GÂNDURI BLONDE

În ritmul ăsta o să uităm cum să vorbim

Uzina la care prestez face o treabă abolsut oribilă cu managementul parcării. prin urmare la fiecare 4 săptămâni îmi vine rândul la non-parking week pentru o săptămână, moment în care sunt obligată să-mi plimb delicata făptură cu transportul public.

Bine, aș putea să merg pe jos, sunt doar două stații de autobuz până la birou, dar nici prin gând nu-mi trece să fac așa efort și să risc să alterez tocurile la pantofii ăia scumpi. Dacă nu merg cu mașina nu mai sunt atentă la trafic, ci încep să mă uit în jur, la oameni.

Am avut o revelație. Oamenii nu mai știu să socializeze. În autobuz, așteptând autobuzul sau mergțnd pe stradă, toți sunt absorbiți de propria viață virtuală. Nimeni nu se uită pe geam în autobuz, toți sunt cu ochii în telefon, chiar dacă sunt în grup de doi, trei, fiecare este complet pătruns de telefonul propriu. În stație la fel, toată lumea este cu ochii în ecran de mă mir că-și dau seama cănd vine mașina în care trebuie să se urce.

Pe drum la fel, marea majoritate fie poartă niște căști imense și ascultă muzică sau poate cărți, fie se deplasează uitându-se în ecranul tefelonului. Ar putea să se întâmple orice în jurul lor și ar afla doar seara la știri. Ar putea trece pe lângă găina cu ouă de aur și n-ar vedea-o.

Ciudat este că fenomenul ăsta îl văd și la restaurant. oamenii stau la masă și nu-și vorbesc. Fiecare comunică cu prietenii virtuali! În ritmul ăsta o să ajungem să nu mai știm să vorbim.

Eu mi-am propus să reduc prezența internetului în viața mea și să mă bucur de socializarea tradițională (dap, aia stropită cu licoarea lui Bachus 😛 ). Nu mă mai uit de 10 ori pe zi la Facebook sau Instagram (dap, ratez multe noutăți așa) și nu mai intru în panică dacă virgin media eșuează în a-mi livra net.

virtual.jpg

Sursa foto: pexels.com

GÂNDURI BLONDE

Să fie galben, să fie portocaliu, sau mai bine negru?

De vreo 17 ani sunt blondă. Ced că de mai mult în realitate dacă adun și copilăria. Da, m-am născut blondă. Am aflat că pe urmă blondul s-a făcut mai roșcat, de nu înțelegea nimeni cu care vecin semăn, s-a transfomat iar în blond, ca ulterior să se stabilizeze la unica, deosebita și distinsa culoare șaten deschis.

Este acea culoare de șobolan. Dap, eaxct aia care nu-ți aduce niciun beneficiu. Nu ești nici blondă, nici brunetă, nici arămie, nici nimic. Ești doar anostă. Cum am făcut 18 ani (după vreo 3 zile în realitate) mi-am jurat să lupt împotriva acestei culori. Am început cu negru (dacă vreți să țineți copii departe de butelie vă trimit o poză), am luat la rând TOATE nuanțele de roșcat, ca apoi să decid într-o zi să mă întorc la originile blonde.

După ce m-am făcut blondă nu m-am vopsit niciodată acasă. N-am talentul necesar pentru o astfel de operațiune, așa că am lăsat experții. În Anglia am dat peste o chinezoiacă, nu-nțeleg un cuvânt din ce zice, dau din cap pozitiv la orice întrebare îmi adresează, dar face o treabă super bună cu părul meu (de toți banii). Mi-a făcut niște suvițe geniale, când ies de la ea îmi vine să întorc capul după mine pe stradă.

Doar că vopsitul la coafor durează cam 2 ore, pe care în ultimul timp nu prea le-am avut. Așa că m-am gândit să mă vopsesc singură, până la urmă două nuanțe de blond sunt mai bune decât blond cu rădăcini negre. Eu am fost fooarte mulțumită de rezultate așa că am amânat vizita la chinezoaica mea. Până ieri.

M-a așezat pe scaun și a rămas fără cuvinte. Atât zicea: no, no, how could you do this? why? no, no (în timp ce mai punea puțin mâna pe părul meu, se mai dădea doi pași în spate), this is orange. No, no, NO, no no no. Și a mai chemat un coleg care a început și ăla: no, no, oh no, I don`t know, is orange. Și au început amândoi: no, no, maybe if you make it black? Ceee? Negru? La banii pe care îi dau vreau blond.

Trei ore am stat la Nang dar am ieșit de acolo cu fața curată părul rezolvat. La plecare, după ce i-am lăsat un bacșiș menit să o facă mai zâmbitoare, mi-a spus ferm: if you decide to be orange again don`t come to me! Eu cred că totuși mă place

blonde

Sursa foto:pexels.com

 

VIAŢA DE ZI CU ZI

Am câștigat la loto!!!!

În seara aceasta am primit vestea cea mare. Am câștigat 900.000$ la loteria din Carolina de Nord. Faptul că n-am participat e un amănunt minor pe care vreau să-l trec cu vederea.

Mi-au trimis un email în care mi-au spus că mă așteaptă să mă duc să ridic banii. Ziceți voi că n-a dat norocul ăla mare peste mine. Na, că nu țin poste degeaba.

Doar că tare mi-aș dori să fiu milionară și parcă e păcat să mă împiedic acum la sfârșit. Așa că mă gândeam să luăm exemplul Kylie Jenner, și să-mi donați și mie câte un dolar, să mă faceți prima milionară care câștigă la loto fără să joace? Promit să mă gândesc la voi pe urmă 😛

Această prezentare necesită JavaScript.

Sursa foto: giphy.com

VIAŢA DE ZI CU ZI

Referendumul privit de pe margine

În general nu mă interesează cine ca face sub cearceaful lui, îl am pe al meu de care să mă preocup. Referendumul l-am privit de pe margine. De ce? Păi, în bula mea limitată nu cunosc nicio persoană homosexuală, cu atât mai puțin una care ar vrea să se căsătorească. Așa că pentru mine chestia asta a fost un fel de țara arde și baba se piaptănă.

Nu știu care sunt probleme/dorințele, lucrurile cu care se confruntă comunitatea LGBT așa că mi-a fost greu să fiu pro sau contra. Cred cu tărie că cine vrea să se căsătorească găsește soluții, așa cum cred cu tărie că poți să iubești fără certificat. Cum spuneam, poate e vederea mea limitată, din bula tradițională în care trăiesc.

Dar din bula asta a mea am văzut pe net o tonă de ură. Brusc, dacă nu ești susținător fervent al comunității LGBT, ești un încuiat și un limitat. Știu, este cea mai nefericită comparație, dar am simțit lucrurile ca acum câțiva ani, când cine nu era Brigitte Bardot și nu susținea câinii vagabonzi era un călău îngust la minte.  Și exact ca atunci, când cei mai mari susținători n-ar fi luat acasă un câine nici plătiți în aur, și acum, cei mai mulți ar face AVC dacă mâine ar afla că au un copil homosexual.

Românului îi place să-și dea cu părerea și să fie aprig la mânie. Democrația presupune însă ca cel de lângă tine să aibă dreptul la o altă opinie. Poate mai bună, poate mai rea, dar are dreptul la o opinie diferită. Dacă în cazul căsătoriilor putem să ne dăm toți cu părerea, căci tradițional sau nu cu o relație suntem toți datori în viața aceasta, la adopții aș zice să lăsăm experții.

De pe margine este foarte ușor să vorbești, să crezi că înțelegi, să te mai bazezi pe o emisiune sau două văzute la TV și să te convingi că ai tabloul complet. Din păcate nu e chiar așa. Cei care mă cunosc personal știu că adopția nu mi-e străină și că știu poate mai mult decât media generală, dar tot sunt departe.  Știu însă asta: un copil adoptat pleacă în viață cu un sac de întrebări fără răspuns, de frici, de angoase, cu nevoia de confirmări,  cu nevoia de a lupta zi de zi cu faptul că el este diferit.

Același copil, pe lângă lupta proprie, ar trebui să ducă și lupta părinților, să mai accepte încă un capitol la care este diferit. Și nu, nu-mi vindeți fraza cu îi e mai bine decât în centrul de plasament. Evident că da. Doar că din păcate nu acesta este subiectul emisiunii.

Dați-vă un pas în spate, închideți ochii și imaginați-vă că aflați într-o zi că propria mamă NU v-a vrut, v-a lăsat fără să privească în urmă. Sigur, acum sunteți în cea mai iubitoare familie de pe pământ și aveți toate bunurile materiale visate vreodată, dar ați fost părăsit, propriul părinte nu v-a considerat bun de păstrat. Adăugați la asta faptul că mama este un el sau că tata este o ea. Practic ați tras lozul norocos și aveți toate excepțiile posibile pe această lume. Now live with it!

E foarte greu să-ți imaginezi ceva până nu trăiești cu adevărat. Așa cum cred că e greu să-ți imaginezi acum ce vei face dacă afli că ai un copil homosexual. Eu chiar nu știu. Astăzi îmi spun că o să vreau să trec peste sentimentele mele egoiste și să-l știu fericit. Pentru că asta cred eu că e datoria oricui este sau se visează părinte, să treacă dincolo de orice dorință, vis sau aspirație proprie, pentru binele copilului.

 

grassSursa foto:pexels.com

 

 

GÂNDURI BLONDE

We only live once

Nu este un secret faptul că sunt regina neîncoronată a consumului de zahăr. E de mirare că mai am dinți în gură, dinți care rezistă la forțele necruțătoare ale aparatului dentar. O să las cu limbă de moarte ca în coliva mea să pună extra zahăr și crucea de deauspra să o facă din zahăr pudră nu din cacao (bleah).

Dar nu despre zahăr de vorba aici, ci despre alegeri. Un vechi proverb chinezesc spune că toți trăim o sută de vieți, dar ne amintim doar una singură. Am stat de multe ori și m-am gândit, dacă asta este viața mea, ce aș vrea să îmi amintesc? Cum am mâncat goji și migdale jinduind la prăjitura de la cofetărie? Cum n-am făcut niciodată pasul greșit? Cum am pus mereu acel vis, acea plăcere, acea dorință undeva în așteptare, pentru când va fi momentul potrivit?

Când v-ați luat ultima dată ceva doar pentru voi? O cheltuială complet nepotrivită, complet la momentul nepotrivit, de care n-aveați nevoie, dar la care jinduia sufletul vostru? Ceva ce v-a făcut să zâmbiți o zi întreagă atât de plăcerea lucrului achiziționat cât și de vinovăția gestului necugetat? Un moft pentru care a trebuit să sacrificați lucurile necesare? Ceva ce era acolo pe listă, pentru cândva, când toate celelate vor fi rezolvate, când în sfârșit îi va veni rândul?

Eu, o carte de Jane Austen si un curs de scris cu James Patterson. Nu-mi trebuie nici cartea, nici cursul. Mi-ar fi trebuit un fier de călcat nou, cel pe care-l am este o mizerie, și o pereche de pantofi negri, da, nu mai am. Dar cartea are coperți de piele roșie și e scrisă pe foiță subțire ca cea de țigară. Da, am mai citit-o, de multe ori, dar acum are alt farmec și de câte ori o văd în bibilotecă sufletul meu zâmbește. Cursul? Hmm, nici de el n-aveam nevoie, nu e ca și cum mă pregătesc să public un roman și aveam nevoie de ajutor. Dar de câte ori mă gândesc la ziua când îl voi începe, colțurile gurii mi se trag în sus și dezvelesc frumusețe de aparat dentar.

Aaa, și cât am scris rândurile astea am ”ciugulit” două înghețate mars (ai naibii, tare le fac mici) doar pentru că mi s-a făcut poftă. Și dacă oi muri la noapte nu vreau să plec pe lumea celalată cu regretul că pe asta am uitat să trăiesc după pofta inimii.

We only live once!

life.jpg

Sursa foto:pexels.com

VIAŢA DE MAMĂ

7 semne că ești o mamă perfectă

Am câteva bloguri de parenting pe care le citesc frecvent, mai mult pentru că le citeam pe scriitoare dinainte de a deveni mămici. Evident că articolele lor sunt un mix de mămicenie și viața de dincolo de mămicenie. În plus preiau multe articole/ noutăți de le eveniment/bloguri dedicate de parenting. Din când în când mai citesc și aceste preluări deși sunt extrem de selectivă și de cârcotașă.

Tot citind și citind mi-am dat seama că există câteva semne care arată că ești o mamă perfectă, adică normală 😛

  • măcar o dată ai uitat acasă ghiozdanul copilului, costumul de sport sau ai ajuns la bazin și ai realizăt că ăla micu` n-are ochelarii, sau casca, sau papucii, sau prosopul și îl ștergi cu niște șervețele. În cazuri extreme relizezi că ai uitat acasă slipul. Dar să nu te agiți, nuditatea nu mai este un subiect tabu
  • măcar o dată n-ai avut mâncare în frigider și ai combinat suc de roșii cu mămăligă,  două lămâi și o frunză de pătrunjel. Evident i-ai spus că e o delicatesă pe care o va întâlni doar în casa ta și ar fi bine să o țină secretă, căci rețetele astea sofisticate costă o avere
  • măcar o dată ai ajuns ultima la o serbare școlară pe lângă care Oscar-ul părea un eveniment din spatele blocului
  • măcar o dată ai visat la vremurile alea de dinainte, alea în care erai propriul tău stăpân și ai fost geloasă pe colegele care au plecat de la birou direct în bar pentru o seară ca-ntre fete. Nu că nu ți-ai iubi copilul, dar tot ai scăpat un oftat, evident de fericire că tu te duci acasă să faci o cursă de mașinuțe și nu trăiești o viață superficială prin locuri de pierzanie
  • măcar o dată ai culcat copilul nespălat. Ai trecut peste prejudecăți, până la urmă chestia asta cu spălatul zilnic e inventată mai nou de frunizorii de apă ca să ne crească facturile. În sceolul trecut și regii aveau păduchi și în cel mai rău caz  a doua zi o să lași muult timp geamurile larg deschise și o să speli așternuturile
  • măcar o dată i-ai ignorat complet urletele. L-ai lăsat să se desfășoare în toată splendoarea în timp ce tu te-ai uitat tâmp în zare (dacă erai în magazin te-ai prefăcut că nu e al tău), de parcă toată inteligența s-ar fi scurs din ochii tăi, și la sfârșit l-ai întrebat dacă vrea ceai de tei sau de fructe.
  • măcar o dată te-ai bucurat că e la bunici, chiar și doar pentru câteva ore. Dap, după ce a ieșit pe ușă, te-ai aruncat pe canapea cu cel mai larg zâmbet din lume și cu speranța că te vor suna să-ți spună cât de dulce e nepoțelul și cum vor să-l mai țină cel puțin două zile.

Cam pe astea le-am consemnat eu, dar dacă mai sunt și altele care să mă facă să mă simt bine, d-abia aștept să le aud 🙂

forget_2Sursa foto:pexels.com