată în spate. Prin urmare în logica mea simplă aveai o singură soluție, să parchezi mașina cu fața spre rastelul de biciclete, ca să poți să ieși civilizat din ea, sau să o lipești cu spatele de rastelul cu biciclete, deși varianta asat mergea dacă erai slim fit. Șoferul acestei maișini, da, o ea, n-a prins detaliul ăsta și după ce a oprit motorul a realizat că nu se poate da jos din mașină căci are portiera în dreptul sâlpului. Nu că s-ar fi șters oleacă de mașină sau că ar fi ieșit pe o parte, nuuu, abia dacă reușea să scoată mâna.

A studiat atent problema și a pornit motorul. Zic gata, o bagă cu fața sau o lipește de parcarea bicicletelor. Nu, a dat-o mai în față, pe urmă mai în spate, iar mai în față și iar mai în spate dar având grijă să păstreze acceași distanță față de cealaltă mașină și de biciclete. Nu reușea să înțeleagă unde greșește. Făcuse parcarea perfectă, exact la mijloc între cele două linii galbene și bestiile astea de la parcare s-au apucat să pună un stâlp taman acolo. De ciudoși ce sunt. Se uita și în oglinzi, a deschis și geamul, calcula, dar tot cu virgulă-i dădea. Cred că s-a chinuit așa vreo 15 min și nu înțelegea că dacă dă 10 cm mai în spate poate să iasă din mașină, doar 10.

Nu știu ce a făcut până la urmă căci eu am plecat după ce mi-am învins impulsul să mă ofer să-i parchez eu mașina :). Am așa o presimțire că a ieșit prin stânga.

Sursa foto: pexels.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Trădare, trădare dar să o semnăm și noi, anonimă

Eu de astăzi dimineață râd întruna, deși cred că ar fi de plâns. Poate ați aflat sau nu, poate v-a interesat sau nu, dar în Parlamentul britanic iar se ceartă ăștia de două zile, pe principiul ”întărâtă-i drace că și mie-mi place”. Se joacă cu casa închisă piesa uite Brexit-ul, nu e Brexit-ul, uite-l iar dar cu altă pălărie, stai că iar a dispaărut, na că vine din nou cu haina schimbată.

Astăzi m-a ros și pe mine curiozitatea să-i privesc. Oamen buni, subiectul ca subiectul, dar actorii și desfășurarea acțiuni te fac să te simți ca într-o piesă de Cracagiale. Nu știu dacă vă mai amintiți crizele de furie ale lui Vadim, când urla el că-și strivește colegii ca pe puii de crevedia, dar sunt nimic pe lângă ce se întâmplă la englezi. Politicoși cum sunt, faimoși de altfel pentru politețea lor, totul începe cu ”onorabilul meu coleg”. Și după asta dau drumul la găleata cu rahat ca să-l acopere bine pe onorabil.

Frumusețea dialogului ne este dată doar de epitetele adresate abil onorabilior ci și de adăugirea meșteșugită de huiduieli, fluirături, strigăte, amenințări, fețe înroșite de zici că-s în pragul apoplexiei, aplauze, jigniri, plecări, reveniri, păr ridicat ca o măciucă și altele asemenea, bănuiesc tipice calmului englezesc vestit. La un moment dat mi-am făcut popcorn și am stat ca la ce mai bună comedia, dar am pierdut mult din savoarea spectacolului căci mai sunt și onorabili care au accent irlandez, scoțian sau galez și n-am nici cea mai vagă idee dacă au rostit cuvinte din dicționar sau mai de pe la periferie. Din când în când mai apărea și nenea Trahanache, the house speaker, care încerca să-i potolească, dar fără succes căci striga și el ca apucatul de ziceai că pregătește de infarct.

Vă las mai jos o mostră mică dacă sunteți curioși, de o să vi se pară că la noi e numai miere și dulceață 🙂

Later edit: Theresa May a câștigat din nou votul de încredere, aparent va fi un Brexit … până data viitoare 🙂

VIAŢA DE ZI CU ZI

În cazul în care auziți de dry January să știți ce este

N-am făcut niciodată un secret din faptul că sunt din Vrancea, nimeni nu-i perfect, ceea ce probabil că îmi crează o oarecare alcolemie permanentă. Când te duci într-o vizită, în timp ce îți agăți haina în cuier și poate îți scoți pantofii din picioare, dacă e un prieten apropiat și vrei să fii super comod, gazda te întreabă:

  • Ce bei? Vin, alb, roșu, țuică, o vișinată, cireșată d-aia bună făcută de mama, soacra, sora, mătușa, tărie (adică spirtoase străine deci impure), un roze ușor?

Dacă spui că ești răcit toate cele de mai sus se transformă din varianta rece în cea fiartă, că doar se cunosc bine calitățile lor vindecătoare. Dacă spui că nu bei nimic, fără să adaugi un motiv legat de sănătate, o să vezi instant îngrijorarea pe fața gazdei. ”Ai cancer? Haide, zi-mi adevărul, cât ți-au mai dat?” Și dacă ai, oricum ăsta e un motiv să-ți bei necazul. Asta m-a făcut mereu să fiu mândră nu doar că sunt fiica lui Ștefan, chiar dacă cu țiitoarea de mama Vrâncioaia, ci că provin dintr-o regiune ospitalieră, că într-o luptă pahar la pahar învingem detașat și putem oricând să aducem și noi un trofeu țărișoarei ăsteia. Cu toate acestea nici măcar noi nu bem la 9 dimineața, decât dacă încă n-am terminat petrecerea din seara anterioară, nici chiar de sărbători.

Ieri însă a fost pentru prima dată în viață când mi-a fost rușine să spun cuiva de unde vin eu. Faima noastră, mândria cu care am spus o viață că m-am născut printre butucii de vie și probabil m-au alăptat cu must s-a spart ca un balon. Am simțit că vrancea e un fel de sanatoriu pe lângă o familie britanică obișnuită, la campioni nici nu mai îndrăznesc să mă gândesc.

Am nimerit în mijlocul conversației dintre niște colege, deci rețineți, femei, care vorbeau ceva de detox. Mi-am propus să fiu amabilă în luna ianuarie așa că nu le-am spus ce cred eu despre detox. Și bine am făcut căci detox-ul românesc n-are nicio legătură cu ăla britanic. Se numește dry January.

Ei și ele se văitau cât de greu este, că prima săptămână a fost absolut oribilă, că numără zilele până termină, dar că trebuie să facă efortul ăsta după sărbători, pentru că nu-i așa, trebuie să ai grijă de corpul tău. O lună, o lună pe an, putem. În timp ce vorbeau mintea mea încerca să traducă dry = fără zahăr, sau fără carne, sau doar salate, sau fără cafea, sau doar sucuri de bălării oribile, sau fără ceva care este de mâncare.

Greșit, absolut greșit. Alimentul minune la care urmau doar să viseze timp de o lună și după care suspinau ca prințesele închise în turn era ALCOOLUL. Ideea lui dry january este ca timp de o lună să o arzi pe secetă ca să-i dai o șansă ficatului să te susțină în celelate unsperezece luni ale anului și cu precădere în perioada de sărbători când apa este absolut interzisă (pentru necunoscători o seară britanică absolut obișnuită, fără vreo aniversare, fără vreo bucurie sau fără vreo tristețe, include automat în meniu un pahar de vin și un gin tonic). Și asta era o conversație între trei femie absolut obișnuite.

Cred că doar poporul mai are vreo șansă în lupta cu familia engleză tradițională doritoare de hidratare.

Sursa foto:pexels.com

GÂNDURI BLONDE

Glutenul și glanda să-i arză focul

Cum spuneam deja au început curele de slăbire și metodele sunt care mai de care mai degrabă promițătoare să aducă topirea kilogramelor ca prin minune și să lupte eficient împotriva ”glandei”, dar mai ales să-i ajute pe cei care ”se îngrașă fără să mânânce nimic” 🙂 Regret să fiu ”bad guy” dar am niște vești cutremurătoare despre miturile astea.

1.NU EXISTĂ, da, nu există chestia ”nu mănânc nimic și tot mă îngraș”. N-ai cum să te infometezi și să crești în greutate sau să nu pierzi din greutate. Pentru cei/cele care mai cred în inepția asta le las o poză mai jos ca să vadă cum arată înfometarea și să distrugem mitul cu ”mă îngraș și dacă respir” (poate dacă respiri 10 mititei cu cartofi prăjiți și o cola, light). Poza face parte din experimentul Minnesota, care a avut loc între anii 1944 și 1945 și a avut ca obiectiv evaluarea impactului fiziologic și psihologic ca urmare a dietei restrictive prelungite

2. Tratamentele și dietele minune care promit să-i ajute pe cei cu obezitate hipotalamică, cei care au învins glanda dar s-au blocat în ”creier”, sunt frecție cu spirt la picior de lemn. Obezitatea hipotalamică există, dar apare doar ca urmare a unei leziuni suferite la nivelul hipotalamusului. Deci ghinion, nici asta nu justifică faptul că mănânci conștient trei șaorma cu de toate la micul dejun.

Și nu vă repeziți să cumpărați dispozitivul Modius inventat de …cercetătorii britanici sau să vă duceți pe la nu știu ce cabinete de health and wellness care promit să vă ”influențeze creierul”, căci studiile de specialitate nu menționează niciun fel de tratament care să funcționeze, pe termen lung și cu aplicabilitate extinsă, pentru obezitatea hipotalamică, așa că e bine să nu investiți în vise. Dacă înțelegeți ceva fiziopatologie nu vă trebuie prea mult să realizați de ce Modius ăsta este sortit eșecului.

3. Dietele gluten free. Pentru toți ceilalți, care doar au dormit în frigider în perioada sărbătorilor, există dietele vegane și gluten free. Astea sunt favoritele mele. Să zicem că pe cea vegană reușesc să o înțeleg, deși știu o grămadă de vegani care se lăfăie în haine mărimea XL, în timp propria-mi persoană care este carnivoră devotată se zbate cu XS. Aici aș avea oarecare presupuneri, cum că nu te saturi cu 200 gr de spănăcel dacă n-are și un oușor alături, așa că mergi la 1 kg și uite așa se clădesc caloriile.

P-aia gluten free însă nu reușesc să o apuc de nicăieri, e un fel de molimă alimentară, deși eu am așa o presimțire că dacă fac un sondaj printre cei care au eliminat glutenul din alimentație și-i întreb cine este acesta și cu ce se ocupă el, o să fie tăcere. Cu toate acestea studiile științifice au dovedit că dieta fără gluten are efect sigur. Dap, finațele vor scădea dramatic , încă se cercetează impactul asupra greutății.

Eliminarea glutenului are indicație doar la cei cu boală celiacă sau cu intoleranță dovedită la gluten. La restul, îmi scuzați franchețea, este caca maca trendy flendy. N-ai de ce să scoți glutenul atâta timp cât n-ai intoleranță dovedită, asta însemnând cu analize, nu cu părerea vecinei de la trei care a auzit ea la colega de servici că ar avea o verișoară a cărei soră a scos glutenul și după accea a slăbit 17kg. Normal, a renunțat la pâine, paste și patiserie, mă mir că a slăbit numai 17 kg. Că doar nebun să fii să mânânci pâine fără gluten, mai bine mesteci niște cretă.

Și uite așa tot nu reușesc să deslușesc psihologia umană.Respingem tot ce ține de religie pentru că n-avem dovezi, dar credem fără dubiu în dieta gluten free, în faptul că suntem intoleranți la gluten deși niciun test pe lumea asta nu ne-a dezvăluit acest lucru și nici nu înțelegem exact cum e treaba cu glutemul ăsta, free sau nu.

Vă rog din suflet ca atunci când vă apucați de o dieta să ”nu credeți până nu cercetați”

Sursa foto: pexels.com